de Alexandru Moraru
In luna aprilie 2001 a fost lansata la Chisinau o carte: HAGI CURDA de Tudor Iordachescu. A scrie despre un sat românesc, sau mai multe aflat(e) de o perioadă sub ocupaţia străină este destul de dificil. Soarta românilor din Basarabia in general a fost una tragică, dar şi mai tragică a fost viaţa românilor,care peste noapte s-au trezit cu „altă patrie” – Ucraina…
Daca vom face o comparaţie cu teritoriul României în primele decenii al secolului trecut (suprafaţa, populaţia) cu teritoriul actual vom inţelege că românii au fost furaţi din toate părţile mai ceva ca hoţii la drumul mare. Într-un cuvânt, nu ştiu cu altele dar cu vecinii… i-a mers !
Cea mai hrăpăreaţă şi hapsimă s-a dovedit a fi Uniunea Sovietică, care a continuat politica expansionistă a Imperiului Ţarist. Din urma politicii acesteia a avut la maximum de profitat şi Ucraina. În perioada sovietică au fost scrise o sumedenie de lucrări zise „ştiinţifice” despre prietenia popoarelor “moldo”-rus-ucrainean, punând la bază tot felul de ”interese comune” şi căsătorii mixte pentru întărirea acestei prietenii… care de fapt erau nu altceva decât ameliorarea unei sau altei situaţii de război şi evitarea unor vărsări de sânge.
Şi de fiecare dată în pierderi teritoriale şi umane rămîneau cei cu drepturi istorice milenare. Dreptul strămoşesc era înlocuit cu „dreptul teroarei” şi forţa armelor.
Adevărul însă este altul. Unii istorici consideră că apariţia Ucrainei pe harta Europei a fost o eroare politică, deoarece o bună parte din teritoriile actualei Ucraine au fost si sunt pământuri ruseşti sau furate de ruşi de la alţii. Celelalte teritorii au fost furate de URSS si date Ucrainei.
Sa zicem Crimeea ! Aceasta nici odată n-a fost nici a Rusiei şi nici a Ucrainei… a fost Hanatul Crimeea, teritorii ale tătarilor, din acest motiv este aberant să spunem că Crimeea a fost cândva pământ ucrainean. Şi dacă mai punem in calcul când Ucraina a apărut ca stat, apoi se confirma cele spuse anterior. Acelaşi lucru putem documenta şi cu regiunea Lemberg (Lvov), regiunea Cernăuţi (Cernoviţî), regiunea Cetatea Albă (Belgorod-Dnestrovsc), raionul Hotin, Insula Şerpilor (Zmeinîi ostrov) etc.
Justiţia europeană, anul trecut, a restabilit un adevăr istoric pe jumatate şi o parte din spatiul marin din zona Insulei Şerpilor a fost retrocedat României. Cred că în perspectivă urmează acelaşi lucru să se întâmple şi cu regiunea Cernăuti, Cetatea Albă, Hotin şi altele.
Insa pentru a nu se întâmpla acest lucru, sovieticii, apoi Ucraina, au pornit un proces teribil de deznaţionalizare îndreptat împotriva populaţiei băştinaşe româneşti, chiar începând cu a doua zi după ocupaţia acestora de împeriul ţarist sau sovietic. A fost schimbată împărţirea teritorial-administrativă, au fost schimbate toate denumirile româneşti ale localităţilor rurale şi chiar mult urbane cu denumiri ucrainene sau cel puţin ruseşti. Cei mai buni patrioţi şi gospodari români au fost împuşcaţi, deportaţi sau arestaţi şi aruncaţi în închisori. Funcţionarii români înlocuiţi cu cei ucraineni sau ruşi; din şcoli şi biserici alungată limba română; în biblioteci făcute revizii „până la sânge”, scoase de la evidenţă apoi arse toate cărţile româneşti…
Vecinii sunt vecini şi grija noastră au purtat-o şi o poartă permanent.In articolul „De s-ar ridica Ştefan-Vodă…” publicat în săptămînalul „Glasul Naţiunii” (nr.18 din 8 august 2001, pag. 5 ) scriam la rubrica „Neamul ca o prada” despre faptul că, Ucraina, hapsână de pământuri străine, a profitat întotdeauna pe seama vecinilor. Drept confirmare este publicat copia documentului original, care se păstrează la Arhiva Naţională a RM, (F.2848 , inv. 22, d.73, pag.28). Este vorba despre
Hotărîrea nr.731 din 11 iunie 1949 al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti „Despre restabilirea proprietăţii funciare a satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldoveneşti.”.
În document se menţionează:
„Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti atenţionează că raionul Staro-Kazacie, regiunea Ismail, RSS Ucraineană megieş cu RSS Moldovenească, a incălcat drepturile de proprietate funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti din RSS Moldovenească.
Această încălcare constă în faptul, că Executivul raionului Staro-Kazacie nelegitim a luat o parte din pămînturi de stufării ale „Limanului Nistrean”ce apartin satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească şi le-a transmis ocolului silvic al raionului Ismail RSS Ucraineană.
Consiliul Miniştri al RSS Moldovenească HOTĂRĂŞTE :
De a restabili proprietatea funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească în frontierele potrivit schemei anexate la prezenta hotărîre.
Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti G.Rudi
Seful-adjunct al Direcţiei Administrative al Consiliului de Miniştri G.Suhorebrâi”
Acest document este strigător la cer, fiindcă este vorba de anul 1949, când numai cu 6 ani în urmă în 1944 Basarabia fusese din nou ocupată de URSS si tot sudul si nordul Basarabiei au fos t„dăruite” de sovieticii ruşi sovieticilor ucraineni, inclusiv satul Hagi-Curdî (caruia, peste 3 ani, in 1947, noii stăpîni, pentru ai şterge rădăcinile istorice, i-au schimbat denumirea in Kamâşovka), drept consolidare a popoarelor de origine slavă. Deci şi după toate acestea marea foame de pământruri româneşti a Ucrainei nu a fost stăvilită. Cu regret această situaţie mai persistă şi azi… Mai mult decât atat. Conduşi de concepţii imperiale în ultimii ani a început o revizie a istoriei Ucrainei, o rescriere a unei „istorii” aberante şi plină de falsuri şi minciuni.
+ + +
Cunoscutul om de ştiinţă, istoric şi filozof Zamfir Arbore, în lucrarea sa de referinţă „ Dicţionarul geografic al Basarabiei”(1904) la începutul secolului XX despre localitatea Hagi-Curdî scria:
„Hadji-Curdî – denumit de sovietici,din 1947, Kamâşovca (raionul Ismail, regiunea Odesa-nota neobositului istoric şi editor Iurie Colesnic) comună rurală, pe malul vestic al lacului Chitai, la 45 de verste de Ismail, prin nordul lacului Catlabuh.
S-a întemeiat la 1814 de ţărani români, în număr de 54 de familii, care s-au ridicat de pe moşiile boierilor şi s-au aşezat aci, pe locul seliştei tătăreşti cu acelaş nume.Pe la 1822 au venit şi s-au aşezat aci încă 48 de familii de ruteni, robi fugăriţi din Rusia. La 1927, s-a zidit biserica de piatră,cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Astăzi satul are 248 de case şi 16 bordee, cu o populaţie de 1690 suflete, 120 de cai, 600 de vite mari, 1200 de oi ; grădini cu pomi şi vii, plantate pe la 1824 pe locuri sterpe.”[1]
Destul de interesant cu lux de amanunte descrie situaţia din sudul Basarabiei după războiul ruso-turc din 1806-1812 istoricul şi cercetătorul ştiinţific Ion Chirtoagă în articolul sau „Cetatea Smil (Ismail) [2]. Printre altele domnia sa mentionează:
„În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ruşii n-au putut să ocupe Ismailul timp de aproape 3 ani. În toamna lui 1809, turcii cedează fortăreaţa şi se retrag în sudul Dunării.Printre refugiaţi erau 2306 persoane de sex feminin. Prin urmare, pînă la război în oraş puteau locui circa 4600 persoane de origine turcă. În oraş se aflau 190 de familii, inclusiv 162 familii de români. Restul erau ţigani şi armeni.
În timpul dominaţiei ruse dezvoltarea Ismailului a avut un caracter contradictoriu. Numărul populaţiei creştea pe seama celor veniţi din guberniile Rusiei, iar ponderea băştinaşilor scădea vertiginos:de la 85% în 1806 la 6,2% în 1844. Situaţia se schimbă radical în 1856 cînd, conform tratatului de pace de la Paris, oraşul este retrocedat Moldovei, care unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format România. Au fost astfel create condiţii favorabile pentru dezvoltarea populaţiei băştinaşe.În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, ţarismul răpeşte de la aliata sa România, Ismailul şi alte pămînturi din sudul Basarabiei.
Prin hotărîrea din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, organ legitim suprem al Basarabiei, Ismailul împreună cu întreaga Moldovă de est s-a unit cu România.S-a produs astfel reintregarea oraşului în spaţiul românesc.Însă, ca urmare a odiosului pact Ribbentrop-Molotov şi a ultimatumului sovietic din 27 iunie 1940, Ismailul împreuna cu alte pămînturi au fost rupte din nou din trupul ţării şi transmise neligitim Ucrainei.”
Acelaş autor, Ion Chirtoagă, a publicat un studiu istoric bine documentat, intitulat „ Reni”[3] în care desfăşoară şi mai larg subiectul legat de situaţia din sudul Basarabiei, inclusiv şi în perioada şi după războiul ruso-turc din 1806-1812. Reputatul istoric scrie:
„Potrivit informaţiei Divanului din 1811, la Reni se aflau 223 familii de migranţi transdunareni (844 de oameni), inclusiv 155 familii (560 suflete) de români, adică majoritatea celor veniţi din Balcani erau de origine română. O familie din cei veniţi nu era formată din 5 oameni ca de obicei în acea perioadă,ci cu mult mai puţin: la români- 3,6 suflete, iar a reprezentanţilor celorlante etnii- 4,2. Fiind transferaţi cu forţa de către armata rusă pe timp de toamnă târzie în stânga Dunării,aceşti oameni au suportat seceta din 1810 şi două ierni grele care au făcut ravagii în rândul celor mai slabi (bătrâni, copii).
S-a micşorat şi numărul populaţiei băştinaşe.În 1812, potrivit unei informaţii a Divanului,locuiau în Reni 64 de familii (cu 20 mai puţine decât în 1809), inclusiv 11 familii de negustori şi 4 de preoţi.”
În timpul dominaţiei ruse populaţia românească din oraşului Reni a scăzut considerabil. Unul din motive ar fi politica antinaţională dusă de ruşi în acest spaţiu. Anume între Ismail si Reni în condiţiile arătate mai sus pe la 1814 îşi ea temelia localitatea Hagi-Curda.
În lucrările de referinţă ale istoricilor ruşi Alexandr Zaşciuk „ Materialî dlea geografii i statistiki Rossii (Bessarabscaia oblasti) apărută în 2 volume la Sankt Petersburg în anul 1862 (553+ 260 pag.) şi lucrarea lui P.Cruşevan „Bessarabia” Moscova, 1903 (520 pag) este pus la dispoziţia cititorului un bogat material inedit atat informaţional cât şi social- politic. Situat relativ aproape de Ismail dintr-o parte şi Reni din altă parte micul satul Hagi-Curda a avut şi are multe interferenţe cu acestea. Din acest motiv, nu se poate studia istoria localităţi Hagi Curda, fara a aduce mărturii documentare despre celelalte localităţi şi oraşe din preajma celui nominalizat.Este oportun să citim cele cateva pagini (despre Ismail, Bolgrad, Chilia şi Reni) scanate din amintita deja lucrare a lui P. Cruşevan şi incluse în anexa acestei cărţi, pentru a înţelege atmosfera din această zonă a Basarabiei de Sud în primul deceniu al secolului XIX.
O altă lucrare de referinţă este Monografia Judeţului Ismail, pregătită pentru tipar încă la 1 martie 1943, de grupul de savanţi şi cercetători sub conducerea lui Anton Golopenţia. Cu regret însă această lucrare de excepţie a fost depistată în arhivele statului şi a apărut sub îngrijirea istoricului dr.Cornel Constantinescu la Editura Universităţii din Piteşti tocmai în 2008. Este o importantă lucrare de referinţă pentru toţi care fac cercetări istorice (şi nu numai), deoacece conţine un material inedit cu o mulţime de hărţi, scheme, diagrame etc.
Anume din lucrarea nominalizată aflăm că :
În Hagi Curda lucrează o moară sistematică cu forţa motrică de 16 hp, care are o productivitate de 20.000 kg în 24 de ore.[4]În afară de aceasta în sat mai lucra şi 2 mori de vânt cu o capacitate de 1000 kg în 24 de ore.[5]
Tot în această perioadă în Hagi Curda îşi desfăşura activitatea o societate cooperativă de aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă.[6]
Mulţi ţărani din împrejurimile satului Hagi Curda veneau aici cu căruţele pline cu saci cu grîu sau grăunţe pentru a face făină. Calitatea acesteia era excelentă, în deosebi cea făcută la moara sestematică. Acest lucru îl confirmă documentele de arhivă din această perioadă.
La inceputul războiului II mondial ludeţul Ismail avea o suprafaţă de 3423 km patraţi şi o populaţie de 232.176 de oameni, dintre care 55.631 erau români. Restul: bulgari, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi etc. În trecut, întinderea şi hotarele judeţului n-au fost întotdeauna aceleaşi.
Pe timpul ocupaţiei ţariste judeţul Ismail cuprindea două plase din actualul (1942) judeţ Chilia şi judeţul Cahul.
În perioada stăpînirii româneşti de la 1856 pînă la 1878 judeţul Ismail a fost împărţit în trei judeţe: Ismail, Bolgrad şi Cahul, iar în 1918, după Marea Unire, hotarul judeţului spre nord a fost fixat la Valul lui Traian, la răsărit Marea Neagră şi lacul Sasic, la sud Dunărea şi la Apus Prutul.
După eliberarea Basarabiei de ocupanţii sovietici şi reîntregirea cu Ţara în 1941, prin înfiinţarea judeţului Chilia Nouă, hotarele judeţului Ismail au suferit o modificare.Din punct de vedere administrativ judeţul era împărţit în trei plase: Ismail, Bolgrad şi Reni; cuprindea 56 de comune dintre care 3 urbane şi 54 rurale. Din plasa Ismail făcea parte şi Hagi Curda.
În lucrarea de referinţă descoperită şi îngrijită de Cornel Constantinescu informaţiile despre Hagi Curda diferă de cele prezentate de Zamfir Arbore.Acest lucru este firesc deoarece este vorba de două perioade diferite de timp si de două opţiuni diferite. Dar să urmărim cealalta opinie:
Hagi Curda se află la o depărtare de Ismail la 35 km. A luat fiinţă prin anul 1814. Este întemeiată de către 54 familii de moldoveni veniţi din alte judeţe ale Basarabiei unde lucrau pe la marii proprietari ruşi. Peste 9 ani au mai venit peste aceşti colonişti încă 48 de familii maloruşi, prigoniţi în Rusia pe motive religioase. În anul 1874 s-a ridicat din piatră Biserica în care se face slujbă şi astăzi (1943 – refacuta in 2011 – nota Ziaristi Online). Suprafaţa comunei este de 4.700 ha şi este aşezată pe o regiune de şes. Este aşezată pe şoseaua provincială Câşli, Dunăre-Traianu, Pe malul lacului Chitai. Legătura cu oraşul Ismail se face pe şoseaua alăturată mai sus, care dă în şoseaua naţională Ismail- Chilia sau altă legătură unde are de parcurs o distanţă mai mare, dar mai sigură, este prin Comuna Regele Mihai- Ismail. Are 705 case.[7]
Cu referire la componenţa naţională a comunei Hagi Curga e necesar de menţionat că, în documentele oficiale ale Prefecturii Judeţului Ismail [8] către data de 31 decembrie 1942, erau români – 3.457 ; ruşi – 15 ; bulgari – 22 ; În total – 3.494 de oameni.
Şi dacă e vorba de componenţa naţională, consider oportun pentru comparaţie sa aduc cîteva cifre la dispoziţia stimatului cititor dintr-o culegere de documente inedite (carte care a fost tipărită în 1994 dar imediat a fost dată la topit. A apărut apoi tocmai în anul 2003 la Editura Ţara Noastră din Bucureşti cu un volum de 408 pagini) care a fost intitulată „Situaţia evreilor din România 1939-1941” din tabelul de la pagina 400 despre numărul populaţiei pe naţionalităţi lăsata de autorităţile române în Basarabia la data de 28 iunie 1940 (data evacuărei):
În Judeţul Ismail : români-81.984 ; ruşi- 65.152 ; ucraineni- zero; evrei-6478; bulgari-51.152;
găgăuţi-23.207; germani- 584; lipoveni-23.803; greci-307; alte naţionalităţi-3416.
Cît priveşte datele statistice agricole din respectiva perioadă (suprafaţa exprimată în hectare) comuna Hagi Curda dispunea de : teren arabil- 4.373 ha; păşuni, islazuri şi goluri de munte- 83 ha ; cu vii erau acoperite 73 ha; cu livezi şi poli fructiferi un singur hectar; cu pădure erau acoperite 18 ha; în numărul terenurilor ocupate cu clădiri şi curţi (nelocuite) erau 89 de hectare, iar terenuri neutilizate pentru agricultură alcătuiau 46 de hectare. Adică în total Hagi Curda avea 4.683 hectare.[9]
În sat mai activau: primăria, un post de jandarmi, o bancă populară, o şcoală primara cu o cantină şcolărească, cămin cultural, o grădiniţă pentru copii, un atelier de croitorie şi o biserică.[10]
Toate bucuriile şi tot amarul ţăranii,pescarii şi mrşterii din Hagi Curda le împărţeau cu Biserica.
Anume ea era aceia care avea grijă de curăţenia sufletelor omeneşti. Aici micuţul locuitor nou născut din Hagi Curda era creştinat, aici venea cu părinţii pentru a asculta slujba preotului. Aici, în faţa altarului erau cununaţi tinerii decişi să-şi lege destinele pentru totdeauna.În ultimul drum pămîntesc tot de aici erau duşi regretaţii locuitori ai Hagi Curda. Toate generaţiile care s-au născut şi trăit în respectivul sat au avut drept centru spiritual-biserica. La preot după sfat veneau mamele pentru a afla cum să procedeze mai bine cu copiii lor în diferite situaţii complicate.
În zilele de mari sărbători religioase cum ar fi de exemplu Crăciunul, Boboteaza, Paştele, Inălţarea şi altele, aici, în biserică se adunau de la mic pînă la mare, pentru a se afla cot la cot cu ceilalţi săteni şi a se bucura împreună de acele mari sărbători.
Cu toate acestea cu regret apăreau si tot felul de sectanţi, pentru a submina credinţa strabuna şi de a atrage de partea sa ortodocşi cu o credinţă mai slabă. In documentele Inspectoratului de Politie Ismail, care ţinea la evidenţă şi un control riguros sectele religioase se menţionează, că în judeţul Ismail în momentul întocmirii unei dări de seamă (1943) erau luaţi la evidenţă 109 baptişti[11] din care 7 sectanţi au fost trimişi în judecată[12]. La Reni situaţia era relativ mai bună.
La Comisariatul de Poliţie Reni erau înregistraţi numai 45 de baptişti[13]. Alte secte în această zonă n-au fost depistate.
Un document de arhivă a Poliţiei de reşedinţă Ismail (Bir Siguranţei) ne comunică, că în satul Hagi Curda în această perioadă erau luaţi la evidenţă 36 de baptişti[14]. Dacă facem o comparaţie de exemplu cu numărul baptiştilor din oraşul Reni unde erau luaţi la evidenţă 45 de baptişti[15], apoi înţelegem că Comunitatea religioasă baptistă din Hagi Curda era numeroasă, aproape de jumătate (109) cît avea oraşul Ismail[16]
Deşi războiul era în toi, Mareşalul Ion Antonescu a ţinut în vizorul său şi a luat toate măsurile pentru a stăvili împînzirea cu tot soiul de secte a ţării. Cei care nu respectau Legea erau trimişi în judecată, iar bunurile materiale erau transmise în proprietatea statului.
Un document deosebit de important, care confirmă aceste acţiuni ale Statului Român este un demers [17] al Poliţiei de Siguranţă Naţională Ismail către Inspectoratul Regional de poliţie Chişinău din 22 iunie 1942 :
CONFIDENŢIAL
Nr.13178 s
„Avem onoare a vă înainta alăturat o notă cu privire la sectele religioase, rugându-vă a dispune verificarea celor semnalate şi a ne raporta rezultatul
Notă (copie)
Cu ocazia predării casei de rugăciuni baptiste din comuna Hagicurda-Ismail (conform originalului-Al.M),Căminului Cultural local,în urma trecerii majorităţii aderenţilor la credinţa ortodoxă. S-au găsit mai multe tablouri şi însemnări rămase din timpul regimului comunist, care fac dovadă tendinţelor subversive ale acestei asociaţii religioase.
Astfel, s-a aflat pe un perete un tablou cu dimensiunea 1 m. şi 70 cm. Pictat pe sticlă în culori, reprezentând o scenă biblică şi avînd la extremităţi două stele comuniste, şi inscripţia: „Vechii au trecut, acum totul e nou, Steaua Dimineţii”. De asemenea s-au găsit şi două procese verbale în care făceau menţiunea despre ”Sovietul Bisericii”.
De remarcat că sub regimul comunist biserica ortodoxă din comuna Hagicurda a fost închisă şi preotul deportat, pe când baptiştii au avut toată libertatea de manifestare, reuşind să convertească majoritatea locuitorilor.
Prin aceasta se urmărea desbinarea locuitorilor români şi fărîmiţarea lor în credinţe deosebite.
Predicatorul baptist care a păstrat materialul de mai sus a fost înaintat Curţii Marţiale Chişinău.
„Un Neam trăieşte şi se înalţă prin fapte de credinţă şi de luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui”- spunea Mareşalul Ion Antonescu [18]. Cu regret mulţi bravi fii au adus sacrificii mari Patriei române. Crimele comunismului au făcut mari ravagii pe pămantul românesc. Satul Hagi Curda n-a fost o excepţie. În toate perioadele istorice a fost mai mult sau mai puţin afectat de toate evenimentele ce au avut loc în Ismail, Reni, Bolgrad şi Chilia – oraşe situate chiar în preajmă.
1940 – anul ruşinii naţionale la Ismail
Ultimatumul URSS pentru cedarea Basarabiei în 4 zile a produs o stare de surprindere şi desorientare, atat în conducerea statului, cît şi în popor. Zilele trăite la sfîrşitul lui iunie 1940 au fost cu siguranţă cele mai tragice pe care l-a trăit vreo dată neamul românesc. Trecutul nostru istoric dovedeşte cu prisosinţă că lăcomia şi violenţa au stat la baza actelor colosului moscovit, indiferent că poartă ca emblemă pajura imperială sau secera cu ciocanul. Slăbiciunea şi erorile guvernanţilor au adus ţara la un cataclism. Armata română avea ordine categorice să nu răspundă cu violenţă la actele de provocare şi agresivitate ale trupelor sovietice, pentru a omite dezlănţuirea unui război numai între România şi URSS, război care trebuia evitat cu price preţ. Tragedia evenimentelor trăite la cedarea Basarabiei, atît de armată cît şi de populaţia românească aruncată pe drumul pribegiei, a fost şi mai puternic simţită, datorită atitudinei evreimii basarabene,care şi-a manifestat cu acel prilej pornirile de ură şi de răzbunare, împotriva unui regim sub care propăşise înfloritor şi a cărui singură vină era caracterul naţional-creştin pe care îl afirmase.[19]
Fiecare casă evreiască păstrase ascunse portretele conducătorilor sovietici şi numeroase cocarde şi drapele roşii, pe care le-a arborat pe străzi, imediat ce s-a produs ştirea ultimatumului sovietic. Funcţionarii români, ofiţerii şi soldaţii izolaţi au fost obiectul teroarei, violenţei şi insultelor acestor bande, care au arătat cu acest prilej întreaga ticăloşie a caracterului acestui neam parazitar, distrugător şi absolut inadaptabil altor criterii de viaţă.[20]
În lucrarea sa istorică „Săptămîna Roşie” [21] cunoscutul scriitor şi patriot Paul Goma cu lux de amănunte, într-un volum de aproape 400 de pagine, ne aduce în acele tragice zile. Bandele acestora jefuiau bagajele şi împiedicau pe cei ce încercau să se refugieze, în special pe funcţionari, pe care îi arestau pentru a-i preda sovieticilor. Au confiscat, sub ameninţarea revolverului toate mijloacele de transport: trăsuri, căruţe, maşini etc.
Este de ajuns sa priviţi fotografiile din Ismail (vezi anexa acestui volum) pentru a vedea adevărata faţă sângeroasă a comunismului. La Ismail şi Bălţi execuţiile s-au făcut fără judecată. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor evrei era de ajuns ca oameni nevinovaţi să fie ucişi cu sălbăticie de fiară, pe locul unde socotea călăul: în curtea casei, în beci, în pat sau la munca câmpului.[22]
După ce Armata Română în 1941 a eliberat Basarabia de ocupanţii sovietici, în urma cercetărilor efectuate s-a restabilit întregul tablou al calvarului provocat de comuniştii sovietici în perioada 28 iunie 1040-22 iunie 1941. Întreaga Basarabie a fost transformata într-un cimitir. În biserica din târgul Leova (Cahul), funcţiona un cinematograf, primarul comunii, evreul Bihman, a dat foc icoanelor şi în ziua de 12 iulie a adunat locuitorii la primărie, le-a luat actele româneşti şi le-a ars. Dascălul de la această biserică trăgînd într-o zi clopotele, a fost crunt bătut de soldaţii ruşi, spunîndu-i că vor face din biserică grajd de cai. Şi comuniştii s-au ţinut de cuvânt.
Dintre preoţi batjocoriţi şi schingiuiţi de comunişti, amintim pe preotul Munteanu din Ismail, care a fost ridicat de acasă de evrei, dus la bărbier şi ras, apoi trîntit jos în faţa catedralei şi ucis.[23]
Întregul an de stăpînire sovietic a fost cumplit.Dar şi mai grele au fost zilele de război şi retragere a trupelor bolşevice din Basarabia, răul cel mare venind din partea jidovilor, care la primul semnal al războiului s-au înrolat ca voluntari în armata sovietică şi au format un al doilea front, frontul intern, a cărui misiune era să distrugă totul în urma armatelor roşii, care se retrăgeau. Ei au avut în sarcina lor evacuarea bunurilor alimentare şi a proprietăţilor mobiliare.
Cu mijloace de transport puse la dispoziţie de către sovietici, evreii au evacuat mii de vagoane de ceriale, conserve, legume, fructe şi furaje, toate rechiziţionate sub ameninţatrea revolverului de la ţărani. De asemeni au adunat în cirezi vitele locuitorilor şi le-au mânat peste Nistru. Din rapoartele primite şi din plîngerile locuitorilor se constată, că în medie evreii au transportat din Basarabia câte 60.000 oi, 20.000 cai şi 6.500 bovine din fiecare judeţ. Toate acestea pe de o parte pentru a pune la dispoziţia armatelor sovietice hrana necesară, iar de de altă parte, pentru a dezorganiza economia ţării şi pentru a înflămînzi populaţia.[24]
La tot ce nu se putea încărca şi trimite cu transportul se dădea foc. Nelegiuirea a mers aşa de departe încît, în timpul incendiilor, bandele de evrei înarmate, cutreierau oraşul şi împuşcau pe oricine ar fi încercat să stingă pârjolul.
În judeţul Cahul au fost arse patru mori ţărăneşti, nouă poduri şi un edificiu public. În judeţul Chilia Nouă au fost distruse complect comunele: Tarutino, Arciz, Leipzig, Crasna, Sărata şi Tătărăşti; 24 de întreprinderi industriale, 21 edificii publice şi 10 poduri.
În judeţul Cetatea Albă au fost trecute prin foc şi distruse comunele: Cleaştiţa, Borodino, Hofnungstahl, Tg Şaba, Tg. Volontiri şi o parte din Tg. Bairamcea, 15 intreprinderi industriale, 20 edificii publice şi 1 pod. În judeţul Ismail au fost distruse 7 poduri şi o parte a oraşului Ismail.[25]
Consecinţele războiului le cunoaştem. Toată Basarabia a fost ocupată de URSS iar judeţul Ismail (inclusiv satul Hagi Curda) şi altele transmise de la un ocupant la altul, în cazul dat RSS Ucrainene. Prin multe grozăvii şi experimente sovietice şi ucrainene au trecut oamenii din Hagi Curda.
Aici se înscriu schimbarea denumirii istorice a localităţii Hagi Curga în Kamîşovka (o denumire aberantă, care are menirea să şteargă din memoria sătenilor coloritul naţional românesc al satului); foametea organizată şi deportările în Siberia, avînd ca scop schimbarea raportului numeric naţional de locuitori în favoarea ucrainenilor; colectivizarea forţată; alungarea limbii române di biserică şi şcoală, pentru a înăbuşi complect spiritul românesc etc.
Dar apariţia cărţii acestea, semnate de dl. Tudor Iordăchescu este o dovadă că nici autorităţile sovietice şi nici cele ucrainene n-au isbutit sa distrugă, să facă să dispară din Hagi Curda graiul, obiceiurile naţionale şi folclorul românesc. Bunii români din localitate transmit aceste mărgăritare în cadrul familiei, din tată în fiu, din mamă în fiică şi nici o rusificare sau ucrainizare nu le poate opri.
Probabil că acesta şi este marele secret al Neamului Românesc – de a se regenera, de a renaşte din scrum asemeni pasării Phoenix. Dumnezeu şi adevărul istoric e de partea noastră şi nu pot fi distrusi cu bombe, rachete sau teroare fie ea fizică, morală sau psihologică.
Fără îndoială că lucrarea lui Tudor Iordăchescu, chiar dacă nu pretinde a fi una istorică, este o reuşită si este extrem de necesară nu numai pentru românii din Hagi Curda ci şi pentru noi toţi.
Vreau sa închei cu cuvintele Mareşalului Ion Antonescu: „Durerea trebuie să ne înveţe şi să ne înalţe.Popoarele adevărate îşi torc din nenorociri marile destine”.
Alexandru Moraru, istoric, publicist
sursa: ziaristionline.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu