"Unirea de la 24 ianuarie 1859, o sarbatoare a natiunii romane“

Dialog cu academicianul Dan Berindei:

 

Unirea Principatelor Române, pictura de Theodor Aman

 

Sărbătorim astăzi ziua Unirii Principatelor Române, la 154 de ani de la evenimentele petrecute pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, când Adunarea Electivă a Ţării Româneşti alegea domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Moldovei. Despre importanţa zilei de 24 ianuarie 1859 pentru poporul român ne-a vorbit acad. prof. dr. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române.

Domnule academician Dan Berindei, care a fost contextul istoric al evenimentelor petrecute în Iaşi şi Bucureşti la 5, respectiv 24 ianuarie 1859?

Procesul politic care a avut loc a fost marcat de evenimentele legate de Războiul Crimeei şi de urmările sale, de Congresul de la Paris din 1856 şi de tratatul care s-a încheiat între Puteri în urma acestui congres. Statutul internaţional al Principatelor a fost modificat prin hotărârea Marilor Puteri, în sensul că a fost menţinută suzeranitatea otomană, dar Principatele au ieşit de sub protectoratul Rusiei şi au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri ale Europei. Pe de altă parte, însă, lucru deosebit de pozitiv a fost intenţia acestor Puteri de a da o altă înfăţişare acestui spaţiu românesc, sau cel puţin unei părţi din el, partea principală reprezentată de Moldova şi Ţara Românească. În consecinţă, nu numai că s-au luat anumite hotărâri referitoare la români şi la modernizarea lor, dar, totodată, s-a hotărât chiar ca românii să fie consultaţi. De aici a apărut ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, care s-au întrunit în 1857 şi care au fost prezidate, în fiecare ţară, de mitropolit: în Moldova de Sofronie Miclescu, în Ţara Românească de Nifon Rusăilă.

Aţi amintit de cei doi mitropoliţi care au prezidat atât Divanurile, cât şi Adunările Elective. Cât de important a fost aportul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române în pregătirea şi realizarea Unirii Pricipatelor?

Momentul crucial de la 24 ianuarie 1859, prin care a apărut pe harta Europei un nou stat naţional, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost legat strâns de Biserica Ortodoxă, atât în final, cât şi pe tot parcursul acţiunii precedente, care a durat o jumătate de deceniu şi în care clerul a avut rolul său, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Înăuntrul adunărilor au figurat, de asemenea, reprezentanţi ai clerului, aleşi şi ei pentru a reprezenta o categorie importantă din acea vreme, care să adauge la revendicările care urmau a fi exprimate şi această componentă esenţială pentru orice societate. Prezenţa clericilor a contat foarte mult, mai ales începând din anii 1855-56. La slujbe, în predici, preoţii făceau aluzii la problema unirii şi mulţi dintre ei chiar transmiteau enoriaşilor îndemnul de a sluji această cauză. Astfel se şi explică răsunetul extraordinar pe care l-a avut această idee, pentru că a fost slujită de toată lumea. Biserica a avut rolul ei firesc de a stimula această acţiune de apropiere care avea să se dovedească atât de utilă în existenţa românilor.

Care a fost rezultatul întrunirilor Divanurilor ad-hoc?

După cum ştim, Divanurile ad-hoc au adoptat programul unionist în unanimitate în Ţara Românească, având numai două voturi potrivnice în Moldova, şi în temeiul acestui program unionist se prevedea unirea celor două ţări sub un principe străin şi, de asemenea, ceea ce era deosebit de important, un Guvern responsabil şi o adunare reprezentativă, să spunem o Cameră aleasă de reprezentanţii întregii societăţi, pe modelul Divanurilor ad-hoc. În această situaţie s-a trăit un moment de cotitură: Europa ne dăduse ceva, dar nu totul! Nu se acceptase unirea, se dăduse o titulatură frumoasă: «Principatele Unite». Dar în spatele acestei titulaturi se menţineau doi domni, două administraţii, două Guverne, două Adunări. Deci aceste ţări erau unificate şi nu erau. În această ipostază, a revenit înşişi românilor, muntenilor şi moldovenilor sarcina de a găsi soluţiile. Soluţiile au fost deosebit de ingenioase, trebuie să spunem, şi inteligente, dar ele s-au întemeiat mai ales pe un avânt patriotic deosebit. Timp de câţiva ani de zile, societatea din Principate a fost preocupată în mod dominant de realizarea acestui program al mişcării naţionale unioniste. Pentru realizarea acestui obiectiv, era necesar ca cele două Adunări care urmau să aleagă pe viitorii domnitori, câte unul în fiecare ţară, să exprime ele, în fond, dorinţa ardentă a românilor.

Cum au reuşit românii să împlinească acest ideal?

La Iaşi, la 5 ianuarie, a fost ales candidatul mişcării naţionale, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, şi în ceea ce priveşte Ţara Românească, problema a fost mai complicată. La Iaşi ea a fost simplificată şi prin căimăcămia interimară care a avut o compoziţie unionistă 100% şi, datorită acestui lucru, în compoziţia Adunării partida naţională a avut o majoritate clară. În Ţara Românească, însă, situaţia a fost puţin diferită. Aici, toată lumea dorea unirea, dar totuşi opţiunile erau împărţite. Exista o grupare destul de însemnată, conservatoare în înţelesul rău al cuvântului, în sensul de a nu accepta, în fond, modernizarea în deplinătatea ei. E drept că nici aceşti conservatori nu erau ostili unirii, dar ar fi vrut o unire, să spunem, în propriul lor folos înainte de toate. În această situaţie s-a deschis Adunarea cu o majoritate care nu mai era a partidei naţionale, unioniste active. Dar vorbim despre cel mai important oraş din spaţiul românesc – Bucureşti -, şi de data aceasta intervenţia populară a fost hotărâtoare, atât a orăşenilor, cât şi a câteva mii de ţărani care au pătruns în oraş şi s-au alăturat orăşenilor. După aprecierile consulilor străini, care n-aveau nici un interes să umfle cifrele, a fost vorba de 35.000, până la 40.000 de oameni care timp de trei zile au stat în preajma Adunării, pe Dealul Mitropoliei, susţinând minoritatea din Adunare, dar care avea nişte concepţii mai înaintate. Au fost două zile de înfruntări foarte mari, aproape că exista primejdia unui război civil şi soluţia s-a găsit în noaptea de 23 spre 24, când la hotelul Concordia, care se găsea pe str. Smârdan, există clădirea şi astăzi, s-au întrunit deputaţii reprezentând minoritatea aceasta naţională. Acolo Dimitrie Ghica, fiu al celui dintâi domnitor pământean după 1821, a lansat ideea dublei alegeri: să se renunţe la toţi ceilalţi candidaţi şi să fie ales de toată lumea Cuza. Cei de faţă, deputaţi ai partidei naţionale, au adoptat această hotărâre. A doua zi, ea a fost comunicată majorităţii conservatoare. Între timp, însă, Ion Brătianu, care a fost un fel de artizan al acestei operaţii politice gingaşe, dar foarte importante, a luat legătura cu şeful poliţiei, col. Caragea, şi şeful armatei, gen. Vlădoianu, asigurându-şi neutralitatea lor. Pe de altă parte, s-a şi angajat ca poporul să stea la o anumită distanţă, să nu se poată spune că votul a fost dat sub presiune.

Într-adevăr, a doua zi, când consulii străini au sosit la Adunare, au rămas surprinşi că au găsit o atmosferă relativ liniştită, nu ca aceea din zilele precedente şi, de asemenea, poporul la distanţă. În Adunare s-a cerut şedinţă secretă şi în şedinţă s-a făcut propunerea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Conservatorii au acceptat-o, evident, şi oarecum sub presiunea mulţimii din zilele precedente, dar şi pentru că ei înşişi erau, în fond, unionişti, nu erau contrari unificării; voiau doar să-şi păstreze, să spunem, partea leului în procesul de unificare. În consecinţă, s-a luat angajamentul de către toţi deputaţii să-şi dea votul lui Cuza şi apoi a urmat şedinţa publică în care toţi deputaţii, în frunte cu mitropolitul, au votat numele lui Alexandru Ioan Cuza. Practic, aşa s-a făcut unirea, printr-o unire personală reprezentată de domnitorul Moldovei care acum devenea şi domnitorul Ţării Româneşti. Cu alte cuvinte, denumirea de Principatele Unite căpăta acum un conţinut concret prin persoana noului Domn ales şi la Iaşi, şi la Bucureşti.

Cum a fost primită de popor vestea Unirii Principatelor Române?

A fost primită cu un entuziasm extraordinar, care a început atunci şi s-a propagat rapid. De câţiva ani exista telegraf, aşa că vestea s-a răspândit şi, evident, a fost sărbătorită pretutindeni. Sigur că pentru cei din afara Bucureştiului vestea a fost şi mai surprinzătoare. Cei din Bucureşti o aşteptau, pentru că cifra aceea de 35-40.000 de oameni era uriaşă pentru acea vreme. Potrivit statisticilor, populaţia oraşului era de o sută şi ceva de mii de oameni. Or, un sfert au fost pe Dealul Mitropoliei, în vreme de iarnă, iar nefericiţii de ţărani care veniseră au dormit cu cojoacele pe ei afară, în ger! A fost, într-adevăr, un moment absolut deosebit şi primit pretutindeni cu un entuziasm nestăvilit, nu numai de românii din cele două Principate, dar şi de românii din Transilvania, din Bucovina, de peste Prut. A fost, în general, o sărbătoare a naţiunii române, care în sfârşit îşi avea statul ei naţional. În primă fază, pentru că avea să fie desăvârşit în mai puţin de două decenii, când s-a câştigat independenţa.

 

De Alexandru Briciu - Ziarul Lumina

sursa:Frontpress

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

Ideea unităţii – fie a Ţării Româneşti cu Moldova, fie a acestora cu Transilvania – a fost exprimată tot mai frecvent şi hotărît în secolele XVII-XIX, ceea ce pune în evidenţă viabilitatea conştiinţei naţionale. Ea a fost susţinută prin argumente de ordin istoric, prin argumente politice, lingvistice, spirituale, religioase – adesea conjugate.
Proiectul reconstituirii unui regat al Daciei, apărut în negocieri ale diplomaţiei secrete la sfîrşitul secolului XVIII, izvorît neîndoielnic din realităţile româneşti, proiectele de unire a Moldovei cu Ţara Românească, ale unor boieri din primul deceniu al secolului XIX, preocuparea lui Tudor Vladimirescu pentru o strînsă conlucrare politică cu Moldova, includerea în Regulamentele Organice a cîte unei secţiuni consacrate procesului de sprijinire a procesului de unificare etc. sînt tot atîtea dovezi că realizarea unităţii naţionale a reprezentat obiectivul fundamental în principalele momente ale istoriei acestei perioade, cu particularităţi de la o provincie la alta.
Ideea Daco-României, a unirii Principatelor Române, anima conştiinţa naţională a maselor şi a revoluţionarilor români la 1848. Profesorul sas Ludwig Roth scria, în mai 1848, că “ideea unui stat al românilor trăieşte în mii de inimi”. Încă din 1847, consulul austriac de la Belgrad semnala, în rapoartele sale trimise la Viena, existenţa în Principatele Române a două societăţi secrete, Tînăra Dacie şi Tînăra Românie, urmărind acelaşi proiect al Daco-României. În august 1848, Vasile Alecsandri îi scria lui Nicolae Bălcescu că dorinţa cea mai înfocată a moldovenilor este unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie. În concepţia lui Bălcescu, după înfăptuirea revoluţiei de la 1848 mai rămîneau de făcut alte două revoluţii: “o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai tîrziu, pentru independenţă”. O concepţie originală asupra ideii de unitate naţională a emis Mihail Kogălniceanu, care aprecia că unirea Moldovei cu Ţara Românească este ‘’cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional’’.
Programul revoluţiei române de la 1848 înscrie în loc de frunte unirea. Considerentele de ordin tactic îi determină pe revoluţionari să se mărginească doar la Unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Unirea celor două ţări avea şanse mai mari de reuşită. Aceasta, pentru că cele două ţări române aveau administraţie proprie aproape identică, iar rezistenţa Imperiului Otoman la unire era mai slabă.
Obiectiv major al revoluţiei de la 1848, ideea unirii Principatelor a devenit, după înfrîngerea revoluţiei, problema centrală şi dominantă a vieţii politice româneşti. Aflaţi în exil sau în ţară, paşoptiştii au dus o intensă propagandă în favoarea creării unui stat naţional românesc, încercînd să cîştige asentimentul opiniei publice europene şi a marilor puteri. În acest scop, au fost publicate reviste (‘’România viitoare’’, ‘’Republica Română’’, ‘’Junimea Română’’), au fost solicitate audienţe şi au fost transmise memorii unor cunoscute personalităţi politice europene (lui Napoleon al III-lea, contelui Walewski, reginei Victoria a Angliei, lordului Palmerston ş.a.).
Ceva mai tîrziu, Războiul Crimeii (1853 -1856), încheiat cu victoria Turciei, Franţei, Angliei şi Sardiniei contra Rusiei, a permis transformarea chestiunii româneşti într-o problemă internaţională. Statutul internaţional al Moldovei şi ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia de pe Dunăre de sub ameniţarea interceptărilor de către Rusia, stăpîna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre si crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman îndreaptau interesele marilor puteri asupra statutului Principatelor.
Tratatul de pace de la Paris (1856), care punea capăt războilui, în linii mari a stabilit în Răsărit o ordine şi o limită. Dunărea a devenit fluviu european, iar Basarabia va aparţine statului care va guverna libertatea navigaţiei pe Dunăre. În acest scop a fost restituită Moldovei partea de Sud a Basarabiei, respective judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Marea Neagră a devenit liberă. Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost atribuite Imperiului Otoman. În felul acesta, Rusia era îndepărtată de Gurile Dunării. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămînînd sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul de garanţie colectivă a celor sapte Puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia şi Sardinia.
Deşi Congresul de la Paris a inclus în lucrările sale problema unirii Moldovei cu Ţara Românească, nu s-a ajuns la un acord din cauza divergenţelor dintre marile puteri. Ca de obicei, reprezentanţii acestora s-au pronunţat în conformitate cu interesele lor. Franţa a cerut unirea sub un principe străin. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din raţiuni ce priveau propriile obiective. Anglia nu s-a pronunţar clar, lăsînd problema deschisă. Împotriva unirii au fost, de la început şi din motive lesne de înţeles, Turcia şi Austria.
Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Este important de subliniat că, la Congresul de la Paris, s-a decis ca românii însişi să fie consultaţi ‘’relativ la organizarea definitivă a Principatelor’’, hotărîndu-se constituirea în ambele ţări a unor adunări consultative numite Divanuri ad-hoc, alcătuite din reprezentanţi aleşi din toate stările sociale.
Începînd cu primăvara anului 1856, lupta pentru unire a luat o amploare deosebită. În adunările ad-hoc au fost aleşi fruntaşi unionişti, revoluţionari de la  1848: M. Kogălniceanu, C. Negri, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, V. Mălinescu, Anastasie Păun (în Moldova), C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi N. Goleanu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi D. Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru (în Muntenia) şi, pentru prima dată, ţărănimea îşi trimite aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ioan Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălăieru ş.a. Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărîre unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi neutralităţii statului, o adunare obştească care să reprezinte ‘’toate interesele naţiei’’.
Cererile adunărilor ad-hoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din mai 1858. Conferinţa stabilea Statutul Principatelor din punct de vedere social-politic şi administrativ. Fără să ţină seama de rezoluţiile adunărilor ad-hoc, documentul oferea o unire trunchiată. Nu era acceptat nici măcar numele de România, ci acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Se mai prevedea ca în cele două ţări să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Comune urmau să fie Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai importante foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani. A.D. Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este un ‘’amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român’’.
Întrucît Convenţia de la Paris nu interzicea explicit alegera aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, românii au acoperit această omisiune prin intrepretarea favorabilă, proprie şi legală în acelaşi timp: domn în fiecare principat, dar aceeaşi persoană. Aşa are loc dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezintă o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, care a eludat prevederile Convenţei de la Paris, punînd puterile europene în faţa unui fapt împlint.
Unirea de la 1859 şi crearea statului modern România au constituit pîrghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri de la 1918, cînd aveau să se alăture patriei-mamă celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Alexandru Papiu-Ilarian declara, în 1860: “Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici văd scăparea. Cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Subliniind necesitatea încheierii procesului de făurire a statului naţional unitar român, B.P.Haşdeu scria:”Aşadar, chestiunea ce ne va preocupa în acest stadiu de înaltă politică nu este Unirea cea mică, realizată între ambele ţărmuri ale Milcovului, ci Unirea cea Mare, de realizat de acum înainte, între toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc”.
Asemenea emoţionante mesaje, prin care se exprimă deschis speranţa, dorinţa şi voinţa de unire a teritoriilor româneşti aflate sub dominaţia austro-ungară şi ţaristă, au avut un puternic răsunet în conştiinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a colaboratorilor săi şi a tuturor românilor din Ţara liberă. La rîndul lor, aceştia vor intensifica sprijinul diplomatic, politic, financiar şi cultural pentru fraţii români dinafara Principatelor Unite, ceea ce le va permite să organizeze în mod făţiş o mişcare politică cu un scop categoric: unirea cu România.
Dintre obiectivele lui Cuza şi ale guvernului său, îndeosebi sprijinirea românilor din Transilvania a fost sistematic urmărită. Aşa a fost cazul tratativelor repetate şi complexe pe care le-a purtat cu Klapka György, emisarul emigraţiei revoluţionare maghiare, cu asentimentul lui Napoleon al III-lea şi al lui Cavour, prim-ministrul Sardiniei (Klapka venise la Iaşi pentru a-i propune lui Cuza o convenţie de alianţă împotriva Austriei), precum şi Istvan Tür, purtătorul de cuvînt al emigraţiei maghiare, trimis pentru tratative de către regele Victor Emanuel al II-lea, interesat în alcătuirea unei coaliţii a popoarelor oprimate în Imperiul Austro-Ungar, pentru a-i submina forţa politico-militară.
Agenţi diplomatici ai lui Cuza, acreditaţi în diverse capitale europene, nu ascundeau proiectele sale unificatoare cu românii din Transilvania şi Bucovina, în discuţiile şi tratativele diplomatice purtate cu conducătorii Franţei, Italiei, Rusiei ş.a.. Astfel, Dumitru Brătianu, ministru de Externe al Principatelor Unite, într-o convorbire cu Emilio Cavour, îi declara ferm acestuia, în numele domnitorului, că “Românii de peste Carpaţi vor să se unească cu noi; noi le-am promis tot sprijinul nostru: ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei”. Vasile Alecsandri, şi el în calitate de ministru de Externe şi la sugestia lui Cuza, într-o lungă convorbire cu Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, după ce i-a arătat acestuia o hartă cu teritoriile locuite de români, libere şi nelibere (sub ocupaţie străină), i-a declarat: “ Vedeţi, sire, cît e de întinsă adevărata Românie şi ce regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspiraţiile lor de a se unii” în cadrul unui stat naţional unitar, liber şi independent, în graniţele Daciei milenare ?
Alături de aceste importante demersuri diplomatice, în direcţia desăvîrşirii operei sale de unificare a românilor, se impune să subliniem faptul că domnitorul Cuza a adoptat numeroase măsuri oficiale şi neoficiale de sprijinire pe tărîm financiar şi cultural a românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, îndeosebi a şcolilor, bisericilor, revistelor şi ziarelor româneşti, prin acordarea de subvenţii, ajutoare materiale, burse elevilor şi studenţilor etc. Comitete, asociaţii şi organizaţii private, constituite în acelasi scop, vor completa paleta măsurilor complexe adoptate de tânărul stat român pentru ajutorarea fraţilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Meritul domnitorului Al. I. Cuza constă şi în faptul că el a întreţinut mereu vie conştiinţa unităţii naţionale a poporului român, pentru ca, la momentul oportun, să poată transforma idealul naţional în realitate. Aşa, de pildă, într-o cuvîntare rostită cu prilejul înmînării steagurilor tricolore oştirii române, la 1 septembrie 1863, el afirma că “steagul e acest pămînt binecuvîntat al patriei, stropit cu sîngele strămoşilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului” şi care simbolizează “România întregită de mîine”.

Prof.univ.dr.Ioan BOJAN

sursa: http://ziarulfaclia.ro