Alaturi de bolile epidemice (holera, ciuma etc.), foametea a facut cele mai mari ravagii, stopand drastic evolutia numerica a omenirii in decursul lungii sale existente. In principal, datorita acestor doi factori, populatia globului a cunoscut periodic regrese importante, astfel incat, pe la 1800, deci numai cu 211 ani in urma, spun statisticile demografice, ea numara abia un miliard, in 1900, intre 1,5 si 1,7 miliarde, ca in 1950 sa ajunga la 2,5 miliarde de suflete.
Progresele pe plan medical, dar si dezvoltarea stiintei si tehnologiei, au constituit punctul de plecare al exploziei demografice din prima jumatate a secolului trecut, care continua si astazi intr-un ritm accelerat, facandu-se sa se adevereasca teoria malthusiana, conform careia populatia va creste in progresie geometrica, mult mai repede decat resursele de hrana. Intr-adevar, daca fenomenul nu s-a manifestat pe vremea autorului, se intampla astazi sub ochii nostri, cand doar in 61 de ani s-a ajuns la peste sapte miliarde de suflete, ceea ce inseamna o crestere nemaiintalnita si alarmanta, in acelasi timp, de 3 ori. Desi sunt peste sapte miliarde de guri de hranit, omenirea a ajuns totusi in stadiul de dezvoltare tehnica in care isi poate permite acest lucru, dar, din pacate, nu o face.
Dupa cum arata statisticile Organizatiei Natiunilor Unite pentru Agricultura (F.A.O.), in lume (ca si la noi, de altfel) se moare in continuare de foame, iar un miliard de oameni, in special copii, n-au asigurat necesarul zilnic de hrana si apa. O situatie de-a dreptul dramatica, daca avem in vedere ca aceeasi institutie internationala apreciaza ca la nivel mondial ar fi suficiente rezerve de hrana, numai ca, din motive deloc umane, si chiar foarte meschine, ea nu ajunge peste tot si mai ales acolo unde se simte nevoia acuta. O treime din alimentele produse in fiecare an pe planeta pentru consumul uman, adica in jur de 1,3 miliarde de tone, se pierd sau sunt aruncate. Se apreciaza ca anual se risipesc peste un miliard de tone de alimente, fie sub forma de materie prima (porumb, grau, cafea, carne), fie prelucrate ca alimente sau hrana ramase de la masa bogatilor sau a indestulatilor. Toate acestea, cu scopul de a mentine la un nivel inalt preturile pietei.
Cifra n-ar fi atat de cutremuratoare daca ea n-ar insemna jumatate din productia mondiala de cereale. Cu alte cuvinte, din totalul care se produce, doar jumatate se transforma in hrana utila, restul fiind aruncat pe “apa Sambetei” cu toate ca se stie, pe undeva, prin diferite parti ale globului, se moare sau se sufera de foame. O astfel de stare de fapt constituie o puternica palma data societatii concurentiale in care traim, mereu in goana dupa bani si careia ii invocam virtuti pe care nu le are. De fapt, refuzam sa-i vedem marile defecte, dintre care lipsa de umanism si de echitate par cele mai evidente. Aici nu este vorba de a le cere unora sa faca pomana, ci de a gasi solutii pentru a ne ajuta semenii aflati in suferinta sau care par a fi mai putin norocosi decat noi. Este clar ca lumina zilei ca societatea structurata pe acumulari nebunesti si pe profit maxim nu mai poate face fata noilor provocari ale evolutiei omenirii. Factorul economic este obligat sa dea prioritate acelor coordonate de dezvoltare umana care sa cuprinda in ele implicit protejarea mediului, a naturii, a vietii, iar foametea indusa nu mai poate constitui o arma de subjugare a unor tari si popoare. In competitia intre economie si ecologie, ultima trebuie sa aiba cel mai greu cuvant de spus. Nici guvernele n-ar mai trebui sa permita unor indivizi, companii nationale sau internationale care domina agricultura, ca la desfacerea produselor alimentare sa actioneze in spiritul acestor principii caduce. Se stie bine ca agricultura a trecut de stadiul simplului “dar de la Dumnezeu”, in cel al efortului investitional, cu tehnologii mari consumatoare de energie, cu metode foarte agresive de exploatare a pamantului pana la faza de secatuire a potentialului, cu urmari dramatice asupra fertilitatii solului. In acelasi timp, pentru productii cat mai mari, se defriseaza intinderi imense de paduri, se ara pasuni, se construiesc uzine chimice de ingrasaminte, de erbicide si pesticide etc., costisitoare si nocive pentru sanatatea mediului, pentru ca in final, jumatate din ceea ce se obtine cu atata efort si poluare sa fie aruncata in mari si oceane sau arsa pentru ca piata sa mentina nivelul ridicat al preturilor.
In contextul acesta, al globalizarii si al intersectarii economiilor nationale, se cer gasite solutii de conectare a intregii populatii a globului la resursele alimentare, dictate de respectul deosebit fata de tot ceea ce se produce pentru hrana. Dupa aceleasi statistici amintite se constata ca in Europa si in America de Nord fiecare consumator arunca la gunoi, in medie pe an, echivalentul a 95-115 kg de mancare. Pentru ca si tarile bogate au flamanzii lor, iar Romania cu atat mai mult, ne dam seama mai bine de amploarea acestei risipe la nivelul tuturor preparatorilor de hrana, fie ca este vorba de propriile bucatarii ale cetatenilor, sau de cele din cantine si restaurante, patiserii, fast-fooduri etc.
Ca si in trecut, in prezent, si cu atat mai mult in viitor, batalia pentru hrana si accesul la resursele supravietuirii vor ramane de mare actualitate, chiar daca vor imbraca formele de manifestare cele mai subtile, si credem ca nu exista o motivatie mai mare decat foamea care sa indemne la gesturi necugetate. De aceea, societatea de azi va trebui sa ia in considerare acest factor de risc, cu mai multa raspundere, elaborand o strategie noua, care sa ia in calcul siguranta alimentara la nivel mondial. Un nou mod de abordare a dreptului la hrana se cere adoptat. Conform acestuia, alimentele trebuie sa devina cele mai accesibile produse, la indemana fiecarui cetatean al planetei cu posibilitati materiale reduse, luandu-se in calcul si noile orientari ale alimentatiei moderne, cu accent sporit pe productia de legume si fructe. Romania se numara printre tarile cu cea mai proasta politica agrara, care contribuie la agravarea crizei alimentare mondiale. Refuzul ei de a-si lucra propriul pamant, apeland la import pentru asigurarea hranei romanilor, constituie o atitudine condamnabila. Adica, in loc sa punem umarul pentru indestularea propriei populatii, preferam intinsul mainii si pentru acele produse ce s-ar putea cultiva la noi in conditii exceptionale, facand astfel jocul afaceristilor, care aduc totul din import la preturi exorbitante: de la graul pentru paine, la lapte, carne, oua, fara a mai vorbi de legume si fructe. Cum este oare posibil ca in pietele Romaniei sa gasesti, in proportie de 90 la suta, produse din import: de la mere din Italia si capsuni din Spania, la ceapa verde din Bulgaria si varza timpurie din Macedonia? O situatie de-a dreptul dramatica, asemanatoare cumva tarilor africane condamnate la foame datorita secetei si conditiilor atmosferice nefavorabile. Oare care va fi situatia alimentara a cetateanului roman, anul acesta, daca peste nepasarea noastra si, indeosebi, a oficialitatilor se va suprapune si o seceta, care pare ca se si anunta? Granarul Europei de altadata, care a fost Romania, ramane doar o amintire pentru o natiune ce asigura hrana a milioane de cetateni ai multor tari, astazi paralizata de o politica neghioaba, atat de daunatoare economiei nationale, in ansamblul ei, si in primul rand, agriculturii. Oare pana cand va mai dura desertizarea Romaniei, declansata de catre o clasa politica stearpa, incapabila de decizii care sa puna capat distrugerii ei totale?
IOAN CISMAS
sursa : CLIPA.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu