Ce vor unioniştii din Basarabia: un singur popor- o singură Ţară

Ce înseamnă românismul pentru români ? Ce înseamnă unionismul pentru români? Sunt cuvinte sfinte sau cuvinte banale, simple pe care le poţi discuta la nesfârşit, interpreta cum îţi vine pofta la orice cotitură a istoriei, la orice colţ de stradă şi în orice crâşmă la un pahar de basamac.

Cât de convingător ne va aminti Mircea Eliade în „Teroarea istoriei” şi destinul României” că ”Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucereasca pământul. Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansa de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului. Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii şi mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic, nu şi-a mai putut găsi de atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte Thracii au pierit fără urmaşi…O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Românilor. Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica. Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care, în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România), a fost definitiv sfărâmată. Neamul Romanesc se va forma pe o întindere imensă - din Balcani şi până în muntii Tatrei - dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceşte, romanitatea sud-dunăreana va fi condamnată; ca şi Thracia, după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele altora. Posibilitatile unui organism politic unitar, zămislindu-se în spaţiul întregii Românii, au fost definitiv anulate prin aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică.
De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mâna de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toata lumea e de acord că Dacii se aflau asezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpani ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.
Timpul n-a avut puterea să ştirbeasca forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă, rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare: Românul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile României. Mai e şi-un altul, aproape la fel de răspândit: « Apa trece, pietrele rămân ». Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”
Dumnezeu i-a ocrotit pe români să reziste în istorie, astăzi România este un stat unitar, poate cel mai omogen din Europa. Există o unitate lingvistică de excepţie; limba română nu are dialecte ca în Franţa sau Italia, ci graiuri. Toţi românii din lumea asta se înţeleg, vorbesc aceeaşi limbă, în pofida faptului că străinii ne-au separat şi ne-au distrus de-atâţia ani.
România istorică, România cea adevărată, România tolerantă, nu este o dovadă de slăbiciune, ci de tărie de caracter, de încredere în propriile forţe şi capacităţi, în puterea uimitoare de asimilare pe care neamul românesc o are.
A fi român înseamnă a trăi româneşte – a vorbi limba română corect şi exemplar, a te bucura până la lacrimi de orice succes al României şi al românilor, a fi un demn reprezentant al românismului oriunde în lume. A fi român înseamnă a spune un NU categoric cosmopolitismului, federalizării şi regionalizării României.
A fi român înseamnă a fi unionist. Nu există alt destin. E voia celui de Sus, e voia strămoşilor noştri. UNIREA FACE PUTEREA - e testamentul lăsat de românii îngeri care ne veghează din ceruri.
Un român adevărat are o singură patrie, şi la bine şi la greu, este România, patria tuturor românilor. Unitatea tuturor românilor nu se discută, este esenţa noastră a românilor, este biblia noastră,credinţa noastră.
Un adevărat român va zidi România de azi, România de mâine, România eternă, România tuturor românilor, cea mai mare comunitate etnică răspândită în toată Peninsula balcanică. Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu avea să scrie în studiul Românii Peninsulei Balcanice: “Nu există un stat în Europa orientală, nu există o tară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…. În alte articole, Eminescu nu-i uită nici pe românii din Moravia şi Ungaria. O importanţă deosebită are în publicistica eminesciană, soarta românilor din Basarabia şi Bucovina. Basarabiei însă avea să-i dedice studii şi articole publicate în ziarul Timpul (martie 1878). (Istoria literaturii româneşti contemporane, 1934).
Oare poate un adevărat român să stea deoparte când de 200 de ani Basarabia ( Moldova de Est) a fost răpită din trupul neamului românesc şi se află în afara hotarelor ţării. Oare nu trebuie declarată, nu trebuie să devină Basarabia prioritate naţională?! Basarabia a fost, este şi va fi România!
A fi patriot, astăzi, în Basarabia înseamnă a fi unionist! Nimeni nu are dreptul să se considere patriot pe aceste pământuri româneşti, dacă nu se pronunţă deschis şi ferm pentru revenirea lor la trupul Patriei-mamă, România şi nu trece de la vorbe la fapte. E timpul să înţelegem de marele pericol ce planează asupra fiinţei naţionale româneşti din teritoriile româneşti dintre Prut şi Nistru, în cazul dacă acestea vor continua să–şi urmeze destinul istoric separat de trupul Ţării şi nu se vor întreprinde acţiuni fundamentale pentru o reunificare urgentă cu Patria-mamă, România.
Din păcate sunt voci în Basarabia, politicieni care în loc sa militeze pentru Reîntregirea teritorială a României, pentru o integrare rapida a Basarabiei în UE prin reunirea cu Patria-mamă, Romania, urmând exemplul celor doua state germane, continuă să-şi amăgească cetăţenii cu o integrare europeană din ce în ce mai îndepartată, iar unii intelectuali, comentatori politici să promoveze şi să încetăţenească ideea celor două state româneşti. Vom exemplifica câţiva autori cunoscuţi:
« Petru Bogatu: Moldova poate intra in UE doar ca al doilea stat romanesc In conditiile in care Uniunea Europeana, obosita de extindere, a conservat procesul de expansiune spre Est, Chisinaul, pentru moment, nu are argumente pentru integrare. In afara de unul singur. Si acesta este comunitatea lingvistica, etnica, istorica, culturala cu Romania, tara care face parte deja din UE. Altminteri zicand, ca sa aiba sanse de aderare, Republica Moldova trebuie sa se autodefineasca neintarziat, si pe plan intern, si pe cel extern, drept cel de-al doilea stat romanesc. Acest lucru trebuie fixat clar si fara echivoc in viitorul tratat cu privire la parteneriatul pentru Europa. Numai legitimandu-se ca a doua Romanie care, a ajuns sa fie separata de cea dintai doar in virtutea unor circumstante istorice, Chisinaul poate determina Bruxelles-ul sa faca o exceptie si sa-i deschida portile integrarii. Restul e literatura si moare de varza. »
Un alt notoriu ziarist Arcadie Gherasim scrie Pentru „Vocea Basarabiei” : « Ce prevede, de fapt, implementarea ideii naţionale „Moldova – cel de-al doilea stat românesc”? În primul rând – aducerea în ordine a mediului lingvistic prin aplicarea întocmai, dar poate chiar şi mai extinsă, a legislaţiei privind statutul şi funcţionarea limbii române. E normal să fie aşa, deoarece, aşa precum spuneam într-un editorial anterior, odată revenită la sânul Moldovei, populaţia din raioanele de est va trebui să simtă că revine într-un stat care are o limbă de stat.
În al doilea rând, ideea naţională la care ne referim va presupune crearea unor reţele energetice compatibile cu cele europene, şi, evident, este vorba de construcţia interconexiunilor energetice cu România – reţelelor de gaze, de electricitate, dar şi a reţelelor de transportare a hidrocarburilor prin porturile noastre.
În al treilea rând, când spunem „Republica Moldova – cel de-al doilea stat românesc” devenim mai sinceri noi cu noi înşine, ne stabilim locul politic şi caracterul identitar pe harta europeană, avem şansa să fim priviţi mai sincer de către partenerii noştri occidentali care, de ce să nu o spunem, preferă cu mai multă căldură acest mod de a ne trata opţiunea decât varianta apartenenţei noastre la ideea panslavistă că chipurile suntem punte dintre Est şi Vest. E timpul să înţelegem că suntem prea micuţi şi prea fragili pentru a deveni o punte, podeţ sau simplă scândurică peste care să treacă fără primejdie interesele enorme ce exprimă rivalitatea dintre Rusia totalitaristă şi lumea liberă.
În al patrulea rând, e timpul să realizăm, la fel de sincer şi cu mâna pe inimă, că ideea „Republica Moldova – cel de-al doilea stat românesc” este cea mai benefică circumstanţă pentru accelerarea a ceea ce-şi doresc milioane de basarabeni – redobândirea cetăţeniei române. Ori cum altfel ar putea fi definit un stat ai cărui cetăţeni, în majoritate lor, sunt sau vor să devină cetăţeni români?
Cu statut de cel de-al doilea stat românesc, Republica Moldova este mai uşor asimilabilă din punct de vedere al perspectivei europene, or opţiunea noastră europeană va avea mult mai multe şanse în situaţia în care România va avea toate actele morale în regulă de a invoca pretenţii faţă de acei parteneri occidentali care se mai opun perspectivei de integrare a Moldovei în UE.
Eu nu sunt împotriva dreptului fiecărui basarabean de a se autoidentifica etnic, moral, etic, confesional, istoric, lingvistic, însă m-am gândit că dacă vom îmbrăţişa cu toţii această idee naţională şi o vom declara cu adevărat una naţională, am putea avea la îndemână un mediu comparativ şi evolutiv mult mai prielnic şi mai just pentru a ne dumiri cine suntem şi unde dorim să ajungem. Că de unde venim ţinem minte prea bine - din toate războaiele nedrepte care ne-au călcat şi din toate lagărele de concentrare în care ne-au umilit.
Şi parcă sună frumos ideea asta despre care vă vorbesc: nu provincie, nu gubernie ci MOLDOVA – CEL DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC. Sună şi cu demnitate, şi independent dar şi adevărat.
Dar pe lângă toţi aceşti mari gânditori şi sfetnici nasc în Moldova lui Ştefan, bărbaţi ai neamului care declară şi ne vestesc profetic că „RE-UNIFICAREA Basarabiei cu ROMÂNIA este în plină desfăşurare !
Să sune oare frumos ideea asta MOLDOVA – CEL DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC.
Nu provincie, nu gubernie ci INDEPENDENT cu adevărat.”
Să fie statul ăsta INDEPENDENT?
“INDEPENDENŢA” dorită pentru PROVINCIA ROMÂNEASCĂ Basarabia. “INDEPENDENŢĂ” cu OHRANA-CEKA-NKVD-KGB-GRU-FSB băgate peste tot (partide,oameni de afaceri,biserică, sport, artă, armată, servicii).
“INDEPENDENŢĂ” cu tancurile,elicopterele şi rachetele Armatei a-14-a RUSĂ DE OCUPAŢIE peste Nistru.
“INDEPENDENŢĂ” cu basarabeni bătuţi,ameninţaţi şi arestaţi zilnic de gorilele lui SMIRNOV-ŞEVCIUK.
“INDEPENDENŢĂ” cu copiii ROMÂNI basarabeni de peste Nistru închişi în şcoli şi licee şi păziţi cu mitralierele de ARMATA RUSĂ DE OCUPAŢIE numai ca să renunţe la LIMBA ROMÂNA STRĂMOŞEASCĂ.
“INDEPENDENŢĂ” cu alegători goniţi cu puştile de la urne.
“INDEPENDENŢĂ” cu COLOANA a-5-a RUSĂ de manipulare în masă la putere.
“INDEPENDENŢĂ” cu 95% din presă OBLIGATORIU RUSEASCĂ.
“INDEPENDENŢĂ” cu TVR INTERZIS de RUSIA şi CENZURAT de colonelul KGB Plahotniuc.
“INDEPENDENŢĂ” cu limba “maldovnească” impusă de OCUPANŢII RUŞI în Constituţie. “INDEPENDENŢĂ” cu exporturile de vin, fructe, legume supuse ŞANTAJULUI RUSIEI. “INDEPENDENŢĂ” cu importul de gaze,curent electric, petrol la fel supus ŞANTAJULUI OCUPANŢILOR.
“INDEPENDENŢĂ” cu mitropolia “Moldovei” creată de KGB şi condusă de colonelul KGB Vladimir.
“INDEPENDENŢĂ” cu ADEVĂRATA Mitropolie, cea a BASARABIEI, şantajată şi persecutată de agenţii KGB ascunşi sub sutanele pravoslavnice.
“INDEPENDENŢĂ” cu sărbatorile INTENŢIONAT ţinute de OCUPANŢII RUŞI pe stil vechi pentru a ne rupe de FRAŢII ROMÂNI de peste Prut.
“INDEPENDENŢĂ” cu o istorie FALSIFICATĂ de RUŞI şi băgată pe gâtul copiilor ROMÂNI basarabeni drept ADEVĂR.
“INDEPENDENŢĂ” cu tancurile-monumente închinate călăilor RUŞI OCUPANŢI ţinute cu ţevile îndreptate CU URĂ RUSEASCĂ spre Ţara NOASTRĂ Mamă, ROMÂNIA.
“INDEPENDENŢĂ” cu SIS-ul filială a KGB-ului în Basarabia.
“INDEPENDENŢĂ”cu 9 Mai în loc de 27 Martie,cu «POBEDA» în loc de «DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE ! ».
“INDEPENDENŢĂ” cu „LENTA RUSEASCĂ” în piept în loc de TRICOLORUL ROMÂNESC SFINŢIT cu sângele BUNEILOR noştri , MARTIRI ai OCUPAŢIEI şi GULAGURILOR RUSEŞTI.
“MOLDOVA – CEL DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC”? să devină “IDEAL”pentru generaţiile viitoare de COPII ROMÂNI şi să se numească “MOLDOVA – CEL DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC”???.
“Ideal” pentru cine, pentru SLUGILE călăilor OCUPANŢI RUŞI?
Idee nobilă?
DEZBINAREA ROMÂNILOR ESTE O IDEE NOBILĂ? DEZBINAREA ROMÂNILOR ESTE O IDEE…NAŢIONALĂ ?
NOI, ROMÂNII basarabeni nu recunoaştem decât O SINGURĂ MOLDOVĂ,
DULCEA MOLDOVĂ din TRUPUL SFÂNT al Ţării Noastre MAMĂ, ROMÂNIA REÎNTREGITĂ.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Dar oare asta au vrut marii noştri înaintaţi Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Grigore Vieru :
«TREI CULORI»
«Straine pofte ne-au rapit
Cand via dulce, cand ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept sa smulga Tricolorul.
Fusese vremea mult prea crunta,
Si-atat ne-a ars de dansul dorul,
Ca azi ne strangem si la nunta
Si la botez cu Tricolorul.
Trei culori si-o singură iubire
românească,
Trei culori si-o singură vorbire
românească!
Trei culori si-o singură credinţă
românească,
Trei culori si-o singură fiinţă
românească!
Atat de minunat scanteie,
De crezi ca de pe bolti albastre
L-a rupt Hristos din curcubeie
Si l-a dat romanimii noastre.
E cald sub el ca sub o rana
Ce-a chinuit Mantuitorul,
E cald in Tara cea Stefana,
Ne incalzeste Tricolorul.
Trei culori si-o singură iubire
românească,
Trei culori si-o singură vorbire
românească!
Trei culori si-o singură credinţă
românească,
Trei culori si-o singură fiinţă
românească»
“MOLDOVA – CEL DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC”?
Şi atunci Bucovina de Nord cu Cernăuţiul, Herţa şi Codrii Cosminului ce este?
CEL DE-AL TREILEA stat românesc? Dar BASARABIA de nord cu Hotinul ce este?
CEL DE-AL PATRULEA stat românesc? Dar Basarabia de sud, Basarabia istorică, adică Bugeacul cu Cetatea Albă, Chilia, Reni, cu Cătlăbuga unde marele român ŞTEFAN i-a zdrobit pe turci sau Iezerul Cahulului unde IOAN VODĂ VITEAZUL a luptat până la moarte cu aceiaşi ocupanţi turci, ce este? CEL DE-AL CINCILEA STAT ROMÂNESC?
Dar MARAMUREŞUL istoric de unde au plecat peste Carpaţi şi au întemeiat Ţara Moldovei românii maramureşeni Dragoş şi Bogdan , ce este? CEL DE-AL ŞASELEA stat românesc?
TOŢI OCUPANŢII ne-au vrut întotdeauna FĂRÂMIŢAŢI, DEZBINAŢI, MICI şi SLABI. Doar aşa ne-au putut ţine în ROBIE sute de ani!
DIVIDE et IMPERA!
DEZBINĂ şi STĂPÂNEŞTE!
Călăii ocupanţi ruşi, turci,austro-ungari ne-au vrut întotdeauna în cât mai multe STATE ROMÂNEŞTI.
Ei nu ne-au vrut niciodată uniţi, deci puternici!
Moldova NU este cel de-al doilea stat românesc.
La 24 Ianuarie 1859 sub românul moldovean , marele domn Alexandru Ioan Cuza, Moldova si Muntenia au creat România,urmaşa Daciei străbune!
Moldova, Ardealul şi Ţara Românească sunt STATUL ROMÂNESC !
Călăii Ocupanţi Ruşi si slugile lor, nu vor putea niciodată sa faca o ţară , din Basarabia, un braţ smuls cu tancurile armatei rosii din sfântul trup al ţarii noastre mamă, România. Rana de la Prut sângerează de 200 de ani. Ajunge !
MOLDOVA – CEL DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC ???
NICIODATĂ!
MOLDOVA ESTE ROMÂNIA!
Şi ROMÂNIA ESTE UNA SINGURĂ!
Cât de actuală este astăzi Scrisoarea II, satiră proferată la adresa politicianismului vremii sale: “Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii…”. În aceste versuri Eminescu nu se referea la patrioţii adevăraţi, ci la pseudopatrioţi sau, altfel spus, la patriotarzii şi demagogii ce populau scena vieţii noastre politice. Pe aceşti politicieni îi dezavua profund şi îi numea “panglicari” şi “negustori de vorbe” (Studii asupra situaţiei, “Timpul”, 17 febr. 1880). Acestora le opunea pe adevăraţii patrioţi, românii pătrunşi de conştiinţa unităţii naţionale: “Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale…” (Tradiţii istorice,”Timpul”, 11 noiembrie 1879),
Adevăraţii români au fost şi vor fi întotdeauna unionişti. Ei au făurit Unirea Principatelor Române de la 1859 şi Marea Unire din 1918. Ei au fost în prima linie pe 22 iunie 1941 când generalul Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată: “Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..”.
În acelaşi spirit ei continuă şi astăzi opera sfântă pentru reîntregirea neamului românesc.
Trădaţi în 1992 de Ion Iliescu şi Mircea Snegur, ei îşi vor urma în continuare drumul dezrobirii, Basarabiei, drumul Unirii. Unionismul stă la baza naţiunii române. Este inima şi sufletul naţiunii române.El se transmite din tată-n fiu . Reunirea Basarabiei cu România e din ce în ce mai aproape. Reunirea este o legitate a istoriei , este calea cea dreaptă şi adevărată, şi pe zi ce trece suntem tot mai mulţi, mai puternici, mai uniţi. După ce mii de oameni au ieşit în stradă pentru Unire pe 25 martie, Chişinău, 13 mai, Chişinău, 22 iulie, Cahul, 5 august, Bălţi, 16 septembrie, Chişinău, iată că pe 21 octombrie 2012, la Bucureşti, 3000 de persoane cu veste albastre, roşii şi galbene au format un imens tricolor viu la Marşul pentru Unire.
Participanţii la manifestaţia organizată de Platforma Civică “Acţiunea 2012” au solicitat Unirea cu Republica Moldova ca prioritate naţională. În acest sens, unioniştii au propus spre asumare candidaţilor la alegerile parlamentare din 9 decembrie o serie de revendicări grupate sub genericul Pact pentru Basarabia :
”Noi, organizaţiile şi grupurile de iniţiativă cuprinse în Platforma Civică “Acţiunea 2012”, alături de voluntari şi simpatizanţi, preocupaţi de necesitatea transformării problematicii Unirii României cu Republica Moldova în prioritate naţională, propunem tuturor candidaţilor la alegerile parlamentare din 9 decembrie, să semneze şi să îşi asume următorul PACT PENTRU BASARABIA.
În viziunea noastră, acest document este generat de creşterea interesului faţă de viitorul comun al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, reflectat şi în acţiunile culturale şi sociale privind reîntregirea naţională, la care s-au manifestat zeci de mii de persoane pe parcursul anului 2012.
Considerăm că societatea românească s-a democratizat şi responsabilizat suficient după căderea comunismului, dar şi a blocului sovietic, pentru a revendica anularea pe cale paşnică si cu respectarea principiilor de drept internaţional în vigoare a consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov.
Solicităm în mod deschis politicienilor care reclamă voturile românilor să se responsabilizeze şi să aducă în graniţele naţionale cei peste trei milioane de români de la Est de Prut, privaţi de dreptul la Patria Mamă, bunăstare, securitate şi identitate naţională.
Considerăm că este necesar ca toţi factorii de răspundere din România şi Republica Moldova să fie promotorii solidarităţii naţionale şi ai reunirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului, mai presus de ideologiile de partid.
În acest sens, PACTUL PENTRU BASARABIA reprezintă un angajament şi un set de măsuri concrete care vor fi implementate pentru reunirea celor două state româneşti.
Asumarea este publică, ceea ce înseamnă că semnatarii oferă o garanţie a efortului depus în viitor în acest sens, nu un simplu artificiu electoral menit să extindă numărul votanţilor.
Platforma Civică Acţiunea 2012, coaliţie formată din peste 30 de organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de iniţiativă care militează pentru reunirea României cu Republica Moldova, organizatoarea Marşului pentru Unire de la Bucureşti, din 21 octombrie, în asentimentul tuturor celor prezenţi la această manifestaţie, înaintează următoarele:
ASUMARE PUBLICĂ
Apariţii publice în care să susţină reunirea celor două state româneşti şi recunoaşterea existenţei unui singur popor pe ambele maluri ale Prutului. Termen: înaintea alegerilor din decembrie 2012.
Discursuri în plenul Parlamentului care amintesc de necesitatea refacerii unităţii naţionale a neamului românesc prin reunirea cu Republica Moldova, ţinute cu ocazia sărbătorilor naţionale şi nu numai.
LEGISLATIV
Garantarea securităţii Republicii Moldova de către statul român si partenerii săi internaţionali, în cazul unei agresiuni externe.
Finalizarea procedurilor de adoptare a zilei de 31 august (Ziua Limbii Române) ca sărbătoare legală.
Acordarea cetăţeniei române în mod automat şi simplificat tuturor celor care se declară etnici români în documentele oficiale din Republica Moldova.
Desfiinţarea obligaţiei privind necesitatea deţinerii sumei de minimum 500 de euro în cazul acordării vizei pentru cetăţenii Republicii Moldova care doresc să viziteze România.
ECONOMIC
Crearea spaţiului economic comun prin:
Subvenţionarea taxelor suplimentare pentru produsele fabricate în Republica Moldova;
Integrarea celor două sisteme energetice naţionale;
Integrarea infrastructurii aeroportuare, feroviare şi de transport rutier;
Integrarea sistemului poştal şi unificarea sistemului de telefonie
Deschiderea pieţei de muncă pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova.
Sprijinirea companiilor din România şi din Republica Moldova în vederea extinderii activităţii pe întreg spaţiul celor două state româneşti.
INSTITUŢIONAL
10. Crearea unui departament pentru reintegrarea Republicii Moldova, aflat în subordinea directă a primului ministru.
11. Integrarea în strategia euro-atlantică a României a unui capitol privind reunirea cu Basarabia şi rolul acesteia în securitatea naţională dar şi a flancului estic al NATO şi al Uniunii Europene.
12. Compatibilizarea legislativă dintre România şi Republica Moldova prin implementarea reglementărilor din acquis-ul legislativ european tradus integral în limba română, folosind expertiza României, de către Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii de la Bucureşti, respectiv Chişinău, precum şi de către Institutul European din România.
13. Bugetarea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni cu o sumă egală cu suma acordată de statul român minorităţilor naţionale din România.
14. Numirea la conducerea ambasadei de la Chişinău, a Institutului Cultural Român – Chişinău şi a Institutului Eudoxiu Hurmuzachi, a unor persoane competente, care să servească în mod real interesele româneşti.
15. Finanţarea de către Guvernul României, în parteneriat cu Ministerul Culturii de la Chişinău, a traducerii integrale în limba română a materialelor video, conform legislaţiei Republicii Moldova.
16. Deschiderea unui studiou al Televiziunii Române la Chişinau, care să transmită zilnic informaţii în şi din Republica Moldova, astfel ca publicul să fie ancorat în realitatea cotidiană a celor două spaţii.
EDUCAŢIONAL
17. Crearea în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării al României a unui birou special responsabil cu integrarea culturală şi socială a studenţilor şi elevilor barasarabeni aflaţi la studii în România.
18. Regândirea sistemului de selecţie a burselor acordate tinerilor din Republica Moldova astfel încât aplicantul să poată demonstra ataşamentul faţă de cultura, spiritualitatea şi valorile româneşti.
19. Introducerea în manualele de istorie a unui capitol special despre despre românii din jurul frontierelor şi din Balcani, în special privind istoria comună a românilor de pe cele două maluri ale Prutului.
Politicienii, ca oameni de stat care cunosc istoria poporului pe care îl conduc, ştiu că „Basarabia e România”, iar în acest sens, noi, românii, aşteptăm ca ei să acţioneze pentru îndeplinirea idealurilor naţionale.
21 octombrie 2012
Platforma Civică “Acţiunea 2012””
CE VOR UNIONIŞTII DIN BASARABIA : UN SINGUR POPOR – O SINGURĂ ŢARA!
ROMÂNIA MARE ÎN VECHILE HOTARE!
A venit timpul să aducem discuţia despre Unire şi în Parlamentele de la Bucureşti şi Chişinău.
AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !
Mihai Ciubotaru
sursa:basarabia literara

Tezaurul Romaniei de la Moscova in atentia APCE, punct cu punct.

Zilele aceste am urmărit un schimb de replici între Ministerele de externe de la Moscova şi Bucureşti în legătură cu problema Tezaurului României, aflat în Rusia. Puţină lume cunoaşte că acum câţiva ani această chestiune a făcut şi obiectul preocupărilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Public mai jos, spre avizarea tuturor celor interesaţi, versiunea română după originalul francez al Raportului Comisiei APCE pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie din 7 mai 2002, Doc. 9459, intitulat “Tezaurul naţional al României” şi întocmit de doamna Vlasta Stepová, deputat socialist din delegaţia Cehiei. Examinarea acestui Raport nu a mai ajuns să se finalizeze cu adoptarea unei Rezoluţii sau Recomandări în plenul APCE.
Pentru dezbatere în Comisia permanentă, conform articolului 15 al Regulamentului
Doc. 9459
7 mai 2002
Tezaurul naţional al României
Raport informativ (Aprobat de comisie la 25 aprilie 2002)
Comisia pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie
Raportor general pentru patrimoniul cultural: Dna Vlasta Stepová, Republica cehă, Grupul socialist
Istoric
1. Problema restituirii Tezaurului naţional al României vine de la începutul secolului XX, mai exact din timpul Primului Război Mondial. În august 1916 România s-a alăturat alianţei dintre Anglia, Franţa, Italia şi Rusia. Atunci când Puterile centrale au ocupat teritoriul României, guvernul roman s-a instalat la Iaşi (Moldova). Banca Naţională a României a plecat de asemenea într-acolo pentru a-şi stabili sediul. Securitatea rezervelor sale constând în metale preţioase nu putea fi totuşi asigurată mai mult acolo, motiv pentru care guvernul român a decis să le deplaseze la Moscova pentru a le încredinţa spre păstrate Rusiei. Au fost luate în calcul şi alte locuri, în Regatul Unit sau în Scandinavia, dar acestea au fost excluse ţinând cont de posibilele atacuri ale submarinelor germane în timpul transportării.
2. La 11 decembrie 1916, generalul Mosolov, însărcinat cu afaceri ad interim al Rusiei în România, a semnat, în numele guvernului Rusiei, un act de garanţie cu privire la securitatea Tezaurului naţional al României, pentru “faza transportării şi depozitării la Moscova”. Conform protocolului româno-rus din 14 decembrie 1916, semnat de generalul Mosov şi ministrul de finanţe al României M. Antonescu, guvernul imperial al Rusiei garanta transportatea, păstrarea şi întoarecerea Tezaurului în România. Potrivit termenilor protocolului, au fost încărcate 27 de vagoane de tren conţinând 1738 lăzi cu lingouri şi obiecte din aur, în valoare de 314.580.456,84 lei aur, şi alte două lăzi conţinând bijuteriile Reginei Maria, în valoare de 7.000.000 lei aur – pentru a fi transportate sub convoi la Moscova. Valoarea totală a acestei prime încărcături a fost de 321.580.456,84 lei aur.
3. După verificarea şi inventarierea la Moscova, Tezaurul a fost depus în Sala Armelor (Orujeinaia palata) din Kremlin, iar operaţiunea a fost consemnată într-un proces-verbal semnat la 16 februarie 1917 de către reprezentanţii autorizaţi ai Rusiei şi României.
4. Întrucât riscurile din cauza războilui erau în creştere în România, o a doua garnitură de 3 vagoane, cuprinzând 188 de lăzi, a plecat din Iaşi în data de 27 iulie 1917. Mai multe sume băneşti, a căror valoare a fost consemnată în scris, între 1.594.836.721,09 (fără îndoială sumă exactă) şi 1.519.836.721,09 lei aur (aceasta reunind 574.524,57 lei aur în aur şi metale, adică 574.523,57 lei aur, precum şi arhive estimate la 500 000 lei, şi alte valori). Potrivit procesului-verbal româno-rus semnat la 27 iulie 1917, guvernul rus garanta din nou transpotarea şi paza Tezaurului, iar apoi returnarea lui în România.
5. La 27 iulie 1917 de asemenea, fondurile Băncii de Economii şi Consemnaţiuni a României, cuprinse în 1621 de lăzi cu depunerile şi plasamentele băncii, dar şi bijuterii, colecţii de artă şi diverse obiecte preţioase, în valoare totală de 6.500.000.000,00 lei aur (sau 7.500.000.000,00 potrivit unor documente) au fost transferate la Moscova în 21 de vagoane, şi depuse sub garanţia guvernului rus (privind, din nou, transportarea, păstrarea şi întoarcerea în România) la Trezoreria Statului Rus din strada Nastasinskaia nr. 3.
6. La 5 august 1917, oficiali români şi ruşi au semnat la Moscova un proces-verbal privind instalarea unui nou deposit la Kremlin, potrivit căruia protecţia acestuia şi returnarea întregului Tezaur în România a fost garantată de către guvernul Rusiei.
7. A fost întocmit un inventar al depozitului: 3549 lăzi cuprinzând rezervele totale în aur ale Băncii Naţionale a României; bijuteriile Reginei Maria a României; activele Băncii de Credit şi de Economii aparţinând persoanelor private, constitând în bijuterii, titluri, documente, testamente, tablouri etc. Totalul global a fost cifrat la 8.416.417.177,93 lei aur (sau 9.416.417.177,93 lei aur). Pentru a accede la deposit erau necesare două coduri numerice. Primul cod numeric i-a fost încredinţat reprezentantului Băncii Naţionale a României, altul a fost păstrat de reprezentanţii Rusiei.
8. Pe deasupra lingourilor de aur şi a hârtiilor de valoare, Tezaurul trimis la Moscova includea Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Istorice de la Braşov, tablouri provenind din Galeria Naţională a Statului Român, muzee şi diverse colecţii private, bunuri aparţinând “Muntelui de Pietate”, colecţii de manuscrise şi cărţi rare, colecţia numismatică a Academiei Române, colecţii de obecte rare din aur, argint şi pietre preţioase de la Muzeul Naţional de Antichităţi, precum şi tezaurele istorice şi medievale ale mănăstirilor şi bisericilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova, şi ale mitropoliilor din Iaşi şi Bucureşti.
9. După revoluţia bolşevică din noiembrie 1917, consulul general al României în Rusia informa guvernele aliate că ţara sa riscă să piardă controlul asupra Tezaurului său şi caută o cale de a-l deplasa în America. Însă în ianuarie 1918, după sosirea trupelor române în Basarabia, guvernul sovietic a declarat război României, arestându-l pe însărcinatul cu afaceri al României şi întregul personal al legaţiei. Rezoluţia Comisarilor Poporului din 13 ianuarie 1918 a declarat Tezaurul drept “intangibil pentru oligarhia română” şi promitea că acesta “va fi restituit poporului român”. Această rezoluţie este semnată de mâna lui Lenin.
10. Interesele României erau reprezentate la acea dată de Consulatul General al Franţei, care a intrat în posesia codului numeric al României şi a documentelor originale ale Inventarului. În această calitate, consulul general al Franţei, asistat de omologul său englez, a intervenit la 1 februarie 1918 pe lângă Comisarul Poporului din Uniunea Sovietică însărcinat cu afacerile externe, reprezentat de dl Fritsche, cu scopul de a i se atribui protecţia Tezaurului. Ca răspuns, Comisarul poporului însărcinat cu afacerile externe l-a rugat pe consulul general al Franţei să-i predea codul numeric al depozitului. Consului a refuzat şi a redactat un proces-verbal de caz. La 14 martie 1918 M. Fritsche a amendat cererea consulului şi i-a cerut la rândul său să-i transmită, cel puţin temporar, codul numeric al României, pentru a deschide uşile depozitului şi popunea să inspecteze Tezaurul în prezenţa consulului francez. El a trimis la Consulatul Franţei o garanţie scrisă potrivit căreia “valorile guvernului României depuse conform proceselor-verbale oficiale vor fi păstrate intacte”. Dându-li-se curs acestor stipulări, codul numeric al României le-a fost încredinţat reprezentanţilor sovierici care au sustras deîndată opt lăzi din deposit, afirmând că acestea aparţin Sovietelor. După care codul numeric i-a fost transmis consulului general al Franţei. Cele opt lăzi conţineau bilete bancare emise de Banca Naţională a României în valoare de 1.350.000 lei aur (sau 1.920.000 lei aur).
11. În august 1918, consulul general al Franţei fiind arestat de către autorităţile sovietice, codul numeric al Tezaurului a fost transmis consulatului general al Danemarcei care reprezenta interesele Franţei. La această dată interesele României erau reprezentate de Consulatul general al Norvegiei. În februarie 1919 consulul general al Danemarcei i-a încredinţat codul numeric Ministerului francez al Afacerilor externe, fiind ulterior, în 1926, restituit României.
12. Problema restituirii Tezaurului României a fost evocat în timpul negocierilor de pace purtate la Paris în 1910-1920, în timpul Conferinţelor internaţionale de la Genova (1922) şi Lausanne (1922), precum şi în timpul convorbirilor româno-sovietice de la Copenhaga (1920), de la Londra (decembrie 1920 – ianuarie 1921), de la Varşovia (septembrie 1921) şi de la Viena (martie-aprilie 1924). În pofida deciziei luate la Conferinţa economică internaţională de la Genova, potrivit căreia guvernul Uniunii Sovietice trebuia să-i restituie guvernului României valorile depuse la Moscova, nimic nu s-a produs în acest sens.
13. În iunie 1935, ca urmare a restabilirii în 1934 a relaţiilor diplomatice dintre Bucureşti şi Moscova, 1436 de lăzi cu documente istorice, hărţi funciare, titluri de proprietate, cărţi, dosare şi alte acte private au fost restituite de către guvernul URSS, într-un eşalon de 17 vagoane (fără ca să se fi putut compara această încărcătură cu inventarul original, după cum precizează “Raportul privind sosirea la Bucureşti a arhivelor restituite în 1935 de către guvernul sovietic” datat cu 28 iunie 1935). Deschizând lăzile, s-a descoperit că ele au fost forţate şi răscolite, şi că bunurile private, în special bijuteriile, lipseau.
14. O a doua fază a restituirii Tezaurului României a avut loc în 1956, când obiecte de valoare artistică şi istorică au fost returnate Muzeului Naţional de istorie a României, Institutului de Arheologie din Bucureşti şi Băncii Naţionale. Procesul-verbal sovietic din 6 august 1956 cu privire la restituirea bunurilor istorice către guvernul Republicii Populare Române stipula că toate bunurile de valoare, cu caracter artistic sau istoric ale României, depuse în URSS, au fost identificate, examinate şi inventarariate. Acest inventar a fost apoi comparat de către români cu obiectele restituite efectiv. Potrivit unei surse, 39.320 de obiecte de artă de provenienţă românească au fost restituire, în special: 1350 de desene şi picturi, 156 de icoane, 418 covoare, 495 de obiecte religioase sau asimilate lor, 33.068 de monede, 2.465 de medalii şi 1307 alte obiecte. În total acestea corespundeau unei cantităţi uşor peste 33 kilograme de aur şi 690 kilograme de argint.
15. Statutul Tezaurului României depus la Moscova a fost examinat din nou în 1965 şi 1991. În 1965, ca urmare a unei cereri a României cu privire la Tezaurul său, înalţi oficiali sovietici (inclusive dnii Brejnev, Kosîghin şi Andropov) au refuzat orice negociere, pretextând că datoria României faţă de Rusia depăsea cu mult cele 93.000 kilograme de aur reclamate. Delegaţia României (condusă de dl Ceauşescu) a respins acest argument. În anul 1991, în timpul unei vizite în Uniunea Sovietică, preşedintele României Ion Iliescu a ridicat din nou problema, de această dată în faţa preşedintelui Gorbaciov, care a promis să examineze situaţia.
16. Dl Iliescu trebuie să se deplaseze anul acesta din nou la Moscova.
Observaţii
17. Lucrările Adunării asupra acestei chestiuni au început în anul 1995, ca urmare a unei recomandări a dlui Severin (doc. 7356), care a fost supusă ulterior Comisiei pentru Cultură şi Educaţie. Baronul Hooper, iar apoi dl Hadjidemetriou au studiat această chestiune. În plus, dl Hadjidemetriou a consultat experţi în drept şi s-a deplasat de două ori la Bucureşti pentru a discuta acolo cu aceştia. O dată limită fiind stabilită de Adunare pentru întocmirea unui raport, problema i-a fost încredinţată Raportorului general pentru Patrimoniul cultural (iunie 2001). Investigaţiile recende făcute de dl Legendre au confirmat prezenţa Tezaurului la Moscova în 1917, dar nu au adus clarificări asupra alcătuirii lui exacte.
18. De la bun început secretariatul Comisiei a jucat un rol active în elaborarea unui dosar, acum substanţial, asupra acestei chestiuni.
19. Aceasta din urmă rămâne totuşi fără răspuns. Mai multe observaţii vor trebui luate în prezent în calcul.
20. Întâi de toate mari incertitudini se menţin în privinţa comopoziţiei iniţiale a Tezaurului. Ceea ce a sosit la Moscova în 1916-1917 a fost însoţit în mare grabă în virtutea unei situaţii periculoase. Există dovezi că nu au fost întocmite inventare precise. Într-un loc este chiar stipulat că prezenţa sigiliilor intacte pe lăzi se consideră drept o garanţie suficientă privind conţinutul acestora.
21. În al dolea rând, se pare că părţi ale Tezaurului au fost deplasate de la Moscova în provincie pentru raţiuni de securitate. Anumite părţi s-ar prea putea să fi fost rătăcite, mutate sau puse în alte lăzi.
22. În al treilea rând, valoarea şi cifrele menite să definească conţinutul Tezaurului variază. Şi, pentru a complica lucrurile şi mai mult, comţinutul este evaluat în lei aur, inclusive arhivele şi cărţile.
23. În al patrulea rând, s-a dovedit imposibil să obţinem de la români o listă completă a obictelor nerestituite. Am încheiat prin a cere de curând o listă indicativă a obiectelor importante nerestituite.
24. În al cincilea rând, o parte substanţială a Tezaurului original avea o valoare monetară şi nu culturală. O bună parte (dacă nu esenţială) a conţinutului cu valoare cultural a fost restituită. Cererea în aşteptare (nesoluţionată), aşa cum este definită aceasta de convorbirile din 1956, se referă la 93.000 kilograme de aur.
Concluzii
25. Din punct de vedere cultural, situaţia actuală se rezumă după cum urmează. Este evident că un număr considerabil de obiecte de valoare culturală au fost depuse la Moscova în anii 1916-1917. Aceste obiecte aparţineau Statului Român, unor instituţii (între care mai multe mănăstiri) şi persoanelor private. Se pare că acestea nu le-au fost restituite toate proprietarilor lor.
26. Ţinând cont de circumstanţele legate de transportarea şi depozitarea Trezaurului, ţinând cont de asemenea de ceea ce a fost deja restituit (bunăoară comoara de la Pietroasele cu “Cloşca cu puii de aur”), aceste obiecte cuprindeau obiectele cele mai frumoase pe care România le poseda la vremea respectivă. Nu este de mirare că românii se arată deosebit de sensibili în această chestiune, întrucât aceasta aduce atingere mândriei lor naţionale.
27. Ar fi nerealist să dorim inversarea mersului istoriei. Ar fi salutar însă ca ruşii să accepte să facă cunoscut şi să expună ceea ce, eventual, au păstrat din Tezaurul României. Aceasta ar constitui, în termeni culturali, o soluţie acceptabilă. Ea ar pune capăt unei neînţelegeri. Ea ar servi de asemenea ca bază pentru nişte discuţii bilaterale deschise. Raportorul general de astăzi este mai mult decât dispus să vină cu un ajutor suplimentar în acest sens.
28. Aceasta este starea le lucruri în ajunul vizitei Raportorului general la Moscova din 13-14 mai 2002.
Sursa: ziaristionline

Haiducii Mortii: Armata Neagra. Rezistenta armata anticomunista si antisovietica din Basarabia. Studii de Elena Postica, Gheorghe Buzatu, Alexandru Moraru, Ion Varta, Nicolae Tibrigan

La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, romanii basarabeni privesc infrigurati cum steagurile Uniunii Sovietice fluturau inca o data peste pamanturile lor. Pe deplin cunoscand metehnele sangeroase ale statului comunist multi se hotarasc sa lupte impotriva colosului rasaritean. Aceasta este povestea luptatorilor anticomunisti ai Armatei Negre.Politicile si masurile criminale puse in practica de guvernul sovietic au lasat o rana adanca in constiinta romanilor basarabeni, de-a lungul perioadei de ocupatie, deportarile si executiile coordonate de politia secreta dand nastere unui izvor de adanci mahniri si resentimente.
Dupa un an de la anexarea vremelnica a Basarabiei, vine ordinul maresalului Ion Antonescu. Rafuiala dintre armatele romane si cele sovietice se incheie cu alungarea ultimelor ramasite a trupelor bolsevice dincolo de Nistru si reintregirea granitei estice a Romaniei. Euforia eliberarii este umbrita din ce in ce mai mult de vestile venite de pe front.
Dupa aproape un an de succese militare impotriva Uniunii Sovietice, armata romana este sfaramata la Stalingrad, din acel moment fiind impinsa tot mai mult catre propriile teritorii.
Pe masura ce trupele sovietice se apropiau, un numar mare de basarabeni incep sa-si paraseasca bastina pentru a nu intra inca o data sub obladuirea comunista. Dupa unele estimari cateva sute de mii de oameni s-au refugiat dincolo de Prut.
Inlantuirea unui popor
Insa, nu le-a ajutat la nimic. Intoarcerea armelor din 23 august 1944 marcheaza inceputul ocupatiei sovietice si in restul Romaniei, iar guvernul comunist al lui Petru Groza recunoaste trei ani mai tarziu frontiera stabilita prin ultimatumul din iunie 1940. Astfel, Basarabia, un teritoriu eminamente romanesc, intra oficial in componenta Uniunii Sovietice.
In anii care urmeaza se cladeste temelia comunizarii jumatatii estice a Moldovei anexate de sovietici si se incearca extirparea oricaror urme ale constiintei nationale romanesti, printr-o incizie bine pregatita asupra limbii, a credintei si a culturii. Intr-o incercare de a inabusi orice opozitie, violentele impotriva populatiei sunt escaladate.
In acest climat ostil sentimentele antisovietice abunda si nu dureaza mult pana cand se consimte crearea unor miscari de rezistenta.
Romanii de peste Prut se rascoala
Una dintre cele mai cunoscute este Armata Neagra, creata in judetul Balti, in jurul raioanelor Cornesti, Chiscareni si Bravicea. Majoritatea celor care au aderat se trageau din satele Napadeni, Flamanzeni, Condratesti si Sinesti.
Taranii, care indurasera Marea Foamete din anii 1946-1947, se vad nevoiti acum sa renunte la avutul lor de o viata si sa intre in cooperativele agricole ale statului sovietic.
Pe langa acest fapt, pentru a facilita instalararea oranduirii comuniste in Basarabia si pentru a se descotorosi de elementele care ar fi pus probleme sau care ar fi incetinit procesul, se planuise ca intre 5 si 6 iulie 1949 peste 40.000 de persoane sa fie deportate, insemnand undeva la 11.000 de familii, dintre care 7000 erau familii de tarani.
Din raioanele Chiscareni, Bravicea si Cornesti trebuiau ridicate undeva la aproape sase sute de familii. In vara lui 1949 au loc o serie de intalniri intre Ion Bors, Vladimir Cazacu, Gavril Andranovici si Vladimir Teodorovici, ingrijorati de vestea ca sovieticii au intocmit liste cu taranii ce trebuiau deportati din satele lor.
Cele mai mari motive de neliniste le avea Gavril Andranovici, care aflase de curand ca trebuia sa fie si el ridicat, dar nici ceilalti nu erau lipsiti de framantari. Stiau prea bine ca puteau sa ii impartaseasca soarta, sau daca nu ei, atunci rude, prieteni sau cunoscuti. Nu era scapare si ceva trebuia facut.
Dupa discutii aprinse, propunerea lui Vladimir Cazacu de a infiinta o miscare de lupta anticomunista are castig de cauza si in acest fel ia nastere Armata Neagra.
Sunt insuflati cu speranta ca statele occidentale nu vor lasa de izbeliste popoarele din spatele Cortinei de Fier si de zvonurile ca vor lupta pentru eliberarea acestora.
Simteau, mai presus ca orice, ca era timpul ca si ei sa se ridice cu armele impotriva sovieticilor, desi cunosteau foarte bine ca plateau cu viata pentru aceasta razvratire. Datorita acestui spirit de sacrificiu incep sa fie cunoscuti drept haiduci ai mortii.
Armata Neagra este ingenuncheata
Nu a durat mult pana cand informatiile legate de actiunile partizanilor au ajuns pe masa NKVD-ului, insa, in urma unei operatiuni in luna august, dintre toti membrii gruparii, singurul care a putut fi prins a fost Ion Bors.
Sub fagaduiala ca ii va ajuta sa puna mana pe ceilalti este lasat liber, doar ca el nu va respecta aceasta intelegere si se va alatura urmaritilor. Politia secreta le pierde urma, chiar daca va fi pentru scurt timp.
Intre timp, numarul partizanilor Armatei Negre era in crestere. Printre acestia isi gaseste refugiul si Gavril Bodiu, care in urma unei altercatii, ucisese un colector de taxe sovietic. El este cel care va ajunge la comanda gruparii in primele luni de la infiintare.
Alti membrii notabili care li se alatura in aceasta perioada sunt Gheorghe Bogatu si Vasile Padure, ultimul evadand spectaculos din detentia militiei.
Agentii NKVD reusesc intre timp sa ia din nou urma partizanilor, numai ca de aceasta data nu se pripesc. Abia in octombrie 1949 are loc o actiune de anvergura, in urma careia conducatorul miscarii, Gavril Bodiu, este ucis.
In capcanele intinse la aceasta data de politia secreta cad aproape toti partizanii. Unii sunt ucisi, preferand sa lupte pana la ultima suflare, dar majoritatea sunt luati in viata si intra pe mainile justitiei sovietice.
Miscarea de rezistenta se ridica din propria-i cenusa
Trec cateva luni pana cand Ion Ganea si Ion Bors, care au scapat ca printr-o minune de arestari, reusesc sa adune laolalta franturile miscarii de rezistenta.
Oameni din zeci de sate ingroasa randurile gruparii sau sprijina efortul partizanilor ramasi, ascunzandu-i la nevoie sau oferindu-le provizii. Armata Neagra inca mai avea un cuvant de spus.
Deportarile incuviintate de Uniunea Sovietica, impozitele agricole impovaratoare, obligativitatea intrarii in colhozuri, dar si incercarile de stergere a identitatii romanilor de dincolo de Prut au dat nastere unui spirit disident care s-a raspandit ca focul salbatic.
Din aceasta cauza nu numai ca Armata Neagra a putut sa se refaca ca urmare a arestarilor masive din august 1949, dar a reusit sa tot creasca, chiar mai mult ca in anul precedent.
Partizanii ii incurajau pe oamenii de rand sa se opuna in mod deschis si sa nu respecte autoritatea sau legea sovietica, ocrotindu-i de abuzurile militienilor, de functionarii de partid sau activistii care incercau sa duca la bun sfarsit masurile statului sovietic.
Actiunile armate ale luptatorilor anticomunisti
In cartea “Rezistenta antisovietica in Basarabia” a doamnei Elena Postica sunt relatate o serie de astfel de intamplari. Chiar in timpul celebrarilor inchinate Zilei Internationale a Muncii din satul Curtoaia in 1950, partizanii isi fac aparitia cerand socoteala directorului scolii locale pentru decizia sa de a interzice insemnele ortodoxe in salile de clasa, dar si pentru ajutorul acordat sefului organizatiei de tineret a partidului comunist intru sovietizarea tinerilor.
Apoi, pe 19 mai, Teodor Coscodan, Gheorghe Buruiana, Ion Ganea si Sergiu Antoci intra in satul Volcinet si agreseaza doi functionari de partid. Dupa doua zile, militienii din satul Cornova sunt prinsi, iar armele lor luate de partizani.
La aproape o saptamana distanta, in frunte cu Teodor Coscodan si Ion Ganea, partizanii intra in satul Dereneu unde il iau la bani marunti pe directorul scolii, insa nici presedintele colhozului local nu scapa usor. Ei mai devasteaza magazinul cooperatiei si isi atribuie o parte a marfurilor.
De altfel, in decursul a catorva luni mai au loc cateva zeci de jafuri din institutiile sovietice, punand pe jar organele de ordine comuniste. Paguba facuta de Armata Neagra s-ar ridica astazi la aproape un miliard de lei vechi.
In acelasi timp, agresiunile fata de oamenii sovieticilor continua. Pe 6 iunie masina care apartinea de comitetul raional de partid Cornesti este ciuruita de gloantele trase de Ion Bors, Vasile Plesca, Ion Coscodan si de Hariton Celpan, iar in aceeasi zi pradeaza colhozul din Harcesti si bat presedintele acestuia.
Pe 18 iunie, Teodor Coscodan sparge intrunirea activistilor de partid din Leordoaia care faceau ultimele pregatiri inaintea infiintarii colhozului in acel sat si ii ameninta ca ii va omori daca vor continua.
Nu erau vorbe aruncate in vant. Pe 6 iulie este ucis presedintele sovietului din Flamanzeni in urma unei actiuni a lui Ion Bors, Teodor Coscodan, Vasile Plesca, Hariton Celpan si Vladimir Teodorovici.
Arestari in masa si desfiintarea Armatei Negre
Vigilenta politiei secrete nu a putut fi inselata pentru mult timp, partizanii gruparii devenind o problema serioasa, impiedicand in nenumarate randuri eforturile de comunizare in raioanele de bastina.
Se pune la cale o actiune de anvergura de-a lungul lunilor iunie, iulie si august care viza neutralizarea gruparii si capturarea membrilor sai.
Este de consemnat faptul ca si acum oamenii se alaturau Armatei Negre, numarul luptatorilor trecand de cincizeci tocmai cand operatiunile NKVD erau in plina desfasurare. Sute de sateni au fost si ei trasi la raspundere pentru ajutorul pe care l-au dat.
Luptele au faramitat Armata Neagra, numerosi partizani fiind ucisi in timpul schimburilor de focuri. O mare parte ajung in tribunalele sovietice, ca pana in august toti conducatorii miscarii sa fie deja prinsi si judecati. Teodor Coscodan, Ion Bors, alaturi de Ion Coscodan sunt condamnati la moarte si executati.
Alte figuri marcante, cum ar fi Vasile Ganea, Mihai Jardan, Simion Alexa, Gheorghe Buruiana si Grigore Iovu stau fiecare in temnitele sovietice cate un sfert de secol.
In luna ianuarie a anului 1951 au loc alte condamnari, dar de data aceasta ale familiilor conducatorilor Armatei Negre. Primesc pedepse la fel de grele, fiind inchise in lagarele de munca nevestele, parintii si fratii lor.
In februarie 1951 are loc un ultim proces, aproape doua duzini de simpatizanti fiind si ei judecati si inchisi, astfel incheindu-se inca un episod din istoria miscarilor de rezistenta romanesti.
Sursa: Ziare.com I si II

Foto sus: Arhiva – Un grup al rezistentei anticomuniste

Documente şocante din Basarabia
de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) [1] şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente [2]. Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum.
Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ’40 -’50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.
Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor[3], a destinelor frânate ale românilor dintre Prut şi Nistru.
Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:

a. Prizonieri de război în URSS 180 000
b. Ucişi în lagăre şi închisori 500 000
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1 400
e. Mişcarea de partizani 10 000
f. Perioada ceauşistă 60 000
g. Basarabia şi Bucovina, ca teritorii înstrăinate 1 500 000
—————————————————————————————————
Total 2 451 400 [4]
Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii. Nu voi încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău[5]. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.
Note

[[1]] Apud Stela Cheptea, coordonator, Paradigmele istoriei, II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 104-109.

[[2]] Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2008, 350 p. + ilustraţii.

[[3]] Cf. Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale Parlamentului României, Iaşi, Tipo Moldova, 2006; Dominuţ Pădurean, Insula Şerpilor, Constanţa, Editura Muntenia, 2004.

[[4]] Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, III, ediţia a III-a, Addenda, Bucureşti, Editura Irecson, 2008, p. 27.

[[5]] Vezi, în acest sens, Valeriu Pasat, Calvarul (Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, 1940-1950), ed. citată; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică (Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice, 1944-1953), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000; Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1997; Muzeul Naţional de Istorie al Moldovei, Cartea Memoriei, vols. 1-4, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1999-2007.

Foto jos: Grupul Majadahonda – Rezistenta din Orhei

Rezistenta antisovietică şi anticomunistă în Basarabia postbelică
de Prof Univ Dr Ion Varta
Rezistenta antisovietică şi anticomunistă din perioada anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai sec. XX în RSSM a constituit un subiect important de investigare pentru cercetătorii din R. Moldova. Istoricii Elena Postică, Ion Ţurcanu, în baza unor documente inedite din arhivele fostului KGB, au realizat studii valoroase care ridică vălul de pe acest subiect, elucidat insuficient.
Din păcate, mulţi participanţi la mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă continuă să rămână în anonimat. Membrii Comisiei prezidenţiale pentru cercetarea şi aprecierea regimului totalitar comunist, datorită accesului la fondurile de arhivă secretizate, au posibilitatea să completeze multiplele breşe care persistă în investigarea acestei tematici.
În Arhiva MAI am depistat documente inedite care se referă la grupul de rezistenţă al lui Ciutac, care „teroriza activiştii sovietici şi de partid”. Grupul armat al lui Ciutac era format din mai multe persoane înarmate. Aşa cum menţionează şi documentele de arhivă, acest grup de rezistenţă a avut numeroase ciocniri armate cu trupele de ordine. În ciocnirea din 23 decembrie 1951, unul dintre cei mai activi membri al acestuia, Guzun Andronic, a fost omorât. Alţi doi fuseseră reţinuţi. În urma mai multor ciocniri armate, cinci membri ai grupului au fost ucişi sau arestaţi. Mai rămâneau în libertate liderul grupului, Ciutac şi colegul său, Ursu, care intrase în adâncă ilegalitate şi erau imposibil de reţinut.
Aşa cum relatează şi documentele de arhivă, întrucât toate măsurile întreprinse de efectivele de miliţie de la Vadul lui Vodă – acţiunile operative active, cum ar fi ambuscada, învăluirea, ciocnirea armată, au eşuat, fiind substituite cu activitatea camuflată de agentură în zona posibilelor acţiuni ale acestui grup. În satele Micăuţi şi Drăsliceni, r. Vadul lui Vodă, unde se presupunea că ar fi putut să apară ultimii doi membri ai acestui grup de rezistenţă – Ciutac şi Ursu, au fost trimişi doi ofiţeri de miliţie, deghizaţi în specialişti în irigaţie. Pentru reuşita acestei operaţiuni şi pentru camuflarea cât mai sigură a celor doi miliţieni, Ministerul Agriculturii, la solicitarea celui de Interne, a oferit miliţienilor – căpitanul Matuzenko, şeful secţiei criminalistică, Vadul lui Vodă, şi locotenent-inferior Harjevski, tehnică pentru irigare şi acte de specialişti în domeniul irigaţiei, cu care aceştia urmau să se legitimeze, în caz de nevoie.
Cu toate acestea, operaţiunea de interceptare şi reţinere a lui Ciutac şi Ursu nu a dat rezultate, cel puţin până în ianuarie 1952. Care a fost destinul celor doi participanţi la rezistenţa anticomunistă, rămâne de văzut în urma ulterioarelor investigaţii de arhivă.
Un alt participant activ la rezistenţa anticomunistă a fost H. A. Băluţel, născut în 1916, român de origine, care în perioada administraţiei româneşti a fost angajat în unităţile de jandarmi. Acesta, conform documentelor, «nutrind ură şi duşmănie faţă de puterea sovietică şi având teamă de eventuale persecutări pentru activităţile sale precedente, a părăsit satul şi s-a dedat unor acţiuni criminale». Activând în ilegalitate, Băluţel, fiind susţinut de «elemente culăceşti-naţionaliste», a efectuat multiple acţiuni curajoase. În octombrie 1950, Băluţel a tras patru focuri de armă în geamurile casei în care avea loc şedinţa cârmuirii colhozului din Hârtopul Mic, rl Criuleni. În martie 1951, de două ori a jefuit hambarele colhozului, se pare, a aceleiaşi localităţi. În aprilie 1951, l-a atacat pe miliţianul de sector al Secţiei de Interne Criuleni, în scopul deposedării acestuia de arma din dotare. Acţiunea dânsului eşuase, dar nici miliţianul nu reuşise să-l reţină. În cele din urmă, Băluţel fusese interceptat de grupul operativ. El opusese rezistenţă, având în dotare o armă de foc şi cartuşe, dar în această confruntare a fost ucis.
Munca de investigare în fondurile desecretizate ale arhivelor din R. Moldova va oferi, cu siguranţă, prilejul unor noi dezvăluiri referitoare la acest aspect dramatic din istoria postbelică a Moldovei. Scoaterea din anonimat a luptătorilor contra regimului de ocupaţie şi a rezistenţei anticomuniste constituie o obligaţiune morală pentru cercetătorii preocupaţi de această tematică.
—
Ion VARTA este dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

Grupul de rezistenţă antisovietică din Orhei – Majadahonda (1940 – 1941)

de Nicolae Ţîbrigan

Motto: „Aceleaşi mâini care ne-au pus odată cătuşele erau acum întinse în semn de împăcare.<<Nu! Nu dezgropaţi trecutul! De-o faci, îţi vei pierde un ochi>>. Dar proverbul ne spune: Dacă uiţi trecutul, îţi pierzi ambii ochi”. (Alexandr Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag”)

Despre faptele de vitejie săvârşite de membrii acestei organizaţii vorbesc în cartea „Osândiţi la nemurire” autorii Petru Bunacalea, profesor de limbă, literatură şi istorie română la Liceul Onisifor Ghibu din Orhei, şi Andrei Calcea, ziarist, fost participant la luptele din Transnistria din 1991-1992, decorat cu medalia Meritul Militar.
Povestea acestor eroi a ajuns să fie cunoscută printr-o simplă întâmlare. Iată ce ne povesteşte regretatul Petru Bunacalea: „A fost să fie prin anul 1947. Lucram învăţător la ţară. Venisem la Chişinău după cumpărături. Criza foametei ne chinuia straşnic. Din lipsă de transport, am rămas pe noapte la Gara Visterniceni. Între timp, oferea cu chirie o încăpere peste noapte. Am acceptat. Am mers pe strada Pavlov în deal, spre centrul oraşului. Pretutindeni – ruine şi întuneric. – E aproape, acuşi ajungem, zise femeia. După puţin timp, am ajuns în faţa unei porţi. Am intrat, am urcat nişte scări de lemn ce scârţâiau sub picioare, pomenindu-mă într-o cameră mică. Gazda a aprins o lampă de gaz. – Iată aici trăim, spuse ea. Soţul e paznic de noapte la gară.
Se aşeză pe un scăunel în faţa sobei, aprinse focul, puse să fiarbă un ceai. – Casa noastră a fost distrusă de o bombă în ’44, spuse femeia după un timp. Ne-am aciuat aici. O ducem greu. De aceea şi luăm un om, doi la dormit, măcar pentru pâine. Tăcu. Se lăsă o linişte apăsătoare. – Şi zici că eşti de la Orhei?, întrebă gazda după un timp. – Da, acolo am rude, am copilărit, la Orhei am învăţat, zic eu. – Dar acum?. – Acum lucrez învăţător la o şcoală din părţile Teleneştilor.
A tăcut multă vreme, înteţind, din când în când, focul în sobă. Apoi către mine: – Din Orhei, zici?…, întrebă ea din nou, dusă pe gânduri. S-a apropiat de icoană, şi-a făcut semnul crucii, şoptind cuvintele unei rugăciuni numai de ea ştiute.
– S-a întâmplat aceasta în vara anului 1941, începu femeia să vorbească mai mult în şoaptă, tainic. Venise războiul peste noi…” (1).
Dar totul a început la 28 iunie 1940 când Imperiul Sovietic, respectând tradiţiile de jaf ale Rusiei ţariste, cu consimţământul direct al Imperiului German, a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Cu profundă durere şi indignare, Gala Galaction nota, la 2 iulie 1940, în jurnalul său: „Ce le trebuia acestor monştri – întinşi pe două continente – bietul nostru pietic de pământ? Şi cum poate fi justificat, în logica omenească, faptul odios al acestei tâlhării internaţionale?” (2)
Primarul Vasile Mahu
În acele zile pe primarul de Orhei, Vasile Mahu, veştile de la Nistru îl îngrijorau din ce în ce mai mult. În ultimele luni, bolşevicii îşi înteţiseră acţiunile subversive: în satul Jora au fost împuşcaţi doi grăniceri români, iar la Lopatna s-a încercat lansarea unui grup de paraşutişti. Dispoziţiile grănicerilor erau să nu răspundă la provocări, dar în acelaşi timp, să nu admită pătrunderea inamicului pe teritoriul României. Un ostaş moldovean a trecut înot Nistrul, fugind din armata rusă, avertizând autorităţile române despre concentrarea intensă a forţelor sovietice care se pregătesc să atace România. Vestea adusă de la Chişinău de prefectul judeţului, dl. P. Manolescu: „Basarabia va fi cedată ruşilor…” a fost ca o lovitură pentru primar. Îl preocupa soarta de mai departe a oamenilor şi în special a Liceului de băieţi „Vasile Lupu” unde şi-a petrecut o bună parte a vieţii ca director. Urma să anunţe oficial populaţia despre actul cedării Basarabiei ruşilor. Trebuia să organizeze evacuarea organelor administrative, întâlnirea cu prefectul şi comandanţii unităţilor militare dislocate în ţinut, cu şeful siguranţei şi directorul închisorii. Dar toate acestea ceva mai târziu. Acum paşii îl purtau spre liceu. Fostul coleg şi director al acestei instituţii a fost primit cu căldură. Este ales din 1938 primar al oraşului Orhei. „Fecior de ţăran basarabean din judeţul Soroca, s-a tras la carte ca planta la lumină, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Iuriev şi a fost trimis ca profesor de matematică la Orhei, unde a activat ca profesor din 1909, apoi ca director al Gimnaziului de băieţi reorganizat în Liceul de băieţi „Vasile Lupu”. Avea o deosebită grijă pentru învăţătura copiilor de ţărani, pe care îi selecta personal cu deosebită atenţie la diferite concursuri. [...] Avea un crez al său anume: Viaţa întreagă am acordat atenţie dezvoltării personalităţii elevilor şi cred că n-am greşit. Trebuie să creştem mai întâi de toate oameni şi apoi profesionişti. Din 1918 şi până în 1925 a fost ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, fiindcă se considera ţăran şi scopul îi era să îmbunătăţească viaţa ţăranilor, iar după 1925 îşi închină anii muncii organizatorice de pedagog” (3).
În faţa profesorilor şi liceenilor a rostit cu profundă durere:
„Bunii mei prieteni, profesori, dragi elevi! Ne aflăm în pragul unei vacanţe mari, în pragul susţinerii examenelor…Scumpii mei!…Suntem în pragul ocupaţiei Basarabiei de către sovietici…(…) De aceea un singur lucru v-aş ruga. Orice s-ar întâmpla, oricât timp ar dura ocupaţia, să nu uitaţi că sunteţi sânge din sângele lui Ştefan cel Mare. Suntem de viţă veche românească. Să fiţi demni de faptul că aţi fost pedagogi şi elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei…” (4)
În minte i se cristaliza hotărârea definitivă: „Nu, eu nu voi pleca nicăieri de pe pământul meu! Voi împărţi aceeaşi soartă cu elevii mei…”. Vasile Mahu nu va şti prin ce chinuri vor trece elevii săi patrioţi, căci la numai cinci zile după ocupaţia Basarabiei, i s-a intentat dosarul penal nr. 724, început la 3 iulie şi încheiat la 13 iulie 1940. În 10 zile primarul Vasile Mahu a fost condamnat de C.P.P. ca duşman al poporului, al clasei muncitoare şi al ţărănimii. Judecata a avut loc la 26 noiembrie 1940 cu uşile închise, iar sentinţa a reprezentat de fapt moartea: „Pentru activitatea contrarevoluţionară a-l exila pe Mahu Vasile în ţinutul Krasnoiarsk, pe termen de cinci ani, din ziua de 3 iulie 1940 (data arestătii)” (5). Abia peste cincizeci de ani, cei apropiaţi aveau să afle că a murit în spitalul din Krasnoiarsk, ţinutul Siberiei. (6)
În semn de adâncă recunoştinţă fostului director al Liceului de băieţi „Vasile Lupu” şi Primar de Orhei, Vasile Mahu, locuitorii oraşului îi vor ridica în cimitir o troiţă.
Îndemnul la luptă
În timpul terorii instalate în Basarabia imediat după venirea sovieticilor, foştii elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” se organizau elaborând planuri de luptă împotriva ocupanţilor. Anatol Gumă a reuşit să facă legătură cu liceeni fideli. Locul de întâlnire a fost stabilit lîngă izvorul de la vila lui Pavel Boguş, la Tabăra. Acolo au fost prezenţi Victor Gumă, Grigore Mihu, Constantin Sîrbu, Onisim Cozma şi alţii. În timpul unei discuţii aprinse despre activitatea antiumană şi antinaţională a autorităţilor sovietice s-a decis să se întreprindă acţiuni de luptă prin crearea unei organizaţii. Tinerii erau convinşi că vor lupta pentru drepate, libertate şi demnitate. Mai mult decât atât, mulţi dintre ei doreau să se răzbune pentru rudele lor care au fost deportate în Siberia. „Trebuie să mă răzbun, spunea Ion Bacalu, nu numai pentru tatăl meu, membru al Parlamentului Românesc, nu numai că că noi, copiii lui şi mama, am fost aruncaţi în stradă” (7). Un alt elev, Vsevolod Ciobanu spunea: „Eu am venit din convingere şi necesitate de a lupta împotriva contropitorilor, la fel să mă răzbun pentru tatăl meu.” (8)
Deoarece înţelegea perfect sentimentele colegilor săi, Anatol Gumă a susţinut propunerea lui Gheorghe Martînov de a declanşa o propagandă antisovietică prin intermediul proclamaţiilor şi ziarelor. S-a propus să se organizeze următoarea şedinţă după 1 septembrie unde va fi stabilită structura organizaţiei, componenţa nominală, denumirea ei şi programul de activitate (9).
Jurământul
De la 1 septembrie 1940, mulţi foşti liceeni deveniseră deja studenţi ai Şcolii Pedagogice din Orhei: Anatol Gumă, Onisim Cozma, fost elev al Seminarului Teologic din Chişinău, Victor Brodeţchi, Dumitru Avramoglo, Victor Gumă, Dumitru Dobîndă, Grigore Mihu, Gherghe Martînov, Anatol Cotun, Ion Bacalu, Pavel Boguş, Oleg Frunză, fost elev la Liceului Militar din Chişinău, şi alţii; o altă parte din liceeni erau elevi ai Şcolii medii nr.2 din oraş.
În prima duminică a lunii octombrie a avut loc următoare întâlnire a grupului în pădurea de la marginea oraşului Orhei. La această adunare care însuma peste treizeci de tineri, foşti liceeni, seminarişti, elevi; au asistat şi un grup de fete, eleve ale Şcolii nr. 2, foste liceene ale Liceului de fete „Maria Doamnă” (10). Acestea erau: Eleonora Vascan, Tamara Jovmir, Maria Vascan, Larisa Martînov şi Rita Stoianov (11). În rândul organizaţiei au mai fost primiţi şi elevii Braşoveanu Eugen şi Cotun Anatol. Trebuie de specificat faptul că la acea dată membrii activi înscrişi în organizaţie erau în număr de 32. La propunerea lui Anatol Cotun (12), organizaţia urma să primească denumirea „Majadahonda”, după un oraş din Spania, unde în 1937 un detaşament de basarabeni a luptat împotriva lui Franco, devenit ulterior un simbol ar rezistenţei (13). Organizaţia trebuia să funcţioneze după următoarea structură adoptată la şedinţă:

DOSARUL PENAL nr. 2233 STRICT SECRET

Vol.V, p. 1444

S C H E M A

de activitate a Organizaţiei ilegale „MAJADAHONDA” a tineretului studios din oraşul Orhei (1940-1941) (perioada de iniţiere a organizaţiei)

CONDUCEREA

Anatol Gumă,			Victor Gumă,
conducător			locţiitor
GRUPUL NR.I	GRUPUL NR.II	GRUPUL NR.III	GRUPUL DE FETE
Anatol Gumă	Vichentie Eprov	Dumitru Avramoglo	Eleonora Vascan
Victor Brodeţchi	Constantin Sîrbu	Dumitru Dobîndă	Maria Vîscan
Ion Bacalu	Eugen Braşoveanu	Onisim Cozma	Tamara Jovmir
Pavel Boguş	Victor Gumă	Anatol Cotun	Larisa(Lora) Martînov
Grigore Mihu	Leonid Budeanu	Vlad Alexeev	Rita Stoianov
Oleg Frunză	Veaceslav Aşvitz	Vsevolod Ciobanu	Dusea Creciun
Iacob Blănaru	Vlad Dodon	Dumitru Stici
Anatol Duca	Valerian Dumitrescu	Mihail Druguş

REZERVĂ
Arcadie Ţelea, student, Iaşi
Vladimir Gumă, student, Chişinău
Gheorghe Croitoru, elev, Şcoala Pedagogică
Sergiu Buiuc, elev, Şcoala Pedagogică

PROFESORI
Membri ai organizaţiei ilegale „Majadahonda”
Dumitru Munteanu
Maria Majaru
Primirea în organizaţia „Majadahonda” se făcea prin depunerea jurământului de credinţă Patriei şi poporului. Fiecare membru trebuia să spună jurământul:
“Eu, cetăţean al României, patriot al neamului românesc din provincia Basarabia, în aceste clipe grele pentru ţara noastră jur:Jur să-mi precupeţesc puterile şi viaţa în lupta cu ocupanţii sovietici;
Jur să lupt cu toate mijloacele posibile pentru eliberarea pământului strămoşesc de sub călcâiul bolşevic;
Jur să lupt până la ultima picătură de sânge pentru eliberarea Basarabiei şi unirea cu Patria-Mamă;
Jur, în caz de voi cădea în mâinile călăilor, să nu-mi trădez cauza şi tovarăşii de luptă;
Dacă sub torturi voi divulga secretele organizaţiei sau numele colegilor mei, blestemul şi sângele lor să cadă nu numai asupra mea, ci şi pe tot neamul meu.
Dacă voi încălca acest jurământ, pedeapsa lui Dumnezeu şi a colegilor mei să mă şteargă de pe faţa pământului ca trădător ticălos, iar numele meu să fie batjocorit în veac. Moarte ocupanţilor bolşevici şi trădătorilor de neam!”
De asemenea, tot atunci s-a hotărât editarea unui ziar „Cu fruntea-n sus! ” a cărui redactor a fost numit Gheorge Martînov (14).
La luptă, fraţi români!
În lunile noiembrie şi decembrie din anul 1940, tinerii membri ai organizaţiei din Orhei au întreprins un şir de acţiuni subversive împotriva administraţiei sovietice. Au început să fie distribuite proclamaţii. Din ce în ce mai dese erau înscripţiile pe pereţi: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, „Moarte ocupanţilor stalinişti!”. Trupele NKVD-ului încercau din răsputeri să pună mâna pe „bandiţii” care îndrăznesc să sfideze noua „ordine sovietică” (15).
În decembrie, la una din adunările conspirative de pe strada Dorobanţilor nr. 3, conducătorul organizaţiei Anatol Gumă propune o acţiune importantă, şi anume lipirea prin şcoli a afişelor anticomuniste şi arborarea tricolorului pe cele mai importante instituţii din oraş în ziua de 25 decembrie (Crăciun): pe imobilul care adăpostea sediul NKVD, pe clădirea fostei Prefecturi unde se afla Comitetul de Partid Comunist şi pe fosta clădire a Primăriei. În acest scop au fost create trei grupe de acţiune şi una de rezervă.

Fostul sediul al NKVD-ului din Orhei, R.S.S.Moldovenească, preluat de pe stelapopa.unimedia.md

Crăciun cu tricolor
Doar într-o singură noapte, tinerii au reuşit să dea jos “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză, unul dintre supravieţuitorii grupului, aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea” (16).

Noi acţiuni
Următoarele acţiuni ale grupului s-au concentrat asupra răspândirii foilor volante cu mesaje anticomuniste: „Jos călăul Stalin!”, „Jos bolşevismul!”, „Căraţi-vă acasă!”, „Jos trădătorii neamului!” etc. La adunarea din 26 ianuarie, care a întrunit de data aceasta un grup mai restrâns de membri pentru a păstra starea de clandestinitate, Dumitru Avramoglo le-a mulţumit prietenilor pentru îndelinirea cu succes a misiunii:
„Am făcut un lucru excepţional. Centrul e satisfăcut de activitatea noastră. Acum cred că toţi îşi dau seama de politica minciunoasă a contropitorilor. Făcând o totalizare a evenimentelor şi represiilor din o jumătate de an, te poţi uşor convinge că ocupanţii au scopul de a ne nimici. Lor nu le trebuim noi, locuitorii acestui meleag, ci pământul nostru, ca să-l populeze cu lepădăturile lor. Arestările în masă, maltratările, împuşcarea fără vină a românilor basarabeni, ducerea zilnică din oraş cu camioanele în direcţii necunoscute a sute şi mii de oameni nevinovaţi ne conving uşor despre scopul ocupanţilor – distrugerea nemului nostru. Unei terori groaznice sunt supuşi intelectualii, preoţimea, cei mai buni gospodari, ţăranii înstăriţi, numiţi „kulaci”. Închisoarea nu-i mai încape pe toţi arestaţii. Au fost luate la evidenţă toate subsolurile şi beciurile instituţiilor din oraş, inclusiv al primăriei, care în prezent sunt arhipline cu arestaţi, pe care-i aduc şi din sate. Nu le mai ajung miliţieni, NKVD-işti, au adus şi unităţi militare.
Noi am făcut primii paşi, dar nu ne putem opri aici, nu ne putem mărgini la cele făcute. Înainte avem o cale grea, o luptă crâncenă, sunt convins că şi în alte locuri oamenii, tineretul, populaţia nu stau cu mâinile în sân. Trebuie să răspundem contropitorilor la fărădelegile lor. Să facem totul ce depinde de noi, să dăm lovituri cât mai simţitoare, ca orăşenii, locuitorii judeţului şi nu numai ei să ştie că există lupta de rezistenţă împotriva bolşevicilor. Cred că şi fraţii noştri se gândesc la noi şi în curând ne vom descătuşa din jugul sovietic. Noi să le ajutăm de aici.
Deci, la luptă, fraţilor!” (17)
Conform relatării unui supravieţuitor din organizaţia „Majadahonda” – Oleg Frunză – care avea atunci doar 17 ani, membrii organizaţiei şi-au servit Ţara fotografiind aeroporul de la Ciocâlteni, jud. Orhei – de unde decolau avionele militare sovietice, trimiţând imaginile Statului Major al Armatei Române (18).
Arestarea
Gheorghe Martînov: „Pe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai noştri mai mari. Peste vreo 2 săptămâni – încă pe câţiva. La alte 10 zile ne-au luat într-o noapte şi ne-au adus la închisoare. Cercetătile se făceau la N.K.V.D., care era în casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Şeful NKVD era un evreu zdravăn, păros la mâini, pe nume Gavril Goldenberg, anchetator-şef – unul Cerepanov, şi simplu anchetator – un sergent Pavel Plotnikov. Cercetările erau duse aceştia doi. Noi vorbeam, ei scriau în chirilică ruseşte. Ştiind cu bună seamă că nu cunoaştem rusa şi nici chirilica. Noi îi spuneam lui Plotnikov că omul nu poate avea două Patrii, la care el ne amininţă mereu cu tocul revolverului, ce stătea în faţa sa pe masă.
A fost arestat şi Oleg Frunză. Îl ştiam din liceu, era cu o clasă mai mare ca mine. La închisoare am stat mai mult timp într-o cameră. Toate camerele erau pline cu băieţii noştri. Mai ţin minte că aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea Gumă şi Grigore Mihu. Apoi am fost arestat şi eu după 11 martie 1941. Când au bătut la uşă, anunţând-o pe mama că , am înţeles că m-au ajuns şi pe mine. Plotnikov, anchetatorul N.K.V.D-ist, mi-a luat totul: fotografii regale, stema statului, un aparat , un şapirograf. La ieşire am îmbrăcat paltonul sur, din postav, prefăcut dintr-un palton al tatei, fular alb de lână împletit de mama, pe picioare aveam jambiere groase de lână sură, bocanci negri, mi-am pus centura mea îndrăgită străjerească şi, le-am spus că putem merge. Liniştit, Plotnikov m-a privit, spunânsu-mi faţă de mama: – De faci un pas în stâmga sau dreapta, te împuşc. Aşa că fii cuminte. Mâinile le ţineam la spate. În noaptea de 11 martie 1941 m-au adus în faţa porţii masive a închisorii din Orhei, care era alături de liceul nostru. Când am trecut pe poartă; mi-am făcut în gând cruce, să n-o simtă vrăjmaşii. Am fost băgat în camera de serviciu a gardianului. Fumau mahorcă. Plotnikov predă nişte foi scrise. Unul m-a percheziţionat, luându-mi şireturile, centura, pieptenele, tocul rezervor, banii. Apoi m-au predat altuia, care m-a dus la uşa de jos ca o poartă, unde duceau nişte scări de lemn în sus, drept în faţa altei scări el cobora la subsol. Gardianul vorbi ceva cu cel de la uşă şi-mi făcu semn să mă duc pe scară în jos. Un coridor umed la dreapta era abia luminat în fund de un bec, prin părţi – uşi zăvorâte. Mă opri în faţa uneia, descuie lacătul, scoase zăvorul, îşi recită sărăcăciosul recital de aflare a mea în celulă, pe care l-a încheiat cu zângănitul puternic al cheilor. O clipă m-am pierdut. Liniştindu-mă, am văzut unde sunt. O cameră de vreo 4 m, de la uşă şi până la peretele exterior cu lăţimea de aproximativ de 1 m. Peretele din stânga era semnat cu inscripţii, zgârieturi româneşti şi ruseşti. Fundul camerei avea un uluc care ducea spre două luminiţe plăpânde. Erau ferestrele zăbrelite ce ieşeau la nivelul pământului din exteriorul închisorii. Podeaua de ciment era mâncată de vreme, lângă uşă – un butoiaş, o cadă mică. Cele două uşi duceau în carcerele unde pedepseau pe cai care se făceau vinovaţi…La cercetări ne duceau special pe lângă curtea liceului nostru şi neapărat în vremea recreaţiei, când toţi elevii (acum şcoala rusă) erau afară. Ne duceau cu mâinile încătuşate la spate, cu un gardian din urmă şi cu un altul din faţă, având mâna pe tocul revolverului. Observam că mulţi dintre elevi ne compătimeau, alţii priveau cu dezgust la cei doi gardieni, întorcându-le spatele. Mă cerceta Pavel Plotnikov de la N.K.V.D. Anchetator superior era unul Cerepanov, un tip tânăr, îndesat. Clădirea N.K.V.D-ului se afla, am mai spus, în casa lui Coteanu – o clădire cu două etaje şi subsol, în faţă – cu coloane. Mai la vale de ea era casa lui Cogan, un avocat…” (19)
Sentinţa
Pe data de 31 mai 1941, şeful secţiei de anchetă a NKVD-ului din R.S.S.Moldoveneşti Terebilo, în urma terminării cercetărilor şi încheierii dosarului, a emis următoarea decizie:
“Luând în consideraţie gravitatea crimei săvârşite de inculpaţi şi în conformitate cu articolul 204 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti, hotărăsc ca dosarul penal nr. 2233 să fie transmis în judecată procurorului militar Odesa.” (20)
Se acţiona foarte operativ. La 3 iunie 1941 dosarul se afla deja pe masa procurorului din oraşul Odesa. Locţiitorul procurorului Districtului militar Odesa Bergman semnează hotărârea de transmitere a dosarului penal nr. 2233 Tribunalului militar. Pe data de 13 iunie, Tribunalul militar din Odesa, sub preşedinţia lui Ustiujaninov, Sokolovski şi Lenkovici, decide să confirme verdictul şi judecarea inculpaţilor elaborat de dosarul penal nr. 2233. Tribunalul cerea ca procesul de judecată să se facă în şedinţă închisă, fără reprezentanţi ai învinuirii şi apărării, fără prezenţa martorilor. Măsurile de reprimare să rămână aceleaşi (condamnaţi la închisoare). (21)
În aceeaşi zi, preşedintele Tribunalului militar din Odesa trimite decizia instanţei şefului secţiei II a NKVD-ului R.S.S.Moldoveneşti, în care constată:
“Toţi inculpaţii să fie transferaţi în penitenciarul din oraşul Chişinău, unde va avea loc judecata.“(22)
“La 14 iunie toţi ilegaliştii au fost adunaţi împreună după o despărţire de cîteva luni pentru a li se aduce la cunoştinţă verdictul. Lucrătorul N.K.V.D.-ului din Chişinău, I.I. Gorban, a tradus sentinţa în limba română.” (23)
„În noaptea de 23 spre 24 iunie, după primele zile de război pentru eliberarea Basarabiei, o escortă puternică de soladaţi şi ofiţeri i-au încărcat pe deţinuţi în camioane închise şi au pornit în viteză pe străzile pustii, încremenite de groază, spre clădirea predestinată şedinţei Tribunalului districtului militar din Odesa, aflat special în deplasare la Chişinău pentru a face judecată ilegaliştilor din Orhei.
Completul de judecată, sub preşedenţia preşedintelui Tribunalului militar Odesa Ustiujaninov şi a membrilor Ignatenko şi Kaptilov, secretar Gogovnik, au început judecata la orele 24 noaptea pe data de 23 iunie şi au terminat-o la ora 7 dimineaţa pe data de 24 iunie, a treia zi de război. La ora 10:20 minute a fost dată citirii sentinţa:
“În baza celor expuse, Tribunalul militar recunoaşte vinovaţi pe inculpaţii Gumă Anatol, Ţelea Arcadie, Eprov Vichentie, Gumă Victor, Mihu Grigore, Sîrbu Constantin, Boguş Pavel, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Martînov Gheorghe, Dobîndă Mihail, Cozma Onisim pentru crimele săvîrşite conform art. 54-4, 54-6c, 54-11 ale Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti şi condamnă pe Gumă Anatol, Eprov Vichentie, Mihu Grigore, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Dobîndă Dumitru, Cozma Onisim şi Grăjdianu Mihail, pentru organizarea şi săvîrşirea crimelor, la pedeapsa capitală prin împuşcare;
Luînd în considerare vîrsta lor minoră, inculpaţii Ţelea Arcadie, Gumă Victor, Sîrbu Constantin, Braşoveanu Eugen, Bacalu Ion, Boguş Pavel, Martînov Gheorghe, Frunză Oleg sunt condamnaţi pentru crime săvîrşite în baza art. 54-4 şi anexei la art. 24 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti la detenţie pe 25 de ani şi lipsă de drepturi politice pe cinci ani.” (24) [...].
“Budeanu Leonid, Bivol Vichentie, Stici Dumitru, Alexeev Vladimir, Avramoglo Dumitru, Bobeică Simion, Ciobanu Vsevolod, Cuculescu Nicolae – 20 de ani, profesoara Majaru Maria – 10 ani, Aşvitz Veaceslav, Croitor Gheorghe, Buiuc Sergiu, Blanaru Iacob, Druguş Mihail, Stici Dumitru, Dodon Vlad, Duca Anatol, Dumitrescu Valeriu, Cudriţchi Petru – 10 ani.” (25)
“Toţi au fost privaţi de drepturi civile.” (26)

CERTIFICAT

(dosar penal nr. 2233 K.K.SS, vol. V, pag. 1459)

SENTINŢA Tribunalul Militar al Districtului Militar Odesa din 24 iunie 1941 cu privire la condamnarea inculpaţilor la pedeapsa capitală – MOARTE prin ÎMPUŞCARE:
1. Gumă Anatol Ştefan, a.n. 1921, s. Brânzeni, elev, a. II, Şc. Ped.
2. Eprov Vichentie Profir, a.n. 1920, s. Verejeni, elev, a. II, Şc. Ped.
3. Mihu Grigore Ion, a.n. 1921, s. Ghiduleni, elev, a. II, Şc. Ped.
4. Brodeţchi Victor Vasile, a.n. 1922, s. Puţuntei, elev, a. II, Şc. Ped.
5. Cotun Anatol Tudor, a. n. 1922, s. Sămăşcani, elev, a. I, Şc. Ped.
6. Dobîndă Dumitru Mihai, a.n. 1921, s. Ghtlova, elev, a.II, Şc. Ped.
7. Cizma Onisim Ştefan, a.n. 1922, s. Văscăuţi, elev, a.II, Şc. Ped.
8. Grăjdian Mihai Halambie, a.n. 1922, elev, a. II. Şc. Ped.
A FOST EXECUTATĂ la 27 IUNIE 1941
Secretarul judecăţii Tr. Militar al D.M.O. (Akselrod)
13 iulie 1941 (27)
Şi morţii vorbesc
„Stăpâna casei, ne povesteşte autorul Petru Bunacalea, porni să-mi destăinuie tragedia unei întâmplări care se petrecuse în curtea unei clădiri din apropiere, sub un gard de scânduri, ai cărei martori, fără voie, au fost ea şi soţul. Despre un mormânt proaspăt descoperit de câinele lor îmi povesti, oftând mereu cu ochii înlăcrimaţi. Despre un tânăr însângerat, îngropat de viu, îmi vorbi, care reuşi să scoată capul în afara gropii şi să articuleze câteva cuvinte răzleţe, despre nişte crime odioase făptuite de către ocupanţii ruşi… – Tare mă întristez când mă gândesc că n-am putut să-l salvăm atunci, încheie femeia istorisirea tainică, pe care o purta ca pe un talisman la piept. Ar fi destăinuit băiatul tot…tot…Erau nouă…opt morţi în groapa ceea de sub gard…Lumea trebuie să ştie ce crime au săvârşit antihriştii…Numele lor nu trebuie uitat…
I-am jurat atunci bunei românce că voi păstra totul în taină. În 1950 am făcut iar un drum la Chişinău cu gândul să mă întâlnesc cu familia ce mi-a povestit această istorie tragică. Dar n-am mai găsit-o. Vecinii mi-au spus că în 1949 au fost deportaţi şi că mai bine ar fi să nu mă arăt pe acolo. Despre soarta acestor oameni n-am mai aflat nimic…” (28)
Fii ai României reîntregite, care nu au reuşit să fie salvaţi de glorioasa Armată Română, crescuţi şi educaţi în spiritul tradiţiilor neamului românesc, aceşti tineri români nu au putut şi nu au dorit să accepte un alt mod de viaţă, un alt regim social, deportările în masă, represiunile… Pentru ei era o mare nenorocire să admită „ca pământul nostru, apărat de strămoşi cu preţul vieţii, să fie pângărit de bolşevici”. (29) Le-a fost hărăzit să cunoască încă din tinereţe gustul amar al înfrângerii, dar şi al speranţei. Flacăra ce le-a încălzit sufletele, i-a ajutat să reziste şi să-şi menţină verticalitatea într-o lume a terorii şi a minciunii, a fost setea de Libertate, dragostea de Neam şi Ţară.
sursa: ziaristionline