marți, 31 mai 2011

ROMANII

Romanii nu trebuie sa priveasca in jos atunci cand primim din strainatate tot felul de bombardamente mediatice menite sa ne faca sa plecam din aceasta tara, sa o privim cu scarba, sa vedem ca in ea nu mai este nimic posibil, ca atunci cand vom avea copii ei nu vor avea scoala sau spital.
Romanii nu trebuie sa uite ca in aceasta tara, inghesuita din toate partile de imperii si mai apoi de comunism s-au nascut: Decebal, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Emil Cioran, Emil Palade si multi altii.
Adaptand un citat pot spune ca: nimic nu este mai usor decat sa vorbesti despre Romania, dar nimic nu este mai greu decat sa vorbesti corect despre ea.
Noi nu putem privi in jos deoarece Romanii au privit in jos doar in semn de smerenie, in sens martiric, dar niciodata in sensul de a se ascunde cand altii incearca sa arunce cu noroi in aceasta tara.
Eu nu pot sa ma regasesc in procentele: x % dintre Romani nu mai cred in sansele acestei tari, x % dintre Romani vor sa plece din tara definitiv etc.
Eu nu traiesc din statistici, eu traiesc pe aceste pamanturi de mai mult de 2000 de ani si de aceea cand auzim vorbindu-se despre Romania, ar trebui sa ne simtim ca si cand am primi un compliment.
Am prea multe argumente ca sa fiu mandru ca sunt Roman: tinem cu dintii crestinismul pe aceste meleaguri de pe vremea Sfantului Andrei, avem chiar domnitori martiri pentru credinta, avem martiri in inchisorile comuniste care s-au jertfit, avem inventii care au revolutionat lumea, avem scriitori si artisti care au revolutionat lumea cu gandirea lor, avem atat de multe incat as putea scrie o carte care sa inceapa cu "Avem" si apoi sa enumar.
Si totusi mai exista Romani adevarati in tara, iar de aceasta unitate are nevoie tara.
Pasii mei sunt mici dar siguri pentru ca nu vreau ca nimeni sa mai vorbeasca urat despre tara in care avem ingropati strabunicii si bunicii, despre pamantul in care strabunicul l-a spalat cu sange in cel de-al doilea razboi mondial si in care a fost ingropat cine stie pe unde.
Amintirile ne dau forta mistica de care are nevoie tara asta ca sa renasca, iar forta de a ne sustine ne-o da pamantul asta plin de bogatii: pamant agricol mai mult decat suficient, izvoare cu apa potabila, resurse subterane, paduri, munti, mare.
Nu ma regasesc intr-o clasa politica ce mimeaza dragostea de tara, de valorile ei.
Ma regasesc in voi cei care credeti ca Romania nu a murit, care credeti ca in Romania mai aveti amintiri.
Cum spunea Tudor Musatescu "Un om fara amintiri e ca un cimitir in care numele mortilor lipsesc de pe cruci“ eu cred ca amintirile ne dau forta de a uni.
Doar Romanii adevarati uniti vor face o Romanie care sa fie un exemplu pentru toti ceilalti.
Mandria de a fi Roman este una din primele obligatii pe care le avem.
Nu voi cauta cuvinte mari, voi cauta Romani adevarati, asa sa ne ajute Dumnezeu !

Autor : Adriana Elena Mota
Sursa : CLIPA.com

NU UITA! Masacrele comise de unguri asupra romanilor. Un film tulburator. VIDEO EXCLUSIV

 

O productie MDV Film. Producator: Mihai Orasanu. Redactor: Anca Filoteanu, Imagine: Marian Stanciu
„În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.”
La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupație pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni dupa ocuparea Transilvaniei dupa Dictatul de la Viena. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungurești au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost județul Salaj, unde au fost masacrați 477 de români. Este vorba de un adevarat genocid etnic statal asupra romanilor, primul de acest gen din timpul celui de-al doilea razboi mondial, pentru care statul vecin, Ungaria, un “dusman natural” al Romaniei, nici nu si-a cerut vreodata scuze, nici nu a ridicat vreun memorial si nici nu a platit pentru victimele facute.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe martirii romani ucisi de unguri. Romane, nu-i uita si NU UITA!
Sursa: Ziaristi Online

vineri, 27 mai 2011

Noi şi bulgarii


Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către bulgari în 1916
(sursa: constantablog.net)

În istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe, de lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intenţionat să ne ocupe sau să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca şi areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români în câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă în câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani. La est de Nistru, de la o comunitate importantă, care la jumătatea secolului trecut se extindea destul de numeroasă şi dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopenţia din 1942, Românii de la est de Bug), astăzi nu mai putem vorbi de români ca şi de o comunitate, poate doar ca şi de elemente uitate în masa de locuitori de acolo.
Dar cum şi de ce s-a ajuns la o astfel de situaţie care astăzi ni se pare atât de greu de înţeles şi de crezut? Mai ales de ce? De ce românii au fost practic exterminaţi pe vaste teritorii, şi au ajuns să trăiască majoritari doar în arealul actual? De ce românii protejează minorităţile aflate pe teritoriul lor, în timp ce alţii fac toate eforturile să extermine şi să deznaţionalizeze minorităţile române de pe la ei?
Nimeni nu ar putea da un răspuns satisfăcător la aceste întrebări. S-ar putea scrie tomuri întregi, mii de pagini, şi tot nu cred că am găsi răspunsurile. Adevărul este unul singur, toţi vecinii noştri de ieri şi de azi ar fi mult mai bucuroşi dacă noi nu am fi existat. Sau dacă am fi încetat să existăm, la un moment dat în decursul istoriei. Şi pentru asta nu au precupeţit niciun efort, şi nici astăzi situaţia nu este mult diferită.
În disperarea noastră de a găsi un singur vecin despre care să putem spune că ne este aliat şi prieten (afară de Marea Neagră), ne-am îndreptat privirile în jur. Iniţial, am sperat că bulgarii ar putea fi aceştia, din moment ce dinspre ruşi şi unguri, mai târziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun să ne aşteptăm, după istoria însângerată a relaţiilor noastre. Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive să ne aşteptăm la o bună relaţie, chiar alianţă.

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan. Până atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări activitatea lor naţionalistă. După apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel puţin atunci. Un fragment:
„Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării. Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie. Îmi aduc aminte, precum îşi aduc aminte toţi amicii mei, că cuvintele: România, Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Brăila, Galaţi, şi aşa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte şi egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Când vreunul din patrioţii noştri, prigonit crud de guvernul otoman, scăpa în fine din ghearele străinului neîndurător, el găsea refugiul într-un oraş al României. Da, fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul făgăduit. La începutul renaşterii noastre naţionale, cele dintîi voci care ne treziră din somnul robiei, s-au auzit în România. Ţara voastră a fost pentru noi focarul luminat al libertăţii, speranţa în viaţă nouă, în progres. Deşi vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis lui Pernovski să pronunţe discursurile sale înfocate, au permis lui Liuben Karavelov tipărirea ziarelor „Svoboda” şi „Nezavisimosti”. Voi aţi permis neastâmpăratului Botev sa ne trimită „Cuvântul refugiatului bulgar” şi apoi să editeze „Znamea”, organe de publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai independenţei noastre... Salutare dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat! România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.
După eliberarea Bulgariei simpatia poporului român a rămas nemărginită pentru noi. La 1885, când duşmanul năvăli sub zidurile Slivnicei şi Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, atunci numai în Parlamentul român s-a găsit o inimă plină de compătimire pentru noi; numai în Parlamentul român s-a ridicat o voce pentru cauza dreaptă a poporului bulgarului... Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele deşteptării noastre morale... Cu întristare şi amărăciune ne gândim că până acum n-am răsplătit cu nimic poporul român pentru toate acestea. În temelia libertăţii noastre zac osemintele fiilor României , iar noi nici două cuvinte de mulţumire n-am pronunţat până acum...”
Impresionantă această dovadă de prietenie, nu-i aşa? La acel moment părea că noi şi bulgarii vom fi ca fraţii, chiar se punea problema unirii sub aceeaşi domnie, a regelui Carol I al României, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe această temă, după un document recent descoperit. Atunci, de unde atâta ură a bulgarilor împotriva noastră, doar după câţiva ani? De unde şi de ce? Au fost două lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai noştri în unii dintre cei mai îndârjiţi duşmani. Dar să vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.
După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urmă căruia Bulgaria a apărut pe hartă, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieşire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lăsând sudul în mâna Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al său, respectiv Bulgaria, un teritoriu cât mai vast, pentru a-i fi mai uşor să ajungă la Istambul, cheia Mării Negre şi ieşirea spre Mediterana, conform planului imperial schiţat încă de Petru cel Mare. Cum era şi firesc, Rusia vedea în acest război şi această pace doar o simplă etapă spre întinderea posesiunilor ei cât mai mult spre Istambul, în aşa fel încât Marea Neagră să devină o mare rusească. Stăpânind cheia Mării Negre, strâmtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt împlinit. De aceea, timp de mai bine de două sute de ani, Rusia a dus nenumărate războaie împotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum îi spuneau diplomaţii secolului XIX, pentru moştenirea acestui imperiu. Când Rusia, respectiv Imperiul Ţarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care îşi vedeau ameninţate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţarilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea ruşilor în Asia Centrală, de unde ar fi putut ajunge să ameninţe perla coroanei, India. De aici a izbucnit războiul Crimeei (1853-1856), unde Franţa şi Anglia au luptat alături de turci împotriva ruşilor, pentru a le stăvili avântul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei uşoare, despre care am vorbit într-un articol anterior. În urma înfrângerii Rusiei, diplomaţii occidentali au decis crearea unui bloc solid care să poată sta în calea ambiţiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul. Cea mai bună soluţie găsită este crearea unui bloc românesc solid, mai ales că românii nu erau slavi şi s-ar fi împotrivit tendinţelor expansioniste ale Rusiei care ar fi încercat să facă legătura cu slavii sudici, respectiv sârbii şi bulgarii. În acest context ar trebui privită unirea de la 1859, doar la trei ani după încheierea războiului Crimeei. Mai ales că după acest război, Moldovei i se înapoiază sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.
La 1878, războiul ruso-româno-turc aduce independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Bulgariei, mai întâi imensă, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusă aproximativ în limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stăpânind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.
Referitor la noi, ruşii ne iau sudul Basarabiei şi „ne dau în schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stăpânit niciodată, deci nu prea aveau cum să-l dea. Dobrogea, majoritar populată de români, a fost stăpânită de turci până atunci, iar înainte de aceştia a fost în cuprinsul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, iar înainte de el, în voivodatul românului Dobrotici, de unde îi vine şi denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Bătrân, murind fără urmaşi, şi-a lăsat voivodatul acestuia.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulată „Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofv, poetul curţii din Sofia, membru al comisiei de educaţie bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar şi sună cam aşa:
„Soarele a răsărit la orizont, vopsit în sângele duşmanilor. Ce aştepţi, tinere bulgar? Ridică-ţi mâinile sus şi lasă să ţi le binecuvânteze razele-i însângerate. Iar după aceea, vâră-le în măruntaiele unei femei tinere, ca să faci geloasă purpura regală a lui Apollo. Ca tămâia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fă să urce boarea sângelui, cea plăcută zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte!
Covorul pe care-l formează trupurile de catifea ale femeilor şi copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gustă mai întâi roua, umple sufletul tău de farmecul fructului delicios al tinereţii lor şi apoi, când vei fi beat de voluptate şi de eroism, arunci cojile netrebnice şi treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tău să se înfigă în sânul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce dă viaţă duşmanilor noştri să sece. Ce aştepţi, tinere bulgar? Înainte, mereu înainte!
Copil al uraganului, fă ca tatăl tău, pretutindeni pe unde treci. Să nu rămână piatră pe piatră, nici un prunc să nu se alinte la sânul mamei sale, nici un bătrân să nu se sprijine pe umărul nepotului său. Aruncă ţestele lor la câinii flămânzi acre se ling pe bot sălbatic, în noapte, adulmecând apropierea sa şi sufletele lor în Tartar, acolo unde genunea se pregăteşte să înghită orice suflet nevrednic să ridice ochii spre lumina Soarelui bulgăresc. Şi înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat decât schelete şi spectre şi să nu se urce la cer decât mireasma trupurilor arse, cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!” etc.
Interesantă profesiune de credinţă, tipică unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizaţie europeană pare că nu era decât o crustă subţire, gata să se spargă la orice pornire războinică.
Revenind, două mari probleme au transformat prietenia şi iubirea bulgarilor faţă de noi în cea mai aprigă ură, pe lângă caracterul poporului ca şi neam uralo-altaic, cu influenţe slave, care s-a văzut deodată, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.
Prima a fost chestiunea macedoneană.
Populaţia aromână din Pind era numeroasă, dar prea risipită şi prea departe de graniţele ţării pentru a putea fi subiectul unei acţiuni de încorporare a ei în graniţele statului român. De aceea toate acţiunile statului român au fost de păstrare a caracterului ei etnic, dar şi acestea foarte timide. Dar în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moştenirea putredului Imperiu Otoman, populaţia aromână a devenit victimă, prinsă între acţiunile de grecizare şi cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi toporul. Aromânii erau prinşi între bandele de antarţi greci şi cele de comitagii bulgari. Nu cred că s-ar putea scrie vreodată o istorie completă a suferinţelor aromânilor în acea perioadă, precum şi a celor rămaşi chiar şi astăzi pradă acţiunilor de eradicare a neamului lor, de ştergere cu desăvârşire a oricăror urme ale apartenenţei lor la neamul aromân, ramură a românilor. La fel s-a întâmplat şi se întâmplă cu toţi românii rămaşi înafara graniţelor statului român, fie că vorbim de cei aflaţi astăzi în componenţa Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai există români în imensa mare slavă sau fino-ugrică.
Bulgarii au procedat cu metodă în stârpirea populaţiei aromâne pretutindeni unde a găsit-o, folosind violenţa extremă, inclusiv asasinatele în masă. Nu a fost îndeajuns, a ucis şi înafara teritoriului său, şi nu s-a sfiit să o facă chiar pe teritoriul României, ţara căreia îi datora atât de mult.
În luna iunie a anului 1900 profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti este asasinat pe străzile Bucureştilor de către un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială. Căpetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat şi multe altele, tocmai de la Bucureşti. Opinia publică românească se revoltă şi un conflict militar este evitat cu multă greutate. Autorii morali ai crimei au fost daţi în judecată de nevoie de către bulgari, dar au fost achitaţi de justiţia bulgărească şi duşi în triumf de populaţia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştiga teren.
A doua a fost problema Dobrogei.
La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea ca o compensaţie pentru răpirea din nou a celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului, că doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci în stăpânirea Imperiului Otoman. În urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia răzbunătoare propusese congresului o frontieră sudică ce trecea imediat pe la sud de linia ferată Cernavodă – Constanţa. Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită ca o linie trasă între un punct la răsărit de Silistra şi Mangalia inclusiv. Urmau o serie de stipulaţiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixtă, care s-a tergiversat până pe la 1880, când a fost trasată net defavorabil pentru România, în urma reavoinţei delegaţilor ruşi. România a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase voinţa congresului, lăsând în mâinile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărării întregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare împotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreaptă, ci făcea două intrânduri dintre care unul se apropia până la 35 km de linia ferată strategică Cernavodă - Constanţa.
Între timp ostilitatea Rusiei faţă de România creştea din ce în ce mai mult, ruşii văzând în ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapă în planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la România era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legătură directă între ruşi şi „frăţiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmărea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-şi asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Mării Negre şi poarta spre Mediterana. Mai mult, creşterea cât mai mare a Bulgariei în dauna tuturor, prin acest aliat fidel şi devotat urmând să controleze întreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind roşi de ambiţii imperiale nemăsurate şi nejustificate. Numai ca şi un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia şi Bulgaria din 1909, menit să-l înlocuiască pe cel din 1902, cuprinde şi următoarele: „În cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României... Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării.” O formă oarecum neutrală care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

România şi războaiele balcanice

În vara lui 1912, profitând de situaţia dificilă în care se găsea Turcia şi îndemnate de ruşi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia se aliară şi declarară război Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi).
Turcii se arătară mai prejos de cea mai pesimistă aşteptare, în câteva săptămâni toată Tracia, Macedonia şi Serbia veche erau în mâna aliaţilor, turcii apărând doar bariera de la Ceatalgea, din faţa Constantinopolelui, şi trei cetăţi, Adrianopol, Scutari şi Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic într-unul european (cum de altfel s-a întâmplat doi ani mai târziu), forţară încheierea unui armistiţiu la 3 decembrie, tratativele urmând să aibă loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitură de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Şevket, iar luptele reîncep, terminându-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.
De la declararea războiului, România îi asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea împotrivă lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menţinerea integrităţii Turciei. Guvernul român adăugase însă: „Dacă totuşi, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea şi ea să-şi spună cuvântul său”. La Londra, când era clar că schimbări profunde se vor produce în Balacani, România a cerut o compensaţie teritorială la frontiera disputată a Dobrogei. România a cerut jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Şumla – Varna, deci o fâşie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, până la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Era nevoie de această compensaţie, în ideea că Bulgaria se mărise considerabil şi devenise extrem de agresivă faţă de vecinii ei, o atitudine imperialistă susţinută din umbră de către Rusia. Iar această linie este o necesitate strategică, din punct de vedere militar. Linia care o face spre sud-est asigură protecţia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucureştiul este la o distanţă mică faţă de Dunăre, orice forţare a fluviului de către o armată ameninţând direct capitala. Dar existenţa liniei de frontieră spre sud-est asigură protecţia capitalei, prin faptul că o armată ce ar încerca să treacă fluviul va putea fi atacată din flanc de pe această linie, sau i-ar fi tăiate liniile de comunicaţii. Exact aşa s-a întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucureşti, în ciuda superiorităţii lor, ci pentru a nu fi atacaţi din flanc, mai întâi au trebuit să respingă trupele noastre până în Dobrogea, abia apoi să treacă Dunărea spre Bucureşti.
La pretenţiile României, Bulgaria cere protecţia Rusiei, iar aceasta merge atât de departe încât la 30 ianuarie ne trimite o notă în care ameninţă cu războiul. Încurajaţi de ruşi, bulgarii refuză orice tratative. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria erau direct interesate în Balcani şi făceau manevrele şi presiunile de rigoare. Tergiversările tipic balcanice în semnarea păcii îi exasperară pe englezi până într-atât încât la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o notă presei şi delagaţiilor: „Sir Edward Grey a înştiinţat pe delegaţii balcanici că acei care doresc să semneze preliminariile păcii trebuie să o facă fără întârziere. Cei care nu sunt dispuşi să semneze, vor face mai bine să părăsească Londra, deoarece e inutil pentru ei să rămână aici şi să continue o discuţie al cărei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit.” Două zile mai târziu, delegaţii semnară pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliaţi pentru împărţirea prăzii se mută în Balcani şi în capitalele statelor interesate, Rusia făcând eforturi pentru a împiedica izbucnirea unui război între aliaţii de ieri, iar Conferinţa ambasadorilor de la Petersburg luă asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-român pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania şi agresivitatea Bulgariei se accentuară, pretenţiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei întrecând orice aşteptări. Simpatia Rusiei se mută asupra Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria susţinea Bulgaria, în dorinţa ei de a slăbi Serbia şi eventualele ei pretenţii asupra teritoriilor locuite de sârbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Războiul între foştii aliaţi devenise inevitabil, iar acum sârbii şi grecii fac propuneri de alianţă României, deşi iniţial toţi o doreau în afara disputelor. Cancelariile europene se îndreptau tot mai mult asupra României, devenită factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.
Deşi ţarul Nicolae al Rusiei ameninţase direct pe cei ce ar porni războiul între fraţi, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlănţuiră un atac devastator asupra sârbilor pe întregul front. Cu toate că exista o alianţă secretă între România şi Puterile Centrale, între care şi Austro-Ungaria, încă din 1883, interesele României şi opinia publică îi cereau să meargă împotriva bulgarilor susţinuţi deschis de Austro-Ungaria. La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intenţia comandamentului român era să ocupe Cadrilaterul cu o armată secundară şi în acelaşi timp forţa principală să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia spre a dicta încetarea războiului şi încheierea păcii. Regele Carol trecea pentru a doua oară Dunărea în fruntea armatei române. Prima dată pentru a aduce independenţa României şi să ajute la crearea statului bulgar. A doua oară, 36 de ani mai târziu, pentru a da o lecţie vecinului ingrat şi agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor.
Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, ocupă Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp masa principală trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigadă bulgară trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia prin pasul Ginci, când ariergarda intră în contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevră foarte bine, încât bulgarii, deşi superiori, crezură că au în faţă trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediată de generalul Sirakov şi interceptată de români, acesta spunea că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizară şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii şi prizonierii fiind dezarmaţi şi lăsaţi să se întoarcă la casele lor.
Sub protecţia acestei flancgarde, corpurile II, III şi IV, cu o divizie independentă de cavalerie şi câteva divizii de rezervă trecură Dunărea pe la Corabia. Podul pregătit dinainte, construit din portiere de câte cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat în şapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii români. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre înaintară cu viteză în câteva zile fiind în Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupând trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din înălţimea pasului, soldaţii români vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii români, utilizând pentru prima oară aeroplanul în război, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era Etropol, iar elemente înaintate erau Tatar-Bazargic, înaintând până la 10 km de Filippopol, recunoaşteri de patrule făcură legătura cu armata greacă.
În 18 zile armata română fusese mobilizată, concentrată, trecuse Dunărea şi ajunsese la 20 km de Sofia şi 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era la dispoziţia românilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresă regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace. Intervenţia din Bulgaria a arătat capabilităţile şi entuziasmul armatei române, prezentându-se la mobilizare un număr mult mai mare decât cei chemaţi, dar a relevat şi unele slăbiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din păcate, în entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.
Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. România ieşise din acest război cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil în care toată ura născută din invidie, deziluzie şi umilinţa îndurată lua proporţii exaltate. Deşi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucureşti, recunoştea că Bulgaria achita nota de plată la care o condamnase lăcomia şi miopia ei politică.
Şi datorită intervenţiei în războiul balcanic, relaţiile României cu Puterile Centrale au continuat să se răcească iremediabil, în schimb România se apropia din ce în ce mai mult de alianţa franco-rusă. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei”.

Urmările până astăzi

Când România a intrat în războiul mondial, a fost asigurată de ruşi că nu trebuie să-şi facă probleme cu bulgarii, deoarece aceştia nu vor îndrăzni să lupte împotriva eliberatorilor şi protectorilor lor. De aceea ne-au promis două divizii în Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasă. Chiar şi soldaţilor ruşi din aceste divizii li s-a spus ca în cazul puţin probabil în care ar fi atacaţi, să strige tare „Ruskii!” şi bulgarii îi vor lăsa în pace.
Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar Bulgaria a atacat în Cadrilater fără declaraţie de război, aceasta fiind trimisă a doua zi. Un alt eveniment în războaiele moderne, când atacul a fost dat înainte de a se trimite vreo declaraţie de război a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaraţia de război ar fi trebuit înmânată la Washington chiar în momentul atacului, dar din cauza redactării dificile a declaraţiei şi a decodificării încete a mesajului cifrat de la Tokio către ambasada japoneză, a fost înmânată câteva ore mai târziu. Şi a fost „ziua infamiei”. Iar când bulgarii ne-au atacat fără declaraţie de război, alături de turci şi germanii conduşi de Mackensen?
Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate în timpul ocupaţiei, tot ei au răsturnat statuia lui Ovidiu din Constanţa (foto), în ideea că această provincie va rămâne pe veci a lor, deci să şteargă tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat duşi din Dobrogea chiar dacă războiul era terminat şi ei învinşi.
În 1940, când după ultimatumurile şi cedările Basarabiei şi nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situaţia noastră era mai dificilă, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat şi am făcut şi schimburi de populaţie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.
Din fericire, astăzi suntem aliaţi în NATO şi UE, dar nu putem să nu remarcăm excesele de maliţiozitate şi superioritate la adresa noastră cu fiecare ocazie, deşi ar fi bine ca fiecare să-şi vadă bârna din ochiul lui mai întâi.
Dar există un aspect în care politica şi apucăturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul faţă de minorităţi. Bulgarii au o lungă istorie în încercările lor de deznaţionalizare a minorităţilor, chiar şi în perioada comunistă, în anii 80, a ieşit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.
Acelaşi lucru se petrece chiar şi astăzi faţă de minoritatea română, ca o constantă, ieri aromânii din Macedonia şi azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta şi situaţia românilor din Bulgaria.
„Românii din Bulgaria se pot împărţi intr-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector, în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromânilor la 150 000. După alte statistici, numărul real al acestora ar fi cel puţin dublu.” (http://www.gid-romania.com, secţiunea despre românii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea românească nu este recunoscută de către oficialităţi, tocmai într-un stat UE care s-a angajat să protejeze drepturile minorităţilor. Din păcate, nici statul român nu este prea interesat de păstrarea identităţii culturale a acestor fraţi, altfel nu ne explicăm tăcerea continuă asupra acestui subiect, mai ales când există posibilitatea unor negocieri directe, între vecini şi aliaţi.
Cu toate acestea, o rază de speranţă care poate fi şi o lecţie dată clasei noastre politice: astăzi, un afacerist român din SUA, George Brăiloiu, a dat 406000 de euro pentru întreaga colecţie de manuscrise Emil Cioran scoasă la licitaţie în Franţa. A declarat ulterior că o va dona statului român. Un gest extraordinar al unui român adevărat, un afacerist necunoscut nouă, spre deosebire de alţi celebri autohtoni ce ies în evidenţă prin echipe de fotbal sau divorţuri mediatizate, care nu prea s-au remarcat în astfel de acţiuni, ci mai degrabă prin afaceri controversate. Aceasta este o adevărată palmă meritată dată clasei politice româneşti. Un gest care ne aduce aminte de alţi mari români ca Emanoil Gojdu sau Vasile Stroiescu. Un român din diaspora, de departe, la fel ca şi alţi români din afara graniţelor, unii chiar foarte aproape de noi, pe care ne grăbim să-i uităm sau să-i ignorăm, preocupaţi de problemele noastre domestice.
Dar poate este mai importantă veşnica noastră bălăcăreală politică internă fără sfârşit, tipic balcanică.

Bibliografie
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României
sursa:cristiannegrea.blogspot.com

luni, 23 mai 2011

ANTROPOLOGUL ALEXANDER RODEWALD:"O EVA MITOCONDRIALA DIN TRACIA SE AFLA LA ORIGINEA ROMÂNILOR"


“O Eva mitocondriala din Tracia se afla la originea romanilor. Populatia de aici a migrat apoi spre toata Europa cu 30-40.000 de ani in urma”, a spus profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umana de la Universitatea din Hamburg, in cadrul unei conferinte gazduite de Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci din Bucuresti, transmite RADOR. Comunicarea lui s-a numit “Originea poporului roman - de la mit la realitate”. “Mitul este originea latina. Stramosii romanilor, care aveau acest fond genetic, traiau aici cu peste 5000 de ani in urma. Probe ce demonstreaza ca este vorba de cea mai veche populatie europeana s-au gasit in Pestera cu Oase si la Cioclovina”, a precizat geneticianul. Exista insa si elemente genetice comune cu populatiile din Anatolia, unde au trait hititii, cu grecii, cu italienii si cu bascii. Profesorul Alexander Rodewald conduce un colectiv care a facut studii genetice pe oseminte vechi si actuale din Romania pentru a stabili originea poporului roman. Probabil ca Eva mitocondriala a trait cu aproximativ 200.000 de ani in urma, crede savantul german. Prelevarea ADN din oseminte a fost foarte dificila din cauza vechimii probelor. Dintii, cel mai frecvent folositi pentru studii genetice, erau foarte tociti fiindca localnicii macinau graul si meiul cu pietre dure. Astfel, faina continea pulberi de silex foarte abrazive. Cu toate ca au avut loc mutatii importante, provocate de migratiile din epoca fierului, dupa invazia romana si a popoarelor migratoare, mai ales a slavilor, chiar daca s-au produs mixturi etnice in perioada cuceririi otomane, totusi elementele genetice dominante sunt de origine traco-dacica. Acelasi lucru a fost dovedit si prin cercetarile genetice ale doamnei Georgeta Cardos, cercetator stiintific biolog la Institutul National de Cercetare “Victor Babes”, care a investigat mormintele domnitorilor moldoveni de la Radauti. Geneticienii au demonstrat astfel ca urmasii lui Bogdan I nu erau cumani, asa cum sustineau recent unii istorici din tara noastra. Alexander Rodewald, care a facut studii de antropologie la Munchen, afirma ca o mutatie genetica apare intr-un grup etnic la 100-1000 de ani. Cercetatorii coordonati de el au facut evaluari genetice si pe morminte din Bucuresti si din Ploiesti, zone geografice in care au avut loc frecvente afluxuri de populatie. Comunitatile etnice mici si izolate, cum ar fi cele din regiunea Sarmisegetuza Regia, nu sunt relevante fiindca, in timp, ajung inevitabil la endogamie. Aceste investigatii se afla inca la inceput si presupun costuri foarte mari, pe care Institutul de la Hamburg nu le poate acoperi.
www.ziuaveche.ro ;

joi, 19 mai 2011

George Damian: 365 de zile pentru Basarabia

Nu pot decât să mă bucur aflând de apariţia grupului de iniţiativă „Anul 1812". Comemorarea a 200 de ani de ocupaţie rusească a Basarabiei chiar trebuie să se producă pe parcursul unui an de zile. Avem nevoie de 365 de zile în care să se spună în fiecare zi că în 1812 Rusia a ocupat Basarabia. Avem nevoie de 365 de zile în care zilnic să se evoce câte un episod tragic al acestei ocupaţii.
Sunt sigur că vor fi oameni nemulţumiţi de componenţa grupului de iniţiativă „Anul 1812". Există animozităţi şi antipatii între oameni care au acelaşi scop şi gândesc la fel. Însă ei ar trebui să treacă peste orice neînţelegeri în aceste 365 de zile. Eu unul am de gând ca zilnic să postez până pe 16 mai 2012 un comentariu pe un forum sau să scriu un articol pentru un ziar ori o revistă sau să postez pe Facebook, pe Twitter.
Voi vorbi cu toţi cunoscuţii mei şi voi avea grijă să ştie cum a fost răpită Basarabia în 1812.
Şi nu mă voi rezuma numai la prietenii români. Voi scrie pe forumuri în limba engleză sau germană despre raptul teritorial din 1812. Este nevoie de cunoscători de limba rusă care să posteze pe forumurile ruseşti, să li se aducă aminte de jaful pe care l-au practicat.
Iniţiativa „Anul 1812" nu trebuie să se rezume doar la publicare de studii ştiinţifice, cărţi sau realizări de emisiuni televizate. Trebuie implicaţi cât mai mulţi oameni, care să spună adevărul astfel încât acesta să ajungă şi în cel mai uitat colţ de lume. Nu este foarte greu, fiecare dintre noi îşi poate aduce contribuţia. Fiecare român cu acces la internet trebuie doar să posteze zilnic vreme de 365 de zile un mesaj, oriunde, cât de mic în care să amintească de faptul că Rusia a ocupat ilegal Basarabia în urmă cu 200 de ani. Poate că unii din cei 30 de milioane de români din întreaga lume nu vor putea afirma zilnic acest adevăr istoric, dar ar trebui să o facă măcar o dată pe lună, măcar o dată în cele 365 de zile care ne aşteaptă. Nu este chiar aşa de greu...
În perioada sovietică România a fost supusă unei incredibile campanii de denigrare orchestrată de Uniunea Sovietică. O demonstrează istoricul american Larry Watts în cel mai recent volum al său „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România". După ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a ridicat chestiunea Basarabiei în faţa lui Nikita Hruşciov, după ce România a refuzat să devină un hinterland agricol al URSS, după multe alte semne de independenţă, Uniunea Sovietică a tratat România ca pe un inamic, începând cu anii '60.
Uniunii Sovietice i s-au alăturat Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană, după cum o demonstrează documentele publicate de Larry Watts. Multe din temele acestei campanii de dezinformare au fost preluate şi duse mai departe după 1989. Războiul de imagine împotriva României continuă şi în ziua de azi prin cadrele trasate de Uniunea Sovietică.
Avem la dispoziţie 365 de zile în care să demontăm o parte din minciunile răspândite în secolul trecut. Nikita Hruşciov a zis că „mămăligarii nu sunt o naţiune, sunt nişte curve". Îl putem face să se răsucească în mormânt.
Timpul.md

luni, 16 mai 2011

PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812




Vlad Cubreacov: Scriam pe blogul meu, acum exact doi ani, cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia: „La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”. Începând cu 16 mai 1812 denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.
Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei. De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.
Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.
La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment. Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova.
Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova. Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldoveneasca (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcind chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”. Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.
Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Aceasta nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.
Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii sale pe o parte importantă a teritoriului, prin ocupaţie şi subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare),  invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale. Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859 s-a unit (prin fuziune, nu prin absorţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite, care, la rândul lor, s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.
În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul din precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” este un fel de analogă a puterii de ocupaţie rusească care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.
Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar, în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi.
Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.
Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, din anul 2000, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.
Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că, un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”. Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.
Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”. Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.
Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii.
Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii şi moştenirii juridice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare. Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.
Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?
Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „si Nistrul – sinistrul!”
Vlad CUBREACOV
Sursa: FLUX.md
Preluare:ziaristionline.ro

duminică, 15 mai 2011

Identitatea la români

Acad. Dan Berindei
Globalizarea tinde să domine lumea, dar se remarcă totodată, aproape pretutindeni, că popoarele îşi păstrează caracteristicile, adăugând doar într-o oarecare măsură componenta „globală”. Nici englezul, nici germanul, nici francezul n-au renunţat la trăsăturile lor specifice şi cu atât mai puţin americanul, deşi Statele Unite s-au constituit doar cu mai puţin de două veacuri şi jumătate în urmă. Polonezul şi ungurul ne pot servi de model de trăinicie naţională; chiar atunci când s-au stabilit pe alte meleaguri, ei îşi conservă conştiinţa apartenenţei lor etnice şi în nu puţine cazuri chiar şi limba, după o succesiune de mai multe generaţii. Ei îşi slujesc solul natal cu dăruire, chiar când vieţuiesc la mii de kilometri de el. Prin contrast, foarte mulţi români dau dovadă de o adaptabilitate excesivă şi, de asemenea, renunţă la „zestrea” lor cu o seninătate desăvârşită.
Fără îndoială acest comportament rezultă, în primul rând, dintr-o lipsă de educaţie identitară. Care era conştiinţa colectivă a românilor cu un veac în urmă şi care este astăzi? Dar care era educaţia? Ce ţi se spunea acasă, dar la şcoală? Eu însumi sunt „un produs” al perioadei interbelice şi amintirile îmi sunt limpezi. Eram în euforia marii împliniri din 1918 şi aşa eram crescuţi. În clasă se cânta imnul naţional, se înălţa steagul ţării, marile împliniri naţionale - unirea cea mică, independenţa şi unirea cea mare - erau comemorate  în fiecare an, iar acasă ni se povestea „istoria mică” - implicarea membrilor familiei şi a apropiaţilor în procesele istorice prin care trecuseră românii. Sentimentele naţionale reprezentau o dominantă a existenţei şi pentru mine au rămas neştirbite şi cu ele, nedespărţit, am trecut prin viaţă. Mi-au fost reazăm şi neîncetat îndemn prin  atâtea timpuri grele.
Au trecut de atunci trei sferturi de veac. Generaţiile de după mine n-au mai beneficiat de acea educaţie, ci, dimpotrivă, nu rareori, au fost supuse unei contra-educaţii naţionale, cum din păcate şi de neînţeles se întâmplă până şi astăzi! Istoria este marginalizată ca materie de învăţământ, „miturile” noastre sunt vânate cu înverşunare şi asistăm la o altă deformare a trecutului, în aşa fel ca înaintaşii noştri şi faptele lor să fie înfăţişate minimizant, vedetizându-se cu stăruinţă aspectele negative şi lăsându-se în penumbră cele pozitive, ceea ce nu se face însă cu istoria universală, cu istoria celorlalţi!
Copiii şi tinerii noştri nu sunt crescuţi cu sentimentul dominant al identităţii lor. De mici ei nu mai sunt ai României, ci aceasta nu mai reprezintă pentru mulţi dintre ei - mai ales în mediul urban - decât o simplă escală în drumul lor către în afară. Odată cu identitatea se destramă naţiunea şi ţara îşi pierde fiii pe care îi formează cu jertfe pentru alţii. Este una dintre problemele cele mai grave, pe lângă atâtea altele, prin care trecem. Nu se cuvine să lăsăm mai departe ca valul nepăsării să ne împiedice mersul înainte şi să ne întunece viitorul!

Sursa : Revista Clipa

marți, 10 mai 2011

Noi şi sârbii

Împărţirea Banatului la Conferinţa de Pace de la Paris
Spuneam în articolul Noi şi bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un prim ministru britanic) spunea că națiunile nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389. Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XIV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, al XV-lea și al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.
Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani? Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor. În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân. Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei. Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă. Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.
Istoria noastră recentă
 
Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depăşit cu mult în bravură pe ruşi.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 – 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941. Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.
În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.
În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:
 
Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”
 
Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi.
Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferinţa păcii

Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră. Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pg 38).
 
Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească
 
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire. Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă. Iată câteva fapte:
După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească. Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăţ şi Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulţi), bisericile, mânăstirile şi şcolile româneşti au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispoziţiile tratatelor pentru protecţia minorităţilor, nici mai ales raporturile noastre de alianţă şi amiciţie, nu au adus vreo schimbare în bine în situaţia culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict şi posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriţi să frecventeze şcolile din România. În lipsă de biserici şi şcoli naţionale, analfebetismul şi sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoţii sîrbi refuză să boteze pe nou născuţi cu nume româneşti. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaţionalizarea acestor români. Conştiinţa naţională a acestor fraţi a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupaţie românească şi alipirea la România, iar la conferinţa de pace de la Paris au manifestat aceeaşi dorinţă.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naţionale în baza tratatului pentru minorităţi şi a convenţiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuţiunile pentru reglementarea chestiunilor şcolare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenţiei şcolare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiţia istorică şi caracterul naţional al bisericii româneşti din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuşi la un compromis şi s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenţie relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul românesc”. Această convenţie a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia şi ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanţelor parlamentare sârbeşti ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situaţia celor două biserici şi-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii şi statului român.

Sârbii şi permanenţa revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendinţa contantă a politicii iugoslave faţă de elementul românesc. Această tendinţă este concretizată astfel de către profesorul universitar Duşan Popovici: „Politica noastră naţională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noştri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii şi Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunţat niciodată la revendicări teritoriale faţă de România. Recruţii sârbi învaţă că duşmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul şi armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc şi cu sânge întipărită în inimile şi mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ţinuturi (Timişoara şi Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiţi, că în zilele tragice pentru noi din 26 şi 27 iunie trecut, amicii şi aliaţii noştri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu duşmanii noştri pe tema revizionismului, susţinând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuinţează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ şi deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schiţat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianţă şi declaraţii tot atât de formale de „amiciţie”.
 
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 
autor : Cristian Negrea
sursa : ziaristionline.ro

luni, 9 mai 2011

De ce nu pot sarbatorii Rom^nii 9 Mai – “Ziua Victoriei”. Istoricul George Damian despre profanarea Cimitirului Eroilor Romani de la Tighina. FOTO/VIDEO


Cand adevarul istoric este falsificat si azi iar memoria eroilor nostri batjocorita si oasele lor calcate in picioare, la propriu, si apoi tocate de escavatoarele rusesti, ce “Zi a Victoriei” am putea sarbatori impreuna cu niste barbari ai istoriei?
George Damian: Transnistria: cimitirul soldaţilor români a devenit cimitirul soldaţilor ruşi
RIA Dnestr publică un articol şi un filmuleţ despre ceea ce a fost cimitirul soldaţilor români din Tighina, devenit între timp cimitirul soldaţilor ruşi. RIA Dnestr scrie că 4740 de soldaţi ruşi au fost înmormântaţi aici, alături de soldaţi suedezi, sovietici şi câţiva români – al căror număr nu este precizat. Filmuleţul anexat ne demonstrează ce frumos arată memorialul soldaţilor ruşi de la Tighina. Doar că acest memorial este ridicat pe osemintele soldaţilor români, iar datele de arhivă nu prea dovedesc existenţa foarte multor soldaţi sovietici. Distrugerea cimitirului soldaţilor români din Tighina începută în februarie 2007 s-a încheiat: acum este vorba doar de soldaţi ruşi. La Bucureşti, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor a participat pe 25 februarie 2011 la comemorarea soldaţilor sovietici înmormântaţi la Pipera (si chiar si pe 6 mai pentru “Ziua Victoriei” de anul acesta – nota Z.O.). Cei 501 militari sovietici îşi dorm somnul cel veşnic netulburaţi.
Cum a fost distrus cimitirul soldaţilor români din Tighina
În luna februarie 2007, sub paza miliţienilor transnistreni, au fost scoase toate crucile din cimitirul soldaţilor români de la Tighina şi a fost nivelat terenul. Apoi a fost adus pământ pentru înălţarea nivelului solului. Osemintele ostaşilor români nu au fost exhumate. Excavatoarele şi buldozerele prezente indicau cât se poate de clar intenţia fermă a Tiraspolului de a şterge de pe faţa pământului orice dovadă a fostului cimitir General Dragalina.
Lucrari desfasurate la cimitirul din Tighina sub paza militienilor
Lucrari desfasurate la cimitirul din Tighina sub paza militienilor
Autorităţile transnistrene nu au efectuat exhumări ale rămăşiţelor soldaţilor români – s-au rezumat la îndepărtarea crucilor care au fost depozitate la marginea fostului cimitir, lângă grămezi de gunoaie. În fostul cimitir, înţesat de miliţieni transnistreni, basculantele au adus pământ pentru a ridica nivelul solului. Astfel a dispărut orice urmă a prezenţei fostului cimitir militar românesc.

Crucile smulse ale soldatilor romani din cimitirul de la Tighina
Germania şi-a protejat soldaţii, România nu
Reacţia oficialităţilor române a fost minimă: Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a instructat ambasada României la Chişinău să solicite autorităţilor Republicii Moldova încetarea activităţilor distructive la cimitirul din Tighina al soldaţilor români decedaţi în al doilea război mondial, dar din păcate localitatea respectivă este sub controlul regimului separatist de la Tiraspol, nerecunoscut oficial de România. “Situaţia tuturor mormintelor de război româneşti se află în atenţia constantă a autorităţilor române, inclusiv a MAE. În ceea ce priveşte situaţia creată la cimitirul din oraşul Tighina (Republica Moldova), ambasada României la Chişinău a fost deja instructată să reacţioneze şi să solicite autorităţilor încetarea acţiunilor distructive şi readucerea mormintelor la starea iniţială. Trebuie menţionat că, în cazul de faţă, efortul ambasadei este complicat de contextul particular al problemei”, informa un comunicat de presă al MAE din februarie 2007. Natural, oficialităţile comuniste de la Chişinău nu au făcut nimic în 2007.
Sub motivul nerecunoaşterii existenţei Transnistriei secesioniste, autorităţile române au ridicat din umeri şi au privit de departe cum a fost mutilată istoria. Germania a acţionat discret şi eficient. Conform înregistrărilor de arhivă, în cimitirul de la Tighina erau înmormântaţi şi 8 soldaţi germani morţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, aceşti opt soldaţi germani nu sunt menţionaţi pe plăcile instalate de transnistreni. Zvonurile din februarie 2007 spuneau că osemintele soldaţilor germani ar fi fost exhumate şi transportate de la Tighina.
Cimitirul Eroilor “General Dragalina” din Tighina
Cimitirul General Dragalina in 1941
Cimitirul General Dragalina in 1941
În arhiva Oficiului Naţional pentru Cultului Eroilor primele referinţe despre Cimitirul Eroilor din Tighina datează din anul 1920, când acesta a fost menţionat într-o dare de seamă a filialei Tighina a Societăţii “Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, sub numele de Cimitirul Eroilor din suburbia Borisovka. El se afla în vecinătatea cimitirului civil. Deşi fiecare dintre morminte avea însemne de căpătâi, la data respectivă nu se cunoştea identitatea şi naţionalitatea eroilor înhumaţi, deoarece multe cruci fuseseră instalate ulterior înhumării. Era prost îngrădit şi necesita lucrări de reparaţii, lucrări ce vor fi executate în cursul anilor 1923-1924.
În urma unui proiect derulat de Societatea “Cultul Eroilor” între anii 1924-1929, când mormintele de război răzleţe de pe teritoriul judeţului Tighina şi din sudul Basarabiei au fost centralizate în cimitirul de onoare din Chişinău, s-au obţinut noi informaţii despre Cimitirul Eroilor din Tighina. S-a stabilit că aici fuseseră înhumaţi în anii Primului Război Mondial foşti prizonieri de război români din armata austro-ungară decedaţi în detenţie. Numărul eroilor români înhumaţi era de 159 militari (2 identificaţi, 157 neidentificaţi). Mormintele acestora, probabil comune, erau grupate pe două rânduri, la intrarea în cimitir, de o parte şi de alta a aleii principale. Nici vorbă de soldaţi ruşi.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, aici au fost înhumaţi şi militari români căzuţi în luptele din 1941 pentru eliberarea Basarabiei, cât şi răniţi morţi în spitalele de campanie. Alături de ei şi-au găsit locul de veci şi un număr de prizonieri sovietici capturaţi de Armata Română. În evidenţele numerice şi nominale din perioada octombrie-noiembrie 1942 se menţionează că în Cimitirul Eroilor “General Dragalina” se aflau 365 morminte, şi anume: 338 morminte de militari români (324 identificaţi, 14 neidentificaţi; din care 102 ofiţeri, 18 subofiţeri şi 233 trupă), 14 morminte civile şi 13 morminte de prizonieri sovietici. Militarii români au fost înhumaţi în perioada 17 august 1941 – 30 august 1942 şi au aparţinut unor regimente de dorobanţi (numerele: 2, 4, 6, 10, 13, 14, 16, 27, 37), infanterie (3, 7, 17, 24, 27, 37, 39) şi vânători (1, 3, 6, 8); o parte din aceştia (45 eroi) proveneau din două spitale de campanie situate în oraş.
În martie 1943 autorităţile oraşului Tighina, considerând că amplasarea acestuia era neadecvată – fiind situat departe de oraş (la 4 km), pe un drum impracticabil şi având o formă inestetică – şi-au propus să amenajeze un nou cimitir de onoare pe un teren situat pe şoseaua Tighina-Căuşani. Aşezământul Naţional Regina Maria “Cultul Eroilor” a subscris acestei propuneri ocupându-se în perioada imediat următoare de elaborarea unor proiecte de modificare a cimitirului. Unul dintre acestea viza strămutarea şi şi centralizarea mormintelor eroilor din RM 1, precum şi a ofiţerilor din RM 2, într-un osuar ridicat pe un teren nou (de cca 50 mp) pus la dispoziţie de primăria oraşului Tighina. Arhiva “Cultul Eroilor” nu deţine însă documente care să ateste materializarea acestui proiect.
Ultimele documente de care dispunem consemnează că, pe data de 14 octombrie 1943 Primăria Tighina, arătând starea precară a împrejmuirii şi porţii de acces în cimitir, a solicitat Serviciului Tehnic din cadrul Aşezământului confecţionarea în atelierele acestuia a 147 m gard de stejar şi a unei porţi pentru cimitirul “General Dragalina”. Informaţiile arhivistice despre Cimitirul Eroilor Tighina se opresc în acest punct.
Mulţumiri lui Victor Roncea pentru semnalarea articolului din RIA Dnestr.
autor : George Damian
sursa : ziaristionline.ro

duminică, 8 mai 2011

Tradarea Romaniei. De la “autonomia Tinutului Secuiesc” la “independenta Patriei Secuiesti”

 


“TOLERANTA” LA RECIPROCITATE PRIN “PATRIA SECUIASCA”?
de Lazar Ladariu
De peste 20 de ani, lucru stiut – si inca prea bine! – de guvernantii romani din perioada aceasta nefasta, postdecembrista, dar, cu precadere, prea bine stiuta de romanii ardeleni, obraznicia UDMR-ista, ca si lacomia struto-camilei, mereu in goana nebuna dupa privilegii, discriminari pozitive si supradrepturi, se afla intr-un crescendo ingrijorator! Un recent exemplu ni-l ofera, pe langa multe alte spectaculoase calcari udemeriste prin strachini in ultima vreme, primarul Antal Arpad, din Sfantu Gheorghe, municipiu situat in inima Romaniei.
La propunerea deputatului Horia Grama, presedintele PSD Covasna, ca o strada din municipiu sa poarte numele simbolului national, eroul romanilor ardeleni de la 1848-1849, Avram Iancu, fara sa mai stea mult pe ganduri si sa cugete, crezandu-se un stapan absolut al locului, la 14 aprilie a.c., primarul Antal Arpad a replicat, cu stiuta-i aroganta, cu arhicunoscuta sfidare: “Va fi o strada «Avram Iancu» la Sfantu Gheorghe atunci cand va fi si una «Gábor Aron» la Abrud!”. Ce obraznicie! Ce bataie de joc! Ce mizerabil! Uimit de porumbelul negru care-i zboara din gura, nu poti sa nu te intrebi: de ce nu propune el acolo o strada cu numele amiralului fara mare – Horthy Miklos? Sau, pentru isprava lui recenta, de la Miercurea Ciuc, de ce nu o strada Csibi Barna, nenorocitul, dusul cu pluta, care si-a permis sa-l “spanzure”, simbolic, pe Avram Iancu, Craisorul Muntilor?
Cum “justifica” primarul Antal Arpad, in al carui birou troneaza steagul Ungariei, “inteleapta” lui replica? Aparator al “simbolurilor identitare” – bineinteles, pentru el, doar maghiare si secuiesti –, dupa capul lui este firesc sa refuze, el si ai lui, propunerea deputatului Horia Grama, deoarece, in municipiul Sfantu Gheorghe – zice el –, 75% sunt maghiari! Ce stupizenie! Da, intr-adevar, majoritari, la Sfantu Gheorghe, la fel ca si la Miercurea Ciuc, prin jocurile istoriei si ale intamplarilor, in urma maghiarizarilor fortate si a purificarilor etnice, sunt maghiarii si urmasii fostilor romani secuizati ai locului. Numai ca uita el, sicofantul, ca Sfantu Gheorghe face parte din Romania. Este, deci, un oras romanesc din inima tarii! Incat, ca roman umilit in astfel de cazuri, nu poti sa nu il intrebi pe Antal Arpad: asa vreti voi reconciliere? Asa raspunde un primar maghiar lectiei de toleranta romaneasca?
Adepti ai asezonarilor combinatiilor doar in interesul lor etnico-minoritar, in care primeaza lacomia separatista si privilegiile, dublate de pretentiile infrumusetate cu povesti nascute dintr-o nespusa prefacatorie, ei nu actioneaza pentru necesitatile vietii umane normale, nu ca partasi ai ideilor comune romano-maghiare, nu pentru toleranta, nu pentru o existenta comuna in pace si in liniste, ca neobositi promotori ai adevarului, ci doar pentru aroganta lor paguboasa. Intelegerea crestineasca pentru ei este vorba goala. N-a curs destul sange? N-au fost destule suferintele de pana acum? N-au murit atatia oameni? Nu ar fi, oare, timpul sa traim, aici unde am fost lasati sa fim impreuna, sub lacrima cereasca a Bunului Dumnezeu? Pentru ca deasupra noastra avem un singur Dumnezeu, sub care este acum, atat de necesara, reconfigurarea normala a relatiilor interetnice romano-maghiare!
Nesimtirea lor minoritara, din pacate, nu se opreste aici. Un scarta-scarta pe hartie, purtator ilegal de pix, cu care rupe hartia si scrijeleste, iresponsabil, istoria, viseaza, turmentat, nimic altceva decat “o patrie secuiasca”! Care “patrie”? Care n-a existat, niciodata, si nici nu exista? “Vrem o patrie secuiasca”, clama el, “cu drepturi fundamentale. Noi suntem popor indigen, nu venetic!”. Nu-i vorba aici de nicio dilema: romanii, dupa capatana individului, sunt “venetici”! Dupa tartacuta lui, pe pamantul “propriei patrii”, romanii sunt “invadatori” si “ocupanti”. Iar bisericile romanesti, ortodoxe si greco-catolice, care, in zona amintita, au ramas nedemolate si nearse pe timpul Diktatului de la Viena, precum si cele care se construiesc azi in locul celor incendiate si distruse, il deranjeaza pe Marko Bela, deoarece – zice el – “au turlele in forma de ceapa”.
Sa zabovim un pic asupra sintagmei “drepturi fundamentale”. Constitutia Romaniei nu-i, oare, Legea fundamentala a tarii, care cuprinde, din belsug chiar, drepturile inalienabile ale minoritatii din care si acel scarta-scarta face parte? Oare de ce se plang ei, ca din gura de sarpe, impotriva Tratatului de Pace de la Trianon? De ce se vaita ei impotriva Tratatului privind minoritatile, semnat de Romania, la Paris, la 9 decembrie 1919? Ciudate mai sunt intamplarile vietii! Mai ales pentru cei cu memoria scurta.
“Toti supusii romani vor fi egali in fata legii – se stipuleaza acolo – si se vor bucura de aceleasi drepturi civile si politice, fara deosebire de rasa, de limba sau religie”. Cat se poate de clar! Referirea se face la “toti supusii romani”! Numai ca ei, cetateni romani-etnici minoritari, nu vor “aceleiasi drepturi”, ci mereu privilegii si supradrepturi, sa fie mai egali ca altii. Sa aiba ce nu au, uneori, romanii majoritari! Asa s-a ajuns, in “obsedantul deceniu”, la Regiunea Autonoma Maghiara, de trista amintire, la separatismul scolar, la pretentii asupra teritoriului statal romanesc, prin asa-zisul Tinut Secuiesc (de fapt, secuizat!), la autonomie pe criterii etnice! Nu se multumesc cu aceleasi drepturi ca noi toti! Incat nu poti sa nu te intrebi, din nou: oare ce avem noi, romanii, in plus fata de ei, minoritarii?
Nu au invatat (si invata) ca noi, romanii, in scoli generale, in licee si universitati din Romania? Ba da! Numai ca ei le vor numai si numai ale lor sa fie! Fara romani! Nu au functii grase in guvernul romanesc de la Bucuresti, nu in cel de la Budapesta? Au. Nu-i Marko Bela vicepremier, omul numarul doi in Guvernul Boc, nu-s ministri Borbely László, Kelemen Hunor, Cseke Attila? Nu sunt ei, azi, deputati si senatori in Parlamentul Romaniei? Nu-s atatia secretari de stat, directori, sefi de agentii importante prin ministerele guvernate, mai mereu dupa 1989, si de UDMR? Nu au ocupat functii insemnate, cu impact decisiv-decizional, din Regiunea Autonoma Maghiara pana azi, de jos pana sus? N-au fost ei prin C.C. al P.C.R., prim-secretari si secretari? Au fost! Si sunt si azi, in postura mielului care a supt de la toate oile (guvernele) postdecembriste, in scaunele inalte ale Puterii, de unde taie si spanzura! Nu sunt, in zilele noastre, prefecti, subprefecti, primari, viceprimari, consilieri judeteni si locali, sefi ai serviciilor descentralizate din Romania? Sunt! Numai ca ei viseaza la cu totul altceva. Vor autonomii teritoriale, pe criterii etnice, deci o parte a Ardealului, pamant romanesc, intr-o alta Ungarie Mare!
Asadar, cu ce (si prin ce?) sunt ei “discriminati”? De 20 de ani, au cerut si au dobandit, in Romania, numai privilegii. Chiar si mai mult decat lacomia lor a pretins! Ce se mai stipula in Tratatul privind minoritatile, semnat de Romania, la Paris, la 9 decembrie 1919? De pilda, folosirea limbii materne la tribunal si in administratia publica. Au acest drept! Numai ca ei vor maghiara ca limba oficiala in stat, incomodati de articolul 13 din Constitutie. Tocmai ce nu se poate. Conform articolului 1 din Legea fundamentala, Romania este “stat national unitar”, nicidecum multinational! Si mai era acolo o precizare absolut necesara: Guvernul roman trebuie sa faca “obligatorie, predarea limbii romane in scoli!”. Deci, si in scolile din Harghita si Covasna de azi, din care, prin stupida Lege a Educatiei Nationale, “opera” a ministrului cu 11 clase, Daniel Funeriu, Limba romana, oficiala in stat, si Istoria Romanilor au fost izgonite.
Si mai cuprinde acel Tratat amintit, pe care ei il invoca mereu, o precizare, un amanunt referitor la “autonomie”: este vorba doar despre “autonomia locala in ce priveste chestiunile religioase si scolare”. Atat! Acolo nu-i vorba despre autonomie teritoriala pe criterii etnice. Sa fie clar! Numai ca, in ce-i priveste, asa cum se spune, “diavolul se ascunde intotdeauna in detalii”. Diavolul UDMR-ist se ascunde in pretentii absurde, in privilegii, dezbinari, separatism si in interpretari.
Un mic comentariu aici se impune. Ei niciodata nu s-au multumit cu cat au. Si, slava Domnului, au cu supramasura! Totul, in concordanta cu planurile lor autonomiste. Au vrut o Lege a Educatiei Nationale pe placul lor? Au obtinut-o, prin miopie, incompetenta si tradare romaneasca! Asa s-a ajuns – cum declara, recent, si academicianul Dinu C. Giurescu – ca, “Potrivit Legii Educatiei, 92% din elevii romani au mai putine drepturi decat 8% dintre elevii minoritatilor”. Conform legii amintite, cu stranii prevederi, Istoria si Geografia Romaniei au fost date de pamant, iar Limba romana este predata, in scolile minoritatilor, ca limba straina! O scoala cu 15 elevi majoritari romani este desfiintata, in schimb, ramane alta, cu cinci-sase elevi maghiari! Urmeaza, oare, spre deplina satisfactie a UDMR, ca si Legea Minoritatilor sa fie trecuta tot prin asumarea raspunderii Guvernului Boc?
Generosii guvernanti de pana acum au dat (cedat!) totul! Majoritatea santajabila a trecut, in Senat, chiar si noua regionalizare, un atentat la integritatea statala si siguranta nationala, in urma presiunilor UDMR, prin acceptare tacita, fara ca proiectul sa fie supus unor dezbateri parlamentare, fara discutii publice, de o gravitate extrema pentru destinul statului national unitar roman! Pe guvernantii oportunisti nu-i intereseaza decat Puterea, nu tara, nu demnitatea! Noua regionalizare a Romaniei, dictata de UDMR, redesenand granita din 1940, de dupa Diktatul de la Viena, pune in pericol, in anumite zone ale Romaniei, identitatea nationala! Cu apucaturi de gherila etnica, separatistii castiga, pas cu pas, tocmai ceea ce de 20 de ani urmaresc – cum preciza si jurnalistul Ion Longin Popescu – adica, “anularea, de facto, a Unirii Transilvaniei cu Tara-Mama, la 1 Decembrie 1918”. Nici macar nu se mai feresc! Nu se jeneaza si “lucreaza” cu cartile pe fata.
De 20 de ani la Putere sau in preajma scaunului dregatoriilor, ei urmaresc “decuparea tarii”, o destramare teritoriala a Romaniei, “un nou stat pe teritoriul unui stat european”. Dupa exemplul fostei Iugoslavii!
Prin Macroregiunea Nord, din noua regionalizare a Romaniei, de UDMR propusa, se urmareste, de fapt, “desprinderea de sub suveranitatea statului roman” a unui teritoriu. Macroregiunea Nord ar urma sa cuprinda judetele Maramures, Satu Mare, Bihor, Cluj, Salaj, BistritaNasaud, Mures, Harghita, Covasna, pe “granita” desenata de Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. Microregiunea dorita de ei urmeaza sa fie formata din judetele Mures, Harghita, Covasna. Exact fosta Regiune Autonoma Maghiara!
Deoarece iredentistii, neorevizionistii, extremistii maghiari mereu vor sa ne arate “semnele iubirii fratesti”, prin provocari, matrapazlacuri si scenarii rocambolesti, ne simtim obligati sa recurgem la spusele acelui premier australian, Kevin Rudd, al unei tari care, in istorie, nu are, nici pe departe, trecutul si vechimea Romaniei, in care sunt vorbite mai multe limbi: spaniola, libaneza, araba, chineza etc., engleza fiind cea oficiala in stat. Pescuitorilor in ape tulburi, celor ajunsi acolo nechemati, nemultumitilor provocatori, premierul Kevin Rudd le-o spune de la obraz: “Daca doriti sa fiti parte a acestei societati, invatati limba! (n.n. – Adica limba oficiala a statului – engleza!). Barbati si femei de credinta crestina, pe principii crestine au fondat aceasta natiune. (…) Daca Dumnezeu este o ofensa pentru voi, va sugerez sa considerati o alta parte a lumii ca fiind casa voastra, intrucat Dumnezeu este parte a culturii noastre (…) Aceasta este Patria noastra, Pamantul nostru, Stilul nostru de viata si va vom permite orice forma de oportunitate de a va bucura de toate acestea. (…) Dar imediat ce incetati a va mai plange, vaicari si ingrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastra, de Crezul nostru crestin, de Stilul nostru de viata. Daca nu, va recomand, cu caldura, sa profitati de o alta mare libertate australiana: LIBERTATEA DE A PLECA! Daca nu sunteti fericiti aici, atunci plecati! Nu v-am obligat noi sa veniti aici. Voi ati solicitat sa fiti aici. Asadar, acceptati tara pe care voi ati dorit-o!”.
Cat se poate de clar pentru mereu clampanitorii si doritorii de autonomii teritoriale pe criterii etnice in inima de Romanie, care refuza o strada “Avram Iancu” la Sfantu Gheorghe si viseaza la “o patrie secuiasca”. Daca va este mai bine si mai drag in alta parte si va trage ata, plecati acolo!
autor: Lazar Ladariu
sursa: Cuvantul liber
foto:  Alexandru Petrescu
preluare ziaristionline.ro