Ideea unităţii – fie a Ţării Româneşti cu Moldova, fie a acestora cu Transilvania – a fost exprimată tot mai frecvent şi hotărît în secolele XVII-XIX, ceea ce pune în evidenţă viabilitatea conştiinţei naţionale. Ea a fost susţinută prin argumente de ordin istoric, prin argumente politice, lingvistice, spirituale, religioase – adesea conjugate.
Proiectul reconstituirii unui regat al Daciei, apărut în negocieri ale diplomaţiei secrete la sfîrşitul secolului XVIII, izvorît neîndoielnic din realităţile româneşti, proiectele de unire a Moldovei cu Ţara Românească, ale unor boieri din primul deceniu al secolului XIX, preocuparea lui Tudor Vladimirescu pentru o strînsă conlucrare politică cu Moldova, includerea în Regulamentele Organice a cîte unei secţiuni consacrate procesului de sprijinire a procesului de unificare etc. sînt tot atîtea dovezi că realizarea unităţii naţionale a reprezentat obiectivul fundamental în principalele momente ale istoriei acestei perioade, cu particularităţi de la o provincie la alta.
Ideea Daco-României, a unirii Principatelor Române, anima conştiinţa naţională a maselor şi a revoluţionarilor români la 1848. Profesorul sas Ludwig Roth scria, în mai 1848, că “ideea unui stat al românilor trăieşte în mii de inimi”. Încă din 1847, consulul austriac de la Belgrad semnala, în rapoartele sale trimise la Viena, existenţa în Principatele Române a două societăţi secrete, Tînăra Dacie şi Tînăra Românie, urmărind acelaşi proiect al Daco-României. În august 1848, Vasile Alecsandri îi scria lui Nicolae Bălcescu că dorinţa cea mai înfocată a moldovenilor este unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie. În concepţia lui Bălcescu, după înfăptuirea revoluţiei de la 1848 mai rămîneau de făcut alte două revoluţii: “o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai tîrziu, pentru independenţă”. O concepţie originală asupra ideii de unitate naţională a emis Mihail Kogălniceanu, care aprecia că unirea Moldovei cu Ţara Românească este ‘’cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional’’.
Programul revoluţiei române de la 1848 înscrie în loc de frunte unirea. Considerentele de ordin tactic îi determină pe revoluţionari să se mărginească doar la Unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Unirea celor două ţări avea şanse mai mari de reuşită. Aceasta, pentru că cele două ţări române aveau administraţie proprie aproape identică, iar rezistenţa Imperiului Otoman la unire era mai slabă.
Obiectiv major al revoluţiei de la 1848, ideea unirii Principatelor a devenit, după înfrîngerea revoluţiei, problema centrală şi dominantă a vieţii politice româneşti. Aflaţi în exil sau în ţară, paşoptiştii au dus o intensă propagandă în favoarea creării unui stat naţional românesc, încercînd să cîştige asentimentul opiniei publice europene şi a marilor puteri. În acest scop, au fost publicate reviste (‘’România viitoare’’, ‘’Republica Română’’, ‘’Junimea Română’’), au fost solicitate audienţe şi au fost transmise memorii unor cunoscute personalităţi politice europene (lui Napoleon al III-lea, contelui Walewski, reginei Victoria a Angliei, lordului Palmerston ş.a.).
Ceva mai tîrziu, Războiul Crimeii (1853 -1856), încheiat cu victoria Turciei, Franţei, Angliei şi Sardiniei contra Rusiei, a permis transformarea chestiunii româneşti într-o problemă internaţională. Statutul internaţional al Moldovei şi ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia de pe Dunăre de sub ameniţarea interceptărilor de către Rusia, stăpîna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre si crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman îndreaptau interesele marilor puteri asupra statutului Principatelor.
Tratatul de pace de la Paris (1856), care punea capăt războilui, în linii mari a stabilit în Răsărit o ordine şi o limită. Dunărea a devenit fluviu european, iar Basarabia va aparţine statului care va guverna libertatea navigaţiei pe Dunăre. În acest scop a fost restituită Moldovei partea de Sud a Basarabiei, respective judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Marea Neagră a devenit liberă. Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost atribuite Imperiului Otoman. În felul acesta, Rusia era îndepărtată de Gurile Dunării. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămînînd sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul de garanţie colectivă a celor sapte Puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia şi Sardinia.
Deşi Congresul de la Paris a inclus în lucrările sale problema unirii Moldovei cu Ţara Românească, nu s-a ajuns la un acord din cauza divergenţelor dintre marile puteri. Ca de obicei, reprezentanţii acestora s-au pronunţat în conformitate cu interesele lor. Franţa a cerut unirea sub un principe străin. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din raţiuni ce priveau propriile obiective. Anglia nu s-a pronunţar clar, lăsînd problema deschisă. Împotriva unirii au fost, de la început şi din motive lesne de înţeles, Turcia şi Austria.
Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Este important de subliniat că, la Congresul de la Paris, s-a decis ca românii însişi să fie consultaţi ‘’relativ la organizarea definitivă a Principatelor’’, hotărîndu-se constituirea în ambele ţări a unor adunări consultative numite Divanuri ad-hoc, alcătuite din reprezentanţi aleşi din toate stările sociale.
Începînd cu primăvara anului 1856, lupta pentru unire a luat o amploare deosebită. În adunările ad-hoc au fost aleşi fruntaşi unionişti, revoluţionari de la 1848: M. Kogălniceanu, C. Negri, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, V. Mălinescu, Anastasie Păun (în Moldova), C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi N. Goleanu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi D. Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru (în Muntenia) şi, pentru prima dată, ţărănimea îşi trimite aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ioan Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălăieru ş.a. Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărîre unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi neutralităţii statului, o adunare obştească care să reprezinte ‘’toate interesele naţiei’’.
Cererile adunărilor ad-hoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din mai 1858. Conferinţa stabilea Statutul Principatelor din punct de vedere social-politic şi administrativ. Fără să ţină seama de rezoluţiile adunărilor ad-hoc, documentul oferea o unire trunchiată. Nu era acceptat nici măcar numele de România, ci acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Se mai prevedea ca în cele două ţări să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Comune urmau să fie Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai importante foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani. A.D. Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este un ‘’amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român’’.
Întrucît Convenţia de la Paris nu interzicea explicit alegera aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, românii au acoperit această omisiune prin intrepretarea favorabilă, proprie şi legală în acelaşi timp: domn în fiecare principat, dar aceeaşi persoană. Aşa are loc dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.
Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezintă o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, care a eludat prevederile Convenţei de la Paris, punînd puterile europene în faţa unui fapt împlint.
Unirea de la 1859 şi crearea statului modern România au constituit pîrghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri de la 1918, cînd aveau să se alăture patriei-mamă celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Alexandru Papiu-Ilarian declara, în 1860: “Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici văd scăparea. Cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Subliniind necesitatea încheierii procesului de făurire a statului naţional unitar român, B.P.Haşdeu scria:”Aşadar, chestiunea ce ne va preocupa în acest stadiu de înaltă politică nu este Unirea cea mică, realizată între ambele ţărmuri ale Milcovului, ci Unirea cea Mare, de realizat de acum înainte, între toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc”.
Asemenea emoţionante mesaje, prin care se exprimă deschis speranţa, dorinţa şi voinţa de unire a teritoriilor româneşti aflate sub dominaţia austro-ungară şi ţaristă, au avut un puternic răsunet în conştiinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a colaboratorilor săi şi a tuturor românilor din Ţara liberă. La rîndul lor, aceştia vor intensifica sprijinul diplomatic, politic, financiar şi cultural pentru fraţii români dinafara Principatelor Unite, ceea ce le va permite să organizeze în mod făţiş o mişcare politică cu un scop categoric: unirea cu România.
Dintre obiectivele lui Cuza şi ale guvernului său, îndeosebi sprijinirea românilor din Transilvania a fost sistematic urmărită. Aşa a fost cazul tratativelor repetate şi complexe pe care le-a purtat cu Klapka György, emisarul emigraţiei revoluţionare maghiare, cu asentimentul lui Napoleon al III-lea şi al lui Cavour, prim-ministrul Sardiniei (Klapka venise la Iaşi pentru a-i propune lui Cuza o convenţie de alianţă împotriva Austriei), precum şi Istvan Tür, purtătorul de cuvînt al emigraţiei maghiare, trimis pentru tratative de către regele Victor Emanuel al II-lea, interesat în alcătuirea unei coaliţii a popoarelor oprimate în Imperiul Austro-Ungar, pentru a-i submina forţa politico-militară.
Agenţi diplomatici ai lui Cuza, acreditaţi în diverse capitale europene, nu ascundeau proiectele sale unificatoare cu românii din Transilvania şi Bucovina, în discuţiile şi tratativele diplomatice purtate cu conducătorii Franţei, Italiei, Rusiei ş.a.. Astfel, Dumitru Brătianu, ministru de Externe al Principatelor Unite, într-o convorbire cu Emilio Cavour, îi declara ferm acestuia, în numele domnitorului, că “Românii de peste Carpaţi vor să se unească cu noi; noi le-am promis tot sprijinul nostru: ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei”. Vasile Alecsandri, şi el în calitate de ministru de Externe şi la sugestia lui Cuza, într-o lungă convorbire cu Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, după ce i-a arătat acestuia o hartă cu teritoriile locuite de români, libere şi nelibere (sub ocupaţie străină), i-a declarat: “ Vedeţi, sire, cît e de întinsă adevărata Românie şi ce regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspiraţiile lor de a se unii” în cadrul unui stat naţional unitar, liber şi independent, în graniţele Daciei milenare ?
Alături de aceste importante demersuri diplomatice, în direcţia desăvîrşirii operei sale de unificare a românilor, se impune să subliniem faptul că domnitorul Cuza a adoptat numeroase măsuri oficiale şi neoficiale de sprijinire pe tărîm financiar şi cultural a românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, îndeosebi a şcolilor, bisericilor, revistelor şi ziarelor româneşti, prin acordarea de subvenţii, ajutoare materiale, burse elevilor şi studenţilor etc. Comitete, asociaţii şi organizaţii private, constituite în acelasi scop, vor completa paleta măsurilor complexe adoptate de tânărul stat român pentru ajutorarea fraţilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Meritul domnitorului Al. I. Cuza constă şi în faptul că el a întreţinut mereu vie conştiinţa unităţii naţionale a poporului român, pentru ca, la momentul oportun, să poată transforma idealul naţional în realitate. Aşa, de pildă, într-o cuvîntare rostită cu prilejul înmînării steagurilor tricolore oştirii române, la 1 septembrie 1863, el afirma că “steagul e acest pămînt binecuvîntat al patriei, stropit cu sîngele strămoşilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului” şi care simbolizează “România întregită de mîine”.
Prof.univ.dr.Ioan BOJAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu