ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

Citind acest articol am ramas profund impresionat.Am ramas impresionat deoarece azi gasesti cu greu in randul Romanilor si mai ales in randul tinerilor,oameni care sa mai fie mandri de tara si poporul lor,precum acest tanar.Numele lui este Mihai Ilie.Sper din tot sufletul sa fie cat mai multi ca el.Cinste lor!

Gabriel

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

ELEV CLASA A XI-A.
PARTICIPANT LA CONCURSUL
DE ESEURI „ROMANIA MEA” – PNL VASLUI 2011

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de campiile verzi pline de grane, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate in rod. Rauri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamanturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o impartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita Romania. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, Romania. Patria mea inseamna mai mult decat cadrul pitoresc si binecuvantat in care s-a nascut poporul roman, mai mult decat raul, ramul, codru si marea. Inseamna locul in care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe langa dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei romani. Ca orice roman care isi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamanturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brancusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvantul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, Romania ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.
Frumusetea gandurilor despre patria mea Romania sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut intemeietorii si stramosii Romaniei. In viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin indeplinirea indatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.
Dar patrie nu inseamna doar privirea indreptata spre trecut si prezent. Patrie inseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamanturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o Romaniei curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu inconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.
Romania mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvantata!
Ma gandesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvantata: o gradina frumoasa pe pamantul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: romanii mai mult, de ne-a dat o tara atat de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit in sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea Romania? Gradini si livezi in culorile de curcucubeu, munti plesuvi in tacerea de piatra adanca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mana maiastra si sfanta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mangaie privirea, cu livezile imbracate in sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata in soarele mai luminos si mai calduros, cu raurile izvorate de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stampere setea romanului cuprins de harnicie, cand trudeste pamantul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci romanul se naste poet, cantandu-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…
Romania mea este locul meu de nastere; si toti romanii imi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cantec sau inlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, in sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba romana, primita ca dar de la strabunii ce au sadit in noi – ca zestre sfanta si buna – florile sacre de comunicare, in cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamant si nu ne-am lasat inima sa ni se paganeasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta in Dumnezeu.
Romania mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, ingrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sange latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, cand ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, cand am vazut intaia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!
Muntii falnici, dealurile in culori de curcubeu, campii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvantate, marea cu valurile ei neastamparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grau „pe cel mai gras si bogat pamant din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „in pantecele” tarii mele, gradini langa gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii imi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt roman, afirmand plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Romanie!
Romania visurilor mele, din copilarie si de mai tarziu, este locul in care muntii canta in bataia vanturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar paraiasele zburda, ca apoi, raurile domolite sa duca sperantele romanului in lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, in care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit in suflet mirabila samanta a sentimentului de dragoste pentru Romania mea si pentru limba ei frumoasa romana! Am in suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E Romania mea!
In opinia mea, un bun roman care-si iubeste patria, Romania, respecta si se ingrijeste sa puna in practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamanturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri in veacul vecilor...”

Mihai ILIE
Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” - Barlad
2 iunie 2011

sursa:CLIPA.com

Identitatea la români

Globalizarea tinde să domine lumea, dar se remarcă totodată, aproape pretutindeni, că popoarele îşi păstrează caracteristicile, adăugând doar într-o oarecare măsură componenta „globală”. Nici englezul, nici germanul, nici francezul n-au renunţat la trăsăturile lor specifice şi cu atât mai puţin americanul, deşi Statele Unite s-au constituit doar cu mai puţin de două veacuri şi jumătate în urmă. Polonezul şi ungurul ne pot servi de model de trăinicie naţională; chiar atunci când s-au stabilit pe alte meleaguri, ei îşi conservă conştiinţa apartenenţei lor etnice şi în nu puţine cazuri chiar şi limba, după o succesiune de mai multe generaţii. Ei îşi slujesc solul natal cu dăruire, chiar când vieţuiesc la mii de kilometri de el. Prin contrast, foarte mulţi români dau dovadă de o adaptabilitate excesivă şi, de asemenea, renunţă la „zestrea” lor cu o seninătate desăvârşită.

Fără îndoială acest comportament rezultă, în primul rând, dintr-o lipsă de educaţie identitară. Care era conştiinţa colectivă a românilor cu un veac în urmă şi care este astăzi? Dar care era educaţia? Ce ţi se spunea acasă, dar la şcoală? Eu însumi sunt „un produs” al perioadei interbelice şi amintirile îmi sunt limpezi. Eram în euforia marii împliniri din 1918 şi aşa eram crescuţi. În clasă se cânta imnul naţional, se înălţa steagul ţării, marile împliniri naţionale - unirea cea mică, independenţa şi unirea cea mare - erau comemorate  în fiecare an, iar acasă ni se povestea „istoria mică” - implicarea membrilor familiei şi a apropiaţilor în procesele istorice prin care trecuseră românii. Sentimentele naţionale reprezentau o dominantă a existenţei şi pentru mine au rămas neştirbite şi cu ele, nedespărţit, am trecut prin viaţă. Mi-au fost reazăm şi neîncetat îndemn prin  atâtea timpuri grele.

Au trecut de atunci trei sferturi de veac. Generaţiile de după mine n-au mai beneficiat de acea educaţie, ci, dimpotrivă, nu rareori, au fost supuse unei contra-educaţii naţionale, cum din păcate şi de neînţeles se întâmplă până şi astăzi! Istoria este marginalizată ca materie de învăţământ, „miturile” noastre sunt vânate cu înverşunare şi asistăm la o altă deformare a trecutului, în aşa fel ca înaintaşii noştri şi faptele lor să fie înfăţişate minimizant, vedetizându-se cu stăruinţă aspectele negative şi lăsându-se în penumbră cele pozitive, ceea ce nu se face însă cu istoria universală, cu istoria celorlalţi!

Copiii şi tinerii noştri nu sunt crescuţi cu sentimentul dominant al identităţii lor. De mici ei nu mai sunt ai României, ci aceasta nu mai reprezintă pentru mulţi dintre ei - mai ales în mediul urban - decât o simplă escală în drumul lor către în afară. Odată cu identitatea se destramă naţiunea şi ţara îşi pierde fiii pe care îi formează cu jertfe pentru alţii. Este una dintre problemele cele mai grave, pe lângă atâtea altele, prin care trecem. Nu se cuvine să lăsăm mai departe ca valul nepăsării să ne împiedice mersul înainte şi să ne întunece viitorul!

Autor: Acad. Dan Berindei

Sursa : Revista Clipa