95 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Contextul revoluţionar

Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.

Mişcările populare

Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filorusă.
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.

Activitatea unionistă a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni

Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.

Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc

Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei”. Obiectivele imediate erau:

autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
libertatea cultelor şi a învăţământului;
restituirea pământurilor expropriate românilor;
eliberarea deţinuţilor politici;
obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii etc.

Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.
În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid care avea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.

Înfiinţarea Sfatului Ţării

La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion Pelivan spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. [...] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”
Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.

Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.

Acutizarea stării de anarhie

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţările lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.

Intrarea Armatei române în Basarabia

În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.
Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

Unirea cu România

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemstva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.
Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Actul Unirii

Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.

În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.

Recunoaşterea internaţională

Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: “Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.

Acţiunile revizioniste

În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.

Efectele unirii au fost anulate după 22 de ani, în anul 1940. În baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

sursa:Basarabia Literara

ION PALADI SI DORUL BASARABIEI

28 iunie 1940 - 28 iunie 2012 - Zi de doliu national

28 iunie 1940 - 28 iunie 2012! 72 de ani de neuitare de la anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Hertei de catre regimul criminal al Rusiei Sovietice. Marsuri la Bucuresti si Chisinau

Astăzi se împlinesc 72 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, transmite Romanian Global News.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul,Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care "„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.
A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
 o abținere: Victor Antonescu.


Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Ca si atunci si acum Germania complice cu pradatorul de la Rasarit

In prezent aceeasi axa criminala din 1940, Berlin – Moscova, alaturi de tradatori locali, doreste federalizarea si prin aceasta, rusificarea celui de-al doilea stat romanesc, ca masura extrema de a impiedica o inevitabila reunire cu Romania.

Joi, 28 iunie 2012 românii vor iesi in strada simbolic, la Bucuresti si la Chisinau, pentru a arata ca nu au uitat si pentru a demonstra ca merita sa traiasca impreuna intr-o noua Românie.

Joi, 28 iunie incepând cu ora 17.30, cu plecare din Piata Victoriei spre Muzeul de Istorie se va organiza un mars, cu participare simbolica, de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei, pentru reunirea celor doua state romanesti si impotriva intentiei de federalizare a celui de-al doilea stat romanesc, promovata ca si acum 72 de ani de axa Berlin – Moscova.

La aceeasi ora, in fata Ambasadei Rusiei de la Chisinau, românii basarabeni se vor aduna pentru a comemora victimele ocupatiei sovietice si a reafirma dorinta de reunire a Basarabiei cu Romania, precum si refuzul ferm de federalizare a R. Molodova.

Și în acest an, la fel ca și în anii precedenți, ziua ocupației sovietice va fi marcată si de membrii PL prin depuneri de flori la piatra comemorativă din PMAN.

sursa:RGN press

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin. Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste. Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)), pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar4 fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat. A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi. Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul. Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.

Am citat din romanul Sânge pe Nistru, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei. Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil. Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate. A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns. Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

autor:Cristian Negrea
Sursa:ziaristionline

Mihai Ghimpu si Dorin Chirtoaca: Bucurestiul n-a coborat tricolorul in berna si n-a aprins nici o lumanare pentru Basarabia la 200 de ani de la ocupatia ruseasca

Mihai Ghimpu: Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român
Bună seara şi Hristos a înviat, stimaţi prieteni!
„Rusia, recunoaşte ocupaţia” a fost şi rămâne insistenţa, cerinţa noastră. Ei spun “Nu, noi v-am eliberat!”, noi le spunem “1812 – 200 de ani de ocupaţie rusească”. Aceste lumânări sunt aprinse în memoria tuturor celor care au murit ca patrioţi ai acestui pământ şi ai anilor când acest pământ era Moldova lui Ştefan cel Mare.
Ei spun “eliberare”, noi din nou spunem ocupaţie, dovadă sunt tancurile ruseşti timp de 178 de ani pe pământul Basarabiei, în Cetatea lui Ştefan cel Mare, la Tighina şi 200 de ani astăzi, pe teritoriul de dincolo de Nistru, dovadă este moartea lui Vadim Pisari de anul acesta, în zile paşnice, în zile democratice, produsă de un soldat străin, care a împuşcat ca pe timpuri, fiindcă niciodată nu ne-au considerat oameni, un popor care au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Federaţiei Ruse.
“Ocupă şi dezbină!”, iată politica principală a Imperiului Rus, începând încă în perioada semnării Tratatului de la Luţk, semnat de Petru I şi Dmitrie Cantemir, care credea săracul că Rusia va ajuta ca poporul să devină liber şi n-a prevăzut că asta a fost intenţia lor să lărgească Imperiul Ţarist şi să nu le încurce Imperiul Otoman. “Ocupă şi dezbină!” este şi sloganul unor politicieni, unor partide politice, care folosesc tragedia naţională, care se folosesc de faptul că cetăţenii acestui mult pătimit pământ nu cunosc istoria şi vin pe seama sărăciei lor ca să obţină puterea, iar puterea să le aducă banul. Nu-i doare, nu i-a durut şi n-o să-i doară pe aceşti “patrioţi”, ei sunt neghina poporului nostru şi datoria noastră este să ajutăm ca lumea să nu-i asculte, să nu-i voteze, ci să-i blameze şi să-i trimită în imperiul care îi conduce şi le spune “Dezbinaţi, ocupaţi, conduceţi!”.
Aţi auzit în seara asta şi cunoaşteţi că Imperiul sovietic pretindea înainte de a ocupa la 28 iunie 1940 acest teritoriu că acest teritoriu aparţinea Rusiei. Vreau să vă spun Dvs., iar lor, celor de la Moscova, să le amintesc că Petru I, împăratul Rusiei moderne, a recunoscut acest pământ al Ţării Moldovei în Tratatul de la Luţk. Şi atunci ne întrebăm de unde apar pretenţiile dacă avem document semnat de ei. Cu atât mai mult că pe acest teritoriu n-a existat şi nici nu s-a vorbit în limba Imperiului Otoman.
Noi, aştia mai în vârstă, toţi am învăţat scriitorii clasici, dar ei, ocupanţii nu spun că timp de 106 ani, pe pământul Basarabiei, cât a fost Rusia Ţaristă, n-am avut niciun vers, nicio poezie scrisă de scriitorii noştri. Şi dacă n-ar fi fost plecaţi basarabenii peste Prut n-am fi avut clasicii noştri, născuţi pe acest pământ. Iată adevărul! N-am avut o şcoală cu predare în limba română, aministraţia era în limba rusă, totul. Aceasta înseamnă eliberare?!
Ruşine unora de la noi care ştiu că limba e română, că în aceste trei principate care au format România locuiau români, şi ei acum umblă ca nişte slugi. Aţi văzut cum umbla din urma mea unul şi spunea “N-ai să ajungi speaker, n-ai să ajungi speaker!” şi i-am spus “Eu nu mă tem, domnule!”. Aţi înţeles de ce nu am ajuns Preşedintele Parlamentului? E una când eram Preşedinte de Parlament şi alta când doar Preşedinte de partid. Iată politica Rusiei făcută cu mâinile politicienilor noştri.
Încă un răspuns pentru politicienii noştri. Istoricul rus Leon Casso, ministrul rus al învăţământului, care în cartea sa a recunoscut că în Basarabia locuiesc români şi limba-i română, scria: “În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mult mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provinciile (oblasti – în slavă) Rusiei”. Această extindere a însemnat pentru Rusia o apropiere de Peninsula Balcanică, cu putinţa de a sta cu un picior solid la Dunăre, pentru a se “putea întinde în viitor mai departe în paguba imperiului turcesc, potrivit dorinţei politicii Ecaterinei a II-a”. Despre noi – nicio vorbă, pe noi nu ne considerau oameni. Suferinţele noastre pe ei nu-i interesau.
Un ofiţer rus Zaşciuk, în 1863 spunea: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă”. Erau şi ruşi care înţelegeau cât de mult suferă acest popor.
Mitropolitul Veniamin Costachi, exprimându-şi durerea ocupaţiei Basarabiei a spus: “Vulturul Uralului îşi înfrânsese adânc ghearele blestemate în trupul sângerând al Moldovei şi nu mai putea fi înduplecat de a slobozi prada de la Prut”.
Iată, stimaţi prieteni, că noi am reuşit ceea ce credea Mitropolitul şi mulţi moldoveni de atunci că nu vor reuşi. În 1918, pentru prima dată, a fost scoasă Basarabia din ghearele Imperiului Rusesc. Că-i sovietic, că-i ţarist, el este Imperiul Rusesc. Şi astăzi, o dovadă în plus că noi am continuat această luptă, începută în anii 88-89, şi ne-am rupt încă o dată din aceste gheare care ne-au înhăţat în 1940 şi după război. Însă, pe acest pământ, dincolo de Nistru, sunt moldovenii noştri, care au suportat mai mult decât noi şi cred că este de datoria noastră să ajutăm ca şi aceşti cetăţeni să devină liberi şi să construiască viaţa împreună cu noi, ajungând în marea familie europeană.
Eu am găsit un argument care confirmă politica rusească de azi, începând cu intenţiile lui Petru I şi ale Ecaterinei. Mareşalul rus Rumianţev, adresându-se populaţiei Moldovei privind alipirea acestui Principat la preaînaltul stat al împărătesei a toată Rusia i-a asigurat pe moldoveni de integritatea ţării lor, dar numai “ca aparţinând imperiului şi maiestăţii împărăteşti”. Cât de bine sună şi astăzi aceste cuvinte. Iată asta e politica Federaţiei Ruse. Dacă sunteţi stat neutru, dacă sunteţi sub conducerea noastră ca stat independent, atunci aveţi un stat integru. Dacă nu ascultaţi de noi şi luptaţi pentru limbă, alfabet, tricolor, dreptate, adevăr, atunci nu-i integritate. Iată care este adevărul şi care coincide suta de procente cu vorbele lui Rumianţev. Nu i-a reuşit nimănui să înăbuşe libertatea şi libertatea pe care am cucerit-o noi, chiar dacă nu este deplină, noi vom cuceri-o. Şi nu prin laşitate, nu prin cedări, dar prin dorinţa şi lupta noastră de a trăi împreună într-un stat aşa cum ni l-a dat Dumnezeu.
Eu vă mulţumesc foarte mult tuturor celor care aţi venit în seara aceasta să comemorăm această dată. Este pentru prima dată în istoria de la 1812 când noi avem posibilitatea să spunem adevărul că am fost ocupaţi şi punctum şi nimeni n-o să reuşească să înlocuiască acest adevăr tragic, dureros pentru noi. În afară de această zi, 16 mai, dureroasă pentru noi, pentru alţii e şi zi de naştere, a dat Dumnezeu şi bucurie în această zi mamelor, îi felicit pe toţi născuţi astăzi, e un semn bun şi înseamnă moartea Imperiului. Totodată, avem şi o ştire nu prea plăcută. S-a stins din viaţă, a plecat dintre noi Maria Bieşu, primadona Operei Naţionale şi rog un minut de reculegere. Mulţumesc.
De ce ne-am adunat la această oră? Poate vor vedea şi vor simţi cei care consideră că ne-au eliberat, şi străini, şi de-ai noştri, aceste lumânări aprinse în memoria celor care au murit în urma regimului de ocupaţie, fiindcă ziua nu văd, n-aud, nu citesc cărţi şi eu cred că acest an este ultimul în care numai noi, cei care am pornit lupta pentru renaştere naţională, ţinem la acest pământ, la aceşti oameni care au suferit.
E puţin a spune ruşine şi laşitate celor care sunt departe de suferinţele poporului, chiar e o crimă şi sper ca aceasta se va întâmpla ultima dată în acest an, iar începând cu anul viitor, cei cărora le-a încredinţat puterea poporul vor lumina, aşa cum luminează astăzi aceste lumânări în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Fiindcă poporul nostru merită şi nu mai există un popor pe acest pământ care să fi suferit cât a suferit poporul nostru, să treacă prin atâtea războaie. Ba Imperiul Habsburgic, ba Imperiul Austro-ungar, ba Imperiul Otoman, ba Imperiul rus, ba Imperiul sovietic, ba Imperiul transnistrean. Cine n-a vrut a trecut pe pământul acesta.
E păcat să nu aprinzi o lumânare fiindcă popor înseamnă şi tatăl tău, şi mama ta, şi bunicul tău, şi bunica ta, şi străbuneii tăi, şi fraţii tăi şi cei care au acelaşi sânge şi durere în inimă. Chiar dacă unii fac păcate că nu cunosc această istorie, dar o fac din cauză că toată conducerea a fugit de adevăr, s-a temut.
Un popor poate fi stimat doar atunci când are conducători deştepţi şi care conduc cu demnitate poporul său spre bine, spre libertate.
Vă mulţumesc foarte mult şi vă rog să aprindeţi lumânările pe care le aveţi în memoria celor care au suferit după anii 1812, 1940, chiar şi în memoria celor care au murit în războiul de pe Nistru, în memoria lui Vadim Pisari şi ai tuturor celor care au opus rezistenţă ocupanţilor. Să ridicaţi lumânările în sus să se vadă şi de la Guvern, şi de Preşedinţie, şi de la Parlament, şi de la Moscova, şi de la Bucureşti. Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român.
Vă mulţumesc!
16 mai 2012, Piaţa Marii Adunări Naţionale
Mihai Ghimpu Blog

Dorin Chirtoaca: Astăzi, din păcate, doar pe clădirea municipiului Chisinau a fost coborât în bernă drapelul de stat, tricolorul şi doar la drapelele dumneavoastră din piept sunt prinse panglici negre în semn de doliu
Domnule preşedinte,
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,
Stimaţi colegi,
La 16 mai 1812 a avut loc un negoţ, un act de vânzare – cumpărare între două imperii – Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist. Din acel moment, de când a fost semnat actul de vânzare – cumpărare, această palmă de pământ dintre Prut şi Nistru, cu teritoriile din sud şi cele din Nord, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, se află într-o situaţie complicată şi nedreaptă. Timp de 200 de ani, cu foarte puţine ocazii s-a spus adevărul, până şi astăzi o parte din societate consideră că nimic ieşit din comun nu s-a întâmplat la 16 mai 1812. Nu cunosc, nu ştiu, nu îşi pun problema şi respectiv consideră că pentru a trăi mai bine trebuie să facem altceva.
Dar lucrurile nu stau aşa. Un popor care nu îşi cunoaşte trecutul nu are viitor, iar cine nu ştie istoria riscă să o repete. Din păcate, de-a lungul istoriei am fost contropiţi de foarte multe ori şi nu am avut posibilitatea să ne alegem singuri soarta. Popoarele păgâne, apoi tătarii, apoi otomanii, apoi Imperiul Ţarist, apoi Imperiul sovietic, toate acestea au venit tăvăluc peste noi, ne-au distrus lanul, obârşia, conştiinţa naţională, obiceiurile şi toate care ne sunt lăsate de la Dumnezeu. Cu mare greutate, totuşi sunt oameni, sunt famiilii, sunt comunităţi care promovează adevărul istoric pentru a ne respecta demnitatea.
Demnitatea nu se vinde şi nu se cumpără. Cu ce drept Imperiul Otoman a transmis Imperiului Ţarist un teritoriu care nu îi aparţinea, pentru că teritoriul dintre Prut şi Nistru făcea parte din principatul Moldovei. Care este baza juridică pentru ca un alt stat, în cazul dat Imperiul Otoman, să se joace cu soarta a sute de mii, a milioane de oameni şi a unui teritoriu, şi cu ce drept Rusia Ţaristă a preluat acest teritoriu, că în toate documentele istorice este scris foarte clar că Ţarul Alexandru I a dat ordin ca să fie ocupat aceste teritoriu şi atunci cum putem vorbi despre eliberare?
200 de ani se încearcă a se vorbi despre eliberarea acestui pământ de sub jugul otoman, după care de sub jugul român. Această nedreptate din păcate şi până în ziua de astăzi ne macină. Ea este speculată de unii care mănâncă şi ei o pâine cum se spune pe româneşte, încearcă şi ei să se manifeste. Societatea noastră nu este dezbinată din cauza adevărului pe care îl promovăm, societatea noastră este dezbinată din cauza necunoaşterii unor lucruri şi din cauza unor politicieni care speculează această necunoaştere, iar pe seama necunoaşterii vor să facă în continuare capital politic, nu mai au mult, nu au cum, că informaţia circulă altfel în ziua de astăzi. De aceea sunt mai mulţi din acei care percep corect lucrurile, nu toţi au curajul să îl spună astăzi, dar veni-va ziua când cu siguranţă fiecare, indiferent de originea etnică, pe teritoriul Republicii Moldova va spune acelaţi lucru pe care îl spunem ţi noi acum, că la 1812 Rusia Ţaristă a ocupat Basarabia şi a creat o situaţie nefavorabilă pentru dezvoltarea acestui ţinut.
Asta nu înseamnă că vrem să trăim în tensiune sau conflict cu ruşii din Moldova, cu ucrainenii sau cu reprezentanţii altor popoare slave, dimpotrivă, cu toţii trebuie să fim uniţi în promovarea acestui adevăr şi în construcţia unor relaţii reciproc avantajoase, bazate pe dezvoltare în Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Astăzi, din păcate, doar pe clădirea municipiului a fost coborât în bernă drapelul de stat, tricolorul şi doar la drapelele dumneavoastră din piept sunt prinse panglici negre în semn de doliu. Nu am avut alte asemenea acţiuni nici în municipiul Chişinău, din câte cunosc, nici în afara municipiului şi din păcate nici dincolo de Prut, la Iaşi, la Cluj, la Bucureşti sau în alte oraşe.
Conştiinţa națională a fiecăruia din noi şi a noastră ca şi comunitate este cheia succesului, afirmării noastre ca naţiune, ca neam, ca popor, care vrem să facem parte din Uniunea Europeană. În uniunea europeană nu sunt pur şi simplu oameni care trăiesc, muncesc şi îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi. În Uniunea Europeană sunt naţiuni care îşi apără cu preţul vieţii fiecare cetăţean, libertatea, demnitatea, adevărul istoric şi pământul pe care s-a născut el şi cu strămoşii săi. Acelaşi lucru trebuie să îl facem şi noi. Sunt convins că va veni ziua când toate instituţiile statului din Republica Moldova vor arbora în bernă pe 16 mai, pe 28 iunie, tricolorul în semn de recunoştinţă pentru toţi aceea care au luptat pentru libertate, în semn de doliu pentru toţi aceea care şi-au pierdut viaţa de-a lungul ocupaţiei şi a destinului nostru zbuciumat.
Timp de 2000 de ani şi în special ultimii 200 de ani, noi nu am avut posibilitatea să ne alegem viitorul, să ne croim noi înşine soarta, alţii au făcut-o pentru noi, dar iată că acum, în 2012, suntem la o răscruce de drumuri şi ne putem noi înşine alege soarta şi viitorul – fie că vom merge către Uniunea Euroasiatică Rusia-Belarus-Kazahstan, fie că vom merge spre Uniunea Europeană şi aici vom avea asigurat viitorul nostru şi a copiilor noştri. Sunt două opţiuni şi două direcţii spre care putem merge, alegerea ne aparţine. Nimeni astăzi nu poate hotărî în locul nostru. Însă de această alegere depinde dacă vom rămâne în continuare în întuneric, în umilinţă, în desconsiderare, aşa cum a fost timp de 2000 de ani şi în ultimii 200 de ani în special, fie că vom fi în Europa, vom fi liberi şi vom avea posibilitatea să ne dezvoltăm, să creăm un viitor mai bun copiilor noştri, să avem o siguranţă a zilei de mâine, să avem o dezvoltare şi ce ne dorim să avem cel mai mult – prosperitate.
Vă îndemn ca această manifestare de conştiinţă naţională, de demnitate, să ne îndrepte pe o cale dreaptă, o cale a drumului nostru spre Europa, astfel încât într-o bună zi noi cu dumneavoastră, şi dacă nu noi, cei care vin din urma noastră, să fie cetăţeni cu drepturi depline a marii familii europene. Cred că este în puterea noastră, a celor care suntem astăzi la vârsta maturităţii să o facem şi să nu ne lăsăm duşi în minciună, în ispită, de către aceea care fie nu au curajul să spună lucrurilor pe nume, fie speculează în continuare minciuna. Minciuna are picioare scurte, iar adevărul, oricât s-a încercat de-a lungul istoriei să fie ascuns nimănui nu i-a reuşit şi în acest caz nu o să îi reuşească, va ieşi la suprafaţă.

Dreptatea va triumfa, iar noi vom câştiga libertatea.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Vă mulţumesc!

16 mai 2012
Piaţa Marii Adunări Naţionale
sursa:ziaristionline

Haiducii Mortii: Armata Neagra. Rezistenta armata anticomunista si antisovietica din Basarabia. Studii de Elena Postica, Gheorghe Buzatu, Alexandru Moraru, Ion Varta, Nicolae Tibrigan

La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, romanii basarabeni privesc infrigurati cum steagurile Uniunii Sovietice fluturau inca o data peste pamanturile lor. Pe deplin cunoscand metehnele sangeroase ale statului comunist multi se hotarasc sa lupte impotriva colosului rasaritean. Aceasta este povestea luptatorilor anticomunisti ai Armatei Negre.Politicile si masurile criminale puse in practica de guvernul sovietic au lasat o rana adanca in constiinta romanilor basarabeni, de-a lungul perioadei de ocupatie, deportarile si executiile coordonate de politia secreta dand nastere unui izvor de adanci mahniri si resentimente.
Dupa un an de la anexarea vremelnica a Basarabiei, vine ordinul maresalului Ion Antonescu. Rafuiala dintre armatele romane si cele sovietice se incheie cu alungarea ultimelor ramasite a trupelor bolsevice dincolo de Nistru si reintregirea granitei estice a Romaniei. Euforia eliberarii este umbrita din ce in ce mai mult de vestile venite de pe front.
Dupa aproape un an de succese militare impotriva Uniunii Sovietice, armata romana este sfaramata la Stalingrad, din acel moment fiind impinsa tot mai mult catre propriile teritorii.
Pe masura ce trupele sovietice se apropiau, un numar mare de basarabeni incep sa-si paraseasca bastina pentru a nu intra inca o data sub obladuirea comunista. Dupa unele estimari cateva sute de mii de oameni s-au refugiat dincolo de Prut.
Inlantuirea unui popor
Insa, nu le-a ajutat la nimic. Intoarcerea armelor din 23 august 1944 marcheaza inceputul ocupatiei sovietice si in restul Romaniei, iar guvernul comunist al lui Petru Groza recunoaste trei ani mai tarziu frontiera stabilita prin ultimatumul din iunie 1940. Astfel, Basarabia, un teritoriu eminamente romanesc, intra oficial in componenta Uniunii Sovietice.
In anii care urmeaza se cladeste temelia comunizarii jumatatii estice a Moldovei anexate de sovietici si se incearca extirparea oricaror urme ale constiintei nationale romanesti, printr-o incizie bine pregatita asupra limbii, a credintei si a culturii. Intr-o incercare de a inabusi orice opozitie, violentele impotriva populatiei sunt escaladate.
In acest climat ostil sentimentele antisovietice abunda si nu dureaza mult pana cand se consimte crearea unor miscari de rezistenta.
Romanii de peste Prut se rascoala
Una dintre cele mai cunoscute este Armata Neagra, creata in judetul Balti, in jurul raioanelor Cornesti, Chiscareni si Bravicea. Majoritatea celor care au aderat se trageau din satele Napadeni, Flamanzeni, Condratesti si Sinesti.
Taranii, care indurasera Marea Foamete din anii 1946-1947, se vad nevoiti acum sa renunte la avutul lor de o viata si sa intre in cooperativele agricole ale statului sovietic.
Pe langa acest fapt, pentru a facilita instalararea oranduirii comuniste in Basarabia si pentru a se descotorosi de elementele care ar fi pus probleme sau care ar fi incetinit procesul, se planuise ca intre 5 si 6 iulie 1949 peste 40.000 de persoane sa fie deportate, insemnand undeva la 11.000 de familii, dintre care 7000 erau familii de tarani.
Din raioanele Chiscareni, Bravicea si Cornesti trebuiau ridicate undeva la aproape sase sute de familii. In vara lui 1949 au loc o serie de intalniri intre Ion Bors, Vladimir Cazacu, Gavril Andranovici si Vladimir Teodorovici, ingrijorati de vestea ca sovieticii au intocmit liste cu taranii ce trebuiau deportati din satele lor.
Cele mai mari motive de neliniste le avea Gavril Andranovici, care aflase de curand ca trebuia sa fie si el ridicat, dar nici ceilalti nu erau lipsiti de framantari. Stiau prea bine ca puteau sa ii impartaseasca soarta, sau daca nu ei, atunci rude, prieteni sau cunoscuti. Nu era scapare si ceva trebuia facut.
Dupa discutii aprinse, propunerea lui Vladimir Cazacu de a infiinta o miscare de lupta anticomunista are castig de cauza si in acest fel ia nastere Armata Neagra.
Sunt insuflati cu speranta ca statele occidentale nu vor lasa de izbeliste popoarele din spatele Cortinei de Fier si de zvonurile ca vor lupta pentru eliberarea acestora.
Simteau, mai presus ca orice, ca era timpul ca si ei sa se ridice cu armele impotriva sovieticilor, desi cunosteau foarte bine ca plateau cu viata pentru aceasta razvratire. Datorita acestui spirit de sacrificiu incep sa fie cunoscuti drept haiduci ai mortii.
Armata Neagra este ingenuncheata
Nu a durat mult pana cand informatiile legate de actiunile partizanilor au ajuns pe masa NKVD-ului, insa, in urma unei operatiuni in luna august, dintre toti membrii gruparii, singurul care a putut fi prins a fost Ion Bors.
Sub fagaduiala ca ii va ajuta sa puna mana pe ceilalti este lasat liber, doar ca el nu va respecta aceasta intelegere si se va alatura urmaritilor. Politia secreta le pierde urma, chiar daca va fi pentru scurt timp.
Intre timp, numarul partizanilor Armatei Negre era in crestere. Printre acestia isi gaseste refugiul si Gavril Bodiu, care in urma unei altercatii, ucisese un colector de taxe sovietic. El este cel care va ajunge la comanda gruparii in primele luni de la infiintare.
Alti membrii notabili care li se alatura in aceasta perioada sunt Gheorghe Bogatu si Vasile Padure, ultimul evadand spectaculos din detentia militiei.
Agentii NKVD reusesc intre timp sa ia din nou urma partizanilor, numai ca de aceasta data nu se pripesc. Abia in octombrie 1949 are loc o actiune de anvergura, in urma careia conducatorul miscarii, Gavril Bodiu, este ucis.
In capcanele intinse la aceasta data de politia secreta cad aproape toti partizanii. Unii sunt ucisi, preferand sa lupte pana la ultima suflare, dar majoritatea sunt luati in viata si intra pe mainile justitiei sovietice.
Miscarea de rezistenta se ridica din propria-i cenusa
Trec cateva luni pana cand Ion Ganea si Ion Bors, care au scapat ca printr-o minune de arestari, reusesc sa adune laolalta franturile miscarii de rezistenta.
Oameni din zeci de sate ingroasa randurile gruparii sau sprijina efortul partizanilor ramasi, ascunzandu-i la nevoie sau oferindu-le provizii. Armata Neagra inca mai avea un cuvant de spus.
Deportarile incuviintate de Uniunea Sovietica, impozitele agricole impovaratoare, obligativitatea intrarii in colhozuri, dar si incercarile de stergere a identitatii romanilor de dincolo de Prut au dat nastere unui spirit disident care s-a raspandit ca focul salbatic.
Din aceasta cauza nu numai ca Armata Neagra a putut sa se refaca ca urmare a arestarilor masive din august 1949, dar a reusit sa tot creasca, chiar mai mult ca in anul precedent.
Partizanii ii incurajau pe oamenii de rand sa se opuna in mod deschis si sa nu respecte autoritatea sau legea sovietica, ocrotindu-i de abuzurile militienilor, de functionarii de partid sau activistii care incercau sa duca la bun sfarsit masurile statului sovietic.
Actiunile armate ale luptatorilor anticomunisti
In cartea “Rezistenta antisovietica in Basarabia” a doamnei Elena Postica sunt relatate o serie de astfel de intamplari. Chiar in timpul celebrarilor inchinate Zilei Internationale a Muncii din satul Curtoaia in 1950, partizanii isi fac aparitia cerand socoteala directorului scolii locale pentru decizia sa de a interzice insemnele ortodoxe in salile de clasa, dar si pentru ajutorul acordat sefului organizatiei de tineret a partidului comunist intru sovietizarea tinerilor.
Apoi, pe 19 mai, Teodor Coscodan, Gheorghe Buruiana, Ion Ganea si Sergiu Antoci intra in satul Volcinet si agreseaza doi functionari de partid. Dupa doua zile, militienii din satul Cornova sunt prinsi, iar armele lor luate de partizani.
La aproape o saptamana distanta, in frunte cu Teodor Coscodan si Ion Ganea, partizanii intra in satul Dereneu unde il iau la bani marunti pe directorul scolii, insa nici presedintele colhozului local nu scapa usor. Ei mai devasteaza magazinul cooperatiei si isi atribuie o parte a marfurilor.
De altfel, in decursul a catorva luni mai au loc cateva zeci de jafuri din institutiile sovietice, punand pe jar organele de ordine comuniste. Paguba facuta de Armata Neagra s-ar ridica astazi la aproape un miliard de lei vechi.
In acelasi timp, agresiunile fata de oamenii sovieticilor continua. Pe 6 iunie masina care apartinea de comitetul raional de partid Cornesti este ciuruita de gloantele trase de Ion Bors, Vasile Plesca, Ion Coscodan si de Hariton Celpan, iar in aceeasi zi pradeaza colhozul din Harcesti si bat presedintele acestuia.
Pe 18 iunie, Teodor Coscodan sparge intrunirea activistilor de partid din Leordoaia care faceau ultimele pregatiri inaintea infiintarii colhozului in acel sat si ii ameninta ca ii va omori daca vor continua.
Nu erau vorbe aruncate in vant. Pe 6 iulie este ucis presedintele sovietului din Flamanzeni in urma unei actiuni a lui Ion Bors, Teodor Coscodan, Vasile Plesca, Hariton Celpan si Vladimir Teodorovici.
Arestari in masa si desfiintarea Armatei Negre
Vigilenta politiei secrete nu a putut fi inselata pentru mult timp, partizanii gruparii devenind o problema serioasa, impiedicand in nenumarate randuri eforturile de comunizare in raioanele de bastina.
Se pune la cale o actiune de anvergura de-a lungul lunilor iunie, iulie si august care viza neutralizarea gruparii si capturarea membrilor sai.
Este de consemnat faptul ca si acum oamenii se alaturau Armatei Negre, numarul luptatorilor trecand de cincizeci tocmai cand operatiunile NKVD erau in plina desfasurare. Sute de sateni au fost si ei trasi la raspundere pentru ajutorul pe care l-au dat.
Luptele au faramitat Armata Neagra, numerosi partizani fiind ucisi in timpul schimburilor de focuri. O mare parte ajung in tribunalele sovietice, ca pana in august toti conducatorii miscarii sa fie deja prinsi si judecati. Teodor Coscodan, Ion Bors, alaturi de Ion Coscodan sunt condamnati la moarte si executati.
Alte figuri marcante, cum ar fi Vasile Ganea, Mihai Jardan, Simion Alexa, Gheorghe Buruiana si Grigore Iovu stau fiecare in temnitele sovietice cate un sfert de secol.
In luna ianuarie a anului 1951 au loc alte condamnari, dar de data aceasta ale familiilor conducatorilor Armatei Negre. Primesc pedepse la fel de grele, fiind inchise in lagarele de munca nevestele, parintii si fratii lor.
In februarie 1951 are loc un ultim proces, aproape doua duzini de simpatizanti fiind si ei judecati si inchisi, astfel incheindu-se inca un episod din istoria miscarilor de rezistenta romanesti.
Sursa: Ziare.com I si II

Foto sus: Arhiva – Un grup al rezistentei anticomuniste

Documente şocante din Basarabia
de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) [1] şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente [2]. Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum.
Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ’40 -’50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.
Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor[3], a destinelor frânate ale românilor dintre Prut şi Nistru.
Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:

a. Prizonieri de război în URSS 180 000
b. Ucişi în lagăre şi închisori 500 000
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1 400
e. Mişcarea de partizani 10 000
f. Perioada ceauşistă 60 000
g. Basarabia şi Bucovina, ca teritorii înstrăinate 1 500 000
—————————————————————————————————
Total 2 451 400 [4]
Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii. Nu voi încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău[5]. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.
Note

[[1]] Apud Stela Cheptea, coordonator, Paradigmele istoriei, II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 104-109.

[[2]] Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2008, 350 p. + ilustraţii.

[[3]] Cf. Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale Parlamentului României, Iaşi, Tipo Moldova, 2006; Dominuţ Pădurean, Insula Şerpilor, Constanţa, Editura Muntenia, 2004.

[[4]] Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, III, ediţia a III-a, Addenda, Bucureşti, Editura Irecson, 2008, p. 27.

[[5]] Vezi, în acest sens, Valeriu Pasat, Calvarul (Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, 1940-1950), ed. citată; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică (Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice, 1944-1953), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000; Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1997; Muzeul Naţional de Istorie al Moldovei, Cartea Memoriei, vols. 1-4, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1999-2007.

Foto jos: Grupul Majadahonda – Rezistenta din Orhei

Rezistenta antisovietică şi anticomunistă în Basarabia postbelică
de Prof Univ Dr Ion Varta
Rezistenta antisovietică şi anticomunistă din perioada anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai sec. XX în RSSM a constituit un subiect important de investigare pentru cercetătorii din R. Moldova. Istoricii Elena Postică, Ion Ţurcanu, în baza unor documente inedite din arhivele fostului KGB, au realizat studii valoroase care ridică vălul de pe acest subiect, elucidat insuficient.
Din păcate, mulţi participanţi la mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă continuă să rămână în anonimat. Membrii Comisiei prezidenţiale pentru cercetarea şi aprecierea regimului totalitar comunist, datorită accesului la fondurile de arhivă secretizate, au posibilitatea să completeze multiplele breşe care persistă în investigarea acestei tematici.
În Arhiva MAI am depistat documente inedite care se referă la grupul de rezistenţă al lui Ciutac, care „teroriza activiştii sovietici şi de partid”. Grupul armat al lui Ciutac era format din mai multe persoane înarmate. Aşa cum menţionează şi documentele de arhivă, acest grup de rezistenţă a avut numeroase ciocniri armate cu trupele de ordine. În ciocnirea din 23 decembrie 1951, unul dintre cei mai activi membri al acestuia, Guzun Andronic, a fost omorât. Alţi doi fuseseră reţinuţi. În urma mai multor ciocniri armate, cinci membri ai grupului au fost ucişi sau arestaţi. Mai rămâneau în libertate liderul grupului, Ciutac şi colegul său, Ursu, care intrase în adâncă ilegalitate şi erau imposibil de reţinut.
Aşa cum relatează şi documentele de arhivă, întrucât toate măsurile întreprinse de efectivele de miliţie de la Vadul lui Vodă – acţiunile operative active, cum ar fi ambuscada, învăluirea, ciocnirea armată, au eşuat, fiind substituite cu activitatea camuflată de agentură în zona posibilelor acţiuni ale acestui grup. În satele Micăuţi şi Drăsliceni, r. Vadul lui Vodă, unde se presupunea că ar fi putut să apară ultimii doi membri ai acestui grup de rezistenţă – Ciutac şi Ursu, au fost trimişi doi ofiţeri de miliţie, deghizaţi în specialişti în irigaţie. Pentru reuşita acestei operaţiuni şi pentru camuflarea cât mai sigură a celor doi miliţieni, Ministerul Agriculturii, la solicitarea celui de Interne, a oferit miliţienilor – căpitanul Matuzenko, şeful secţiei criminalistică, Vadul lui Vodă, şi locotenent-inferior Harjevski, tehnică pentru irigare şi acte de specialişti în domeniul irigaţiei, cu care aceştia urmau să se legitimeze, în caz de nevoie.
Cu toate acestea, operaţiunea de interceptare şi reţinere a lui Ciutac şi Ursu nu a dat rezultate, cel puţin până în ianuarie 1952. Care a fost destinul celor doi participanţi la rezistenţa anticomunistă, rămâne de văzut în urma ulterioarelor investigaţii de arhivă.
Un alt participant activ la rezistenţa anticomunistă a fost H. A. Băluţel, născut în 1916, român de origine, care în perioada administraţiei româneşti a fost angajat în unităţile de jandarmi. Acesta, conform documentelor, «nutrind ură şi duşmănie faţă de puterea sovietică şi având teamă de eventuale persecutări pentru activităţile sale precedente, a părăsit satul şi s-a dedat unor acţiuni criminale». Activând în ilegalitate, Băluţel, fiind susţinut de «elemente culăceşti-naţionaliste», a efectuat multiple acţiuni curajoase. În octombrie 1950, Băluţel a tras patru focuri de armă în geamurile casei în care avea loc şedinţa cârmuirii colhozului din Hârtopul Mic, rl Criuleni. În martie 1951, de două ori a jefuit hambarele colhozului, se pare, a aceleiaşi localităţi. În aprilie 1951, l-a atacat pe miliţianul de sector al Secţiei de Interne Criuleni, în scopul deposedării acestuia de arma din dotare. Acţiunea dânsului eşuase, dar nici miliţianul nu reuşise să-l reţină. În cele din urmă, Băluţel fusese interceptat de grupul operativ. El opusese rezistenţă, având în dotare o armă de foc şi cartuşe, dar în această confruntare a fost ucis.
Munca de investigare în fondurile desecretizate ale arhivelor din R. Moldova va oferi, cu siguranţă, prilejul unor noi dezvăluiri referitoare la acest aspect dramatic din istoria postbelică a Moldovei. Scoaterea din anonimat a luptătorilor contra regimului de ocupaţie şi a rezistenţei anticomuniste constituie o obligaţiune morală pentru cercetătorii preocupaţi de această tematică.
—
Ion VARTA este dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

Grupul de rezistenţă antisovietică din Orhei – Majadahonda (1940 – 1941)

de Nicolae Ţîbrigan

Motto: „Aceleaşi mâini care ne-au pus odată cătuşele erau acum întinse în semn de împăcare.<<Nu! Nu dezgropaţi trecutul! De-o faci, îţi vei pierde un ochi>>. Dar proverbul ne spune: Dacă uiţi trecutul, îţi pierzi ambii ochi”. (Alexandr Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag”)

Despre faptele de vitejie săvârşite de membrii acestei organizaţii vorbesc în cartea „Osândiţi la nemurire” autorii Petru Bunacalea, profesor de limbă, literatură şi istorie română la Liceul Onisifor Ghibu din Orhei, şi Andrei Calcea, ziarist, fost participant la luptele din Transnistria din 1991-1992, decorat cu medalia Meritul Militar.
Povestea acestor eroi a ajuns să fie cunoscută printr-o simplă întâmlare. Iată ce ne povesteşte regretatul Petru Bunacalea: „A fost să fie prin anul 1947. Lucram învăţător la ţară. Venisem la Chişinău după cumpărături. Criza foametei ne chinuia straşnic. Din lipsă de transport, am rămas pe noapte la Gara Visterniceni. Între timp, oferea cu chirie o încăpere peste noapte. Am acceptat. Am mers pe strada Pavlov în deal, spre centrul oraşului. Pretutindeni – ruine şi întuneric. – E aproape, acuşi ajungem, zise femeia. După puţin timp, am ajuns în faţa unei porţi. Am intrat, am urcat nişte scări de lemn ce scârţâiau sub picioare, pomenindu-mă într-o cameră mică. Gazda a aprins o lampă de gaz. – Iată aici trăim, spuse ea. Soţul e paznic de noapte la gară.
Se aşeză pe un scăunel în faţa sobei, aprinse focul, puse să fiarbă un ceai. – Casa noastră a fost distrusă de o bombă în ’44, spuse femeia după un timp. Ne-am aciuat aici. O ducem greu. De aceea şi luăm un om, doi la dormit, măcar pentru pâine. Tăcu. Se lăsă o linişte apăsătoare. – Şi zici că eşti de la Orhei?, întrebă gazda după un timp. – Da, acolo am rude, am copilărit, la Orhei am învăţat, zic eu. – Dar acum?. – Acum lucrez învăţător la o şcoală din părţile Teleneştilor.
A tăcut multă vreme, înteţind, din când în când, focul în sobă. Apoi către mine: – Din Orhei, zici?…, întrebă ea din nou, dusă pe gânduri. S-a apropiat de icoană, şi-a făcut semnul crucii, şoptind cuvintele unei rugăciuni numai de ea ştiute.
– S-a întâmplat aceasta în vara anului 1941, începu femeia să vorbească mai mult în şoaptă, tainic. Venise războiul peste noi…” (1).
Dar totul a început la 28 iunie 1940 când Imperiul Sovietic, respectând tradiţiile de jaf ale Rusiei ţariste, cu consimţământul direct al Imperiului German, a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Cu profundă durere şi indignare, Gala Galaction nota, la 2 iulie 1940, în jurnalul său: „Ce le trebuia acestor monştri – întinşi pe două continente – bietul nostru pietic de pământ? Şi cum poate fi justificat, în logica omenească, faptul odios al acestei tâlhării internaţionale?” (2)
Primarul Vasile Mahu
În acele zile pe primarul de Orhei, Vasile Mahu, veştile de la Nistru îl îngrijorau din ce în ce mai mult. În ultimele luni, bolşevicii îşi înteţiseră acţiunile subversive: în satul Jora au fost împuşcaţi doi grăniceri români, iar la Lopatna s-a încercat lansarea unui grup de paraşutişti. Dispoziţiile grănicerilor erau să nu răspundă la provocări, dar în acelaşi timp, să nu admită pătrunderea inamicului pe teritoriul României. Un ostaş moldovean a trecut înot Nistrul, fugind din armata rusă, avertizând autorităţile române despre concentrarea intensă a forţelor sovietice care se pregătesc să atace România. Vestea adusă de la Chişinău de prefectul judeţului, dl. P. Manolescu: „Basarabia va fi cedată ruşilor…” a fost ca o lovitură pentru primar. Îl preocupa soarta de mai departe a oamenilor şi în special a Liceului de băieţi „Vasile Lupu” unde şi-a petrecut o bună parte a vieţii ca director. Urma să anunţe oficial populaţia despre actul cedării Basarabiei ruşilor. Trebuia să organizeze evacuarea organelor administrative, întâlnirea cu prefectul şi comandanţii unităţilor militare dislocate în ţinut, cu şeful siguranţei şi directorul închisorii. Dar toate acestea ceva mai târziu. Acum paşii îl purtau spre liceu. Fostul coleg şi director al acestei instituţii a fost primit cu căldură. Este ales din 1938 primar al oraşului Orhei. „Fecior de ţăran basarabean din judeţul Soroca, s-a tras la carte ca planta la lumină, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Iuriev şi a fost trimis ca profesor de matematică la Orhei, unde a activat ca profesor din 1909, apoi ca director al Gimnaziului de băieţi reorganizat în Liceul de băieţi „Vasile Lupu”. Avea o deosebită grijă pentru învăţătura copiilor de ţărani, pe care îi selecta personal cu deosebită atenţie la diferite concursuri. [...] Avea un crez al său anume: Viaţa întreagă am acordat atenţie dezvoltării personalităţii elevilor şi cred că n-am greşit. Trebuie să creştem mai întâi de toate oameni şi apoi profesionişti. Din 1918 şi până în 1925 a fost ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, fiindcă se considera ţăran şi scopul îi era să îmbunătăţească viaţa ţăranilor, iar după 1925 îşi închină anii muncii organizatorice de pedagog” (3).
În faţa profesorilor şi liceenilor a rostit cu profundă durere:
„Bunii mei prieteni, profesori, dragi elevi! Ne aflăm în pragul unei vacanţe mari, în pragul susţinerii examenelor…Scumpii mei!…Suntem în pragul ocupaţiei Basarabiei de către sovietici…(…) De aceea un singur lucru v-aş ruga. Orice s-ar întâmpla, oricât timp ar dura ocupaţia, să nu uitaţi că sunteţi sânge din sângele lui Ştefan cel Mare. Suntem de viţă veche românească. Să fiţi demni de faptul că aţi fost pedagogi şi elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei…” (4)
În minte i se cristaliza hotărârea definitivă: „Nu, eu nu voi pleca nicăieri de pe pământul meu! Voi împărţi aceeaşi soartă cu elevii mei…”. Vasile Mahu nu va şti prin ce chinuri vor trece elevii săi patrioţi, căci la numai cinci zile după ocupaţia Basarabiei, i s-a intentat dosarul penal nr. 724, început la 3 iulie şi încheiat la 13 iulie 1940. În 10 zile primarul Vasile Mahu a fost condamnat de C.P.P. ca duşman al poporului, al clasei muncitoare şi al ţărănimii. Judecata a avut loc la 26 noiembrie 1940 cu uşile închise, iar sentinţa a reprezentat de fapt moartea: „Pentru activitatea contrarevoluţionară a-l exila pe Mahu Vasile în ţinutul Krasnoiarsk, pe termen de cinci ani, din ziua de 3 iulie 1940 (data arestătii)” (5). Abia peste cincizeci de ani, cei apropiaţi aveau să afle că a murit în spitalul din Krasnoiarsk, ţinutul Siberiei. (6)
În semn de adâncă recunoştinţă fostului director al Liceului de băieţi „Vasile Lupu” şi Primar de Orhei, Vasile Mahu, locuitorii oraşului îi vor ridica în cimitir o troiţă.
Îndemnul la luptă
În timpul terorii instalate în Basarabia imediat după venirea sovieticilor, foştii elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” se organizau elaborând planuri de luptă împotriva ocupanţilor. Anatol Gumă a reuşit să facă legătură cu liceeni fideli. Locul de întâlnire a fost stabilit lîngă izvorul de la vila lui Pavel Boguş, la Tabăra. Acolo au fost prezenţi Victor Gumă, Grigore Mihu, Constantin Sîrbu, Onisim Cozma şi alţii. În timpul unei discuţii aprinse despre activitatea antiumană şi antinaţională a autorităţilor sovietice s-a decis să se întreprindă acţiuni de luptă prin crearea unei organizaţii. Tinerii erau convinşi că vor lupta pentru drepate, libertate şi demnitate. Mai mult decât atât, mulţi dintre ei doreau să se răzbune pentru rudele lor care au fost deportate în Siberia. „Trebuie să mă răzbun, spunea Ion Bacalu, nu numai pentru tatăl meu, membru al Parlamentului Românesc, nu numai că că noi, copiii lui şi mama, am fost aruncaţi în stradă” (7). Un alt elev, Vsevolod Ciobanu spunea: „Eu am venit din convingere şi necesitate de a lupta împotriva contropitorilor, la fel să mă răzbun pentru tatăl meu.” (8)
Deoarece înţelegea perfect sentimentele colegilor săi, Anatol Gumă a susţinut propunerea lui Gheorghe Martînov de a declanşa o propagandă antisovietică prin intermediul proclamaţiilor şi ziarelor. S-a propus să se organizeze următoarea şedinţă după 1 septembrie unde va fi stabilită structura organizaţiei, componenţa nominală, denumirea ei şi programul de activitate (9).
Jurământul
De la 1 septembrie 1940, mulţi foşti liceeni deveniseră deja studenţi ai Şcolii Pedagogice din Orhei: Anatol Gumă, Onisim Cozma, fost elev al Seminarului Teologic din Chişinău, Victor Brodeţchi, Dumitru Avramoglo, Victor Gumă, Dumitru Dobîndă, Grigore Mihu, Gherghe Martînov, Anatol Cotun, Ion Bacalu, Pavel Boguş, Oleg Frunză, fost elev la Liceului Militar din Chişinău, şi alţii; o altă parte din liceeni erau elevi ai Şcolii medii nr.2 din oraş.
În prima duminică a lunii octombrie a avut loc următoare întâlnire a grupului în pădurea de la marginea oraşului Orhei. La această adunare care însuma peste treizeci de tineri, foşti liceeni, seminarişti, elevi; au asistat şi un grup de fete, eleve ale Şcolii nr. 2, foste liceene ale Liceului de fete „Maria Doamnă” (10). Acestea erau: Eleonora Vascan, Tamara Jovmir, Maria Vascan, Larisa Martînov şi Rita Stoianov (11). În rândul organizaţiei au mai fost primiţi şi elevii Braşoveanu Eugen şi Cotun Anatol. Trebuie de specificat faptul că la acea dată membrii activi înscrişi în organizaţie erau în număr de 32. La propunerea lui Anatol Cotun (12), organizaţia urma să primească denumirea „Majadahonda”, după un oraş din Spania, unde în 1937 un detaşament de basarabeni a luptat împotriva lui Franco, devenit ulterior un simbol ar rezistenţei (13). Organizaţia trebuia să funcţioneze după următoarea structură adoptată la şedinţă:

DOSARUL PENAL nr. 2233 STRICT SECRET

Vol.V, p. 1444

S C H E M A

de activitate a Organizaţiei ilegale „MAJADAHONDA” a tineretului studios din oraşul Orhei (1940-1941) (perioada de iniţiere a organizaţiei)

CONDUCEREA

Anatol Gumă,			Victor Gumă,
conducător			locţiitor
GRUPUL NR.I	GRUPUL NR.II	GRUPUL NR.III	GRUPUL DE FETE
Anatol Gumă	Vichentie Eprov	Dumitru Avramoglo	Eleonora Vascan
Victor Brodeţchi	Constantin Sîrbu	Dumitru Dobîndă	Maria Vîscan
Ion Bacalu	Eugen Braşoveanu	Onisim Cozma	Tamara Jovmir
Pavel Boguş	Victor Gumă	Anatol Cotun	Larisa(Lora) Martînov
Grigore Mihu	Leonid Budeanu	Vlad Alexeev	Rita Stoianov
Oleg Frunză	Veaceslav Aşvitz	Vsevolod Ciobanu	Dusea Creciun
Iacob Blănaru	Vlad Dodon	Dumitru Stici
Anatol Duca	Valerian Dumitrescu	Mihail Druguş

REZERVĂ
Arcadie Ţelea, student, Iaşi
Vladimir Gumă, student, Chişinău
Gheorghe Croitoru, elev, Şcoala Pedagogică
Sergiu Buiuc, elev, Şcoala Pedagogică

PROFESORI
Membri ai organizaţiei ilegale „Majadahonda”
Dumitru Munteanu
Maria Majaru
Primirea în organizaţia „Majadahonda” se făcea prin depunerea jurământului de credinţă Patriei şi poporului. Fiecare membru trebuia să spună jurământul:
“Eu, cetăţean al României, patriot al neamului românesc din provincia Basarabia, în aceste clipe grele pentru ţara noastră jur:Jur să-mi precupeţesc puterile şi viaţa în lupta cu ocupanţii sovietici;
Jur să lupt cu toate mijloacele posibile pentru eliberarea pământului strămoşesc de sub călcâiul bolşevic;
Jur să lupt până la ultima picătură de sânge pentru eliberarea Basarabiei şi unirea cu Patria-Mamă;
Jur, în caz de voi cădea în mâinile călăilor, să nu-mi trădez cauza şi tovarăşii de luptă;
Dacă sub torturi voi divulga secretele organizaţiei sau numele colegilor mei, blestemul şi sângele lor să cadă nu numai asupra mea, ci şi pe tot neamul meu.
Dacă voi încălca acest jurământ, pedeapsa lui Dumnezeu şi a colegilor mei să mă şteargă de pe faţa pământului ca trădător ticălos, iar numele meu să fie batjocorit în veac. Moarte ocupanţilor bolşevici şi trădătorilor de neam!”
De asemenea, tot atunci s-a hotărât editarea unui ziar „Cu fruntea-n sus! ” a cărui redactor a fost numit Gheorge Martînov (14).
La luptă, fraţi români!
În lunile noiembrie şi decembrie din anul 1940, tinerii membri ai organizaţiei din Orhei au întreprins un şir de acţiuni subversive împotriva administraţiei sovietice. Au început să fie distribuite proclamaţii. Din ce în ce mai dese erau înscripţiile pe pereţi: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, „Moarte ocupanţilor stalinişti!”. Trupele NKVD-ului încercau din răsputeri să pună mâna pe „bandiţii” care îndrăznesc să sfideze noua „ordine sovietică” (15).
În decembrie, la una din adunările conspirative de pe strada Dorobanţilor nr. 3, conducătorul organizaţiei Anatol Gumă propune o acţiune importantă, şi anume lipirea prin şcoli a afişelor anticomuniste şi arborarea tricolorului pe cele mai importante instituţii din oraş în ziua de 25 decembrie (Crăciun): pe imobilul care adăpostea sediul NKVD, pe clădirea fostei Prefecturi unde se afla Comitetul de Partid Comunist şi pe fosta clădire a Primăriei. În acest scop au fost create trei grupe de acţiune şi una de rezervă.

Fostul sediul al NKVD-ului din Orhei, R.S.S.Moldovenească, preluat de pe stelapopa.unimedia.md

Crăciun cu tricolor
Doar într-o singură noapte, tinerii au reuşit să dea jos “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză, unul dintre supravieţuitorii grupului, aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea” (16).

Noi acţiuni
Următoarele acţiuni ale grupului s-au concentrat asupra răspândirii foilor volante cu mesaje anticomuniste: „Jos călăul Stalin!”, „Jos bolşevismul!”, „Căraţi-vă acasă!”, „Jos trădătorii neamului!” etc. La adunarea din 26 ianuarie, care a întrunit de data aceasta un grup mai restrâns de membri pentru a păstra starea de clandestinitate, Dumitru Avramoglo le-a mulţumit prietenilor pentru îndelinirea cu succes a misiunii:
„Am făcut un lucru excepţional. Centrul e satisfăcut de activitatea noastră. Acum cred că toţi îşi dau seama de politica minciunoasă a contropitorilor. Făcând o totalizare a evenimentelor şi represiilor din o jumătate de an, te poţi uşor convinge că ocupanţii au scopul de a ne nimici. Lor nu le trebuim noi, locuitorii acestui meleag, ci pământul nostru, ca să-l populeze cu lepădăturile lor. Arestările în masă, maltratările, împuşcarea fără vină a românilor basarabeni, ducerea zilnică din oraş cu camioanele în direcţii necunoscute a sute şi mii de oameni nevinovaţi ne conving uşor despre scopul ocupanţilor – distrugerea nemului nostru. Unei terori groaznice sunt supuşi intelectualii, preoţimea, cei mai buni gospodari, ţăranii înstăriţi, numiţi „kulaci”. Închisoarea nu-i mai încape pe toţi arestaţii. Au fost luate la evidenţă toate subsolurile şi beciurile instituţiilor din oraş, inclusiv al primăriei, care în prezent sunt arhipline cu arestaţi, pe care-i aduc şi din sate. Nu le mai ajung miliţieni, NKVD-işti, au adus şi unităţi militare.
Noi am făcut primii paşi, dar nu ne putem opri aici, nu ne putem mărgini la cele făcute. Înainte avem o cale grea, o luptă crâncenă, sunt convins că şi în alte locuri oamenii, tineretul, populaţia nu stau cu mâinile în sân. Trebuie să răspundem contropitorilor la fărădelegile lor. Să facem totul ce depinde de noi, să dăm lovituri cât mai simţitoare, ca orăşenii, locuitorii judeţului şi nu numai ei să ştie că există lupta de rezistenţă împotriva bolşevicilor. Cred că şi fraţii noştri se gândesc la noi şi în curând ne vom descătuşa din jugul sovietic. Noi să le ajutăm de aici.
Deci, la luptă, fraţilor!” (17)
Conform relatării unui supravieţuitor din organizaţia „Majadahonda” – Oleg Frunză – care avea atunci doar 17 ani, membrii organizaţiei şi-au servit Ţara fotografiind aeroporul de la Ciocâlteni, jud. Orhei – de unde decolau avionele militare sovietice, trimiţând imaginile Statului Major al Armatei Române (18).
Arestarea
Gheorghe Martînov: „Pe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai noştri mai mari. Peste vreo 2 săptămâni – încă pe câţiva. La alte 10 zile ne-au luat într-o noapte şi ne-au adus la închisoare. Cercetătile se făceau la N.K.V.D., care era în casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Şeful NKVD era un evreu zdravăn, păros la mâini, pe nume Gavril Goldenberg, anchetator-şef – unul Cerepanov, şi simplu anchetator – un sergent Pavel Plotnikov. Cercetările erau duse aceştia doi. Noi vorbeam, ei scriau în chirilică ruseşte. Ştiind cu bună seamă că nu cunoaştem rusa şi nici chirilica. Noi îi spuneam lui Plotnikov că omul nu poate avea două Patrii, la care el ne amininţă mereu cu tocul revolverului, ce stătea în faţa sa pe masă.
A fost arestat şi Oleg Frunză. Îl ştiam din liceu, era cu o clasă mai mare ca mine. La închisoare am stat mai mult timp într-o cameră. Toate camerele erau pline cu băieţii noştri. Mai ţin minte că aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea Gumă şi Grigore Mihu. Apoi am fost arestat şi eu după 11 martie 1941. Când au bătut la uşă, anunţând-o pe mama că , am înţeles că m-au ajuns şi pe mine. Plotnikov, anchetatorul N.K.V.D-ist, mi-a luat totul: fotografii regale, stema statului, un aparat , un şapirograf. La ieşire am îmbrăcat paltonul sur, din postav, prefăcut dintr-un palton al tatei, fular alb de lână împletit de mama, pe picioare aveam jambiere groase de lână sură, bocanci negri, mi-am pus centura mea îndrăgită străjerească şi, le-am spus că putem merge. Liniştit, Plotnikov m-a privit, spunânsu-mi faţă de mama: – De faci un pas în stâmga sau dreapta, te împuşc. Aşa că fii cuminte. Mâinile le ţineam la spate. În noaptea de 11 martie 1941 m-au adus în faţa porţii masive a închisorii din Orhei, care era alături de liceul nostru. Când am trecut pe poartă; mi-am făcut în gând cruce, să n-o simtă vrăjmaşii. Am fost băgat în camera de serviciu a gardianului. Fumau mahorcă. Plotnikov predă nişte foi scrise. Unul m-a percheziţionat, luându-mi şireturile, centura, pieptenele, tocul rezervor, banii. Apoi m-au predat altuia, care m-a dus la uşa de jos ca o poartă, unde duceau nişte scări de lemn în sus, drept în faţa altei scări el cobora la subsol. Gardianul vorbi ceva cu cel de la uşă şi-mi făcu semn să mă duc pe scară în jos. Un coridor umed la dreapta era abia luminat în fund de un bec, prin părţi – uşi zăvorâte. Mă opri în faţa uneia, descuie lacătul, scoase zăvorul, îşi recită sărăcăciosul recital de aflare a mea în celulă, pe care l-a încheiat cu zângănitul puternic al cheilor. O clipă m-am pierdut. Liniştindu-mă, am văzut unde sunt. O cameră de vreo 4 m, de la uşă şi până la peretele exterior cu lăţimea de aproximativ de 1 m. Peretele din stânga era semnat cu inscripţii, zgârieturi româneşti şi ruseşti. Fundul camerei avea un uluc care ducea spre două luminiţe plăpânde. Erau ferestrele zăbrelite ce ieşeau la nivelul pământului din exteriorul închisorii. Podeaua de ciment era mâncată de vreme, lângă uşă – un butoiaş, o cadă mică. Cele două uşi duceau în carcerele unde pedepseau pe cai care se făceau vinovaţi…La cercetări ne duceau special pe lângă curtea liceului nostru şi neapărat în vremea recreaţiei, când toţi elevii (acum şcoala rusă) erau afară. Ne duceau cu mâinile încătuşate la spate, cu un gardian din urmă şi cu un altul din faţă, având mâna pe tocul revolverului. Observam că mulţi dintre elevi ne compătimeau, alţii priveau cu dezgust la cei doi gardieni, întorcându-le spatele. Mă cerceta Pavel Plotnikov de la N.K.V.D. Anchetator superior era unul Cerepanov, un tip tânăr, îndesat. Clădirea N.K.V.D-ului se afla, am mai spus, în casa lui Coteanu – o clădire cu două etaje şi subsol, în faţă – cu coloane. Mai la vale de ea era casa lui Cogan, un avocat…” (19)
Sentinţa
Pe data de 31 mai 1941, şeful secţiei de anchetă a NKVD-ului din R.S.S.Moldoveneşti Terebilo, în urma terminării cercetărilor şi încheierii dosarului, a emis următoarea decizie:
“Luând în consideraţie gravitatea crimei săvârşite de inculpaţi şi în conformitate cu articolul 204 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti, hotărăsc ca dosarul penal nr. 2233 să fie transmis în judecată procurorului militar Odesa.” (20)
Se acţiona foarte operativ. La 3 iunie 1941 dosarul se afla deja pe masa procurorului din oraşul Odesa. Locţiitorul procurorului Districtului militar Odesa Bergman semnează hotărârea de transmitere a dosarului penal nr. 2233 Tribunalului militar. Pe data de 13 iunie, Tribunalul militar din Odesa, sub preşedinţia lui Ustiujaninov, Sokolovski şi Lenkovici, decide să confirme verdictul şi judecarea inculpaţilor elaborat de dosarul penal nr. 2233. Tribunalul cerea ca procesul de judecată să se facă în şedinţă închisă, fără reprezentanţi ai învinuirii şi apărării, fără prezenţa martorilor. Măsurile de reprimare să rămână aceleaşi (condamnaţi la închisoare). (21)
În aceeaşi zi, preşedintele Tribunalului militar din Odesa trimite decizia instanţei şefului secţiei II a NKVD-ului R.S.S.Moldoveneşti, în care constată:
“Toţi inculpaţii să fie transferaţi în penitenciarul din oraşul Chişinău, unde va avea loc judecata.“(22)
“La 14 iunie toţi ilegaliştii au fost adunaţi împreună după o despărţire de cîteva luni pentru a li se aduce la cunoştinţă verdictul. Lucrătorul N.K.V.D.-ului din Chişinău, I.I. Gorban, a tradus sentinţa în limba română.” (23)
„În noaptea de 23 spre 24 iunie, după primele zile de război pentru eliberarea Basarabiei, o escortă puternică de soladaţi şi ofiţeri i-au încărcat pe deţinuţi în camioane închise şi au pornit în viteză pe străzile pustii, încremenite de groază, spre clădirea predestinată şedinţei Tribunalului districtului militar din Odesa, aflat special în deplasare la Chişinău pentru a face judecată ilegaliştilor din Orhei.
Completul de judecată, sub preşedenţia preşedintelui Tribunalului militar Odesa Ustiujaninov şi a membrilor Ignatenko şi Kaptilov, secretar Gogovnik, au început judecata la orele 24 noaptea pe data de 23 iunie şi au terminat-o la ora 7 dimineaţa pe data de 24 iunie, a treia zi de război. La ora 10:20 minute a fost dată citirii sentinţa:
“În baza celor expuse, Tribunalul militar recunoaşte vinovaţi pe inculpaţii Gumă Anatol, Ţelea Arcadie, Eprov Vichentie, Gumă Victor, Mihu Grigore, Sîrbu Constantin, Boguş Pavel, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Martînov Gheorghe, Dobîndă Mihail, Cozma Onisim pentru crimele săvîrşite conform art. 54-4, 54-6c, 54-11 ale Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti şi condamnă pe Gumă Anatol, Eprov Vichentie, Mihu Grigore, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Dobîndă Dumitru, Cozma Onisim şi Grăjdianu Mihail, pentru organizarea şi săvîrşirea crimelor, la pedeapsa capitală prin împuşcare;
Luînd în considerare vîrsta lor minoră, inculpaţii Ţelea Arcadie, Gumă Victor, Sîrbu Constantin, Braşoveanu Eugen, Bacalu Ion, Boguş Pavel, Martînov Gheorghe, Frunză Oleg sunt condamnaţi pentru crime săvîrşite în baza art. 54-4 şi anexei la art. 24 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti la detenţie pe 25 de ani şi lipsă de drepturi politice pe cinci ani.” (24) [...].
“Budeanu Leonid, Bivol Vichentie, Stici Dumitru, Alexeev Vladimir, Avramoglo Dumitru, Bobeică Simion, Ciobanu Vsevolod, Cuculescu Nicolae – 20 de ani, profesoara Majaru Maria – 10 ani, Aşvitz Veaceslav, Croitor Gheorghe, Buiuc Sergiu, Blanaru Iacob, Druguş Mihail, Stici Dumitru, Dodon Vlad, Duca Anatol, Dumitrescu Valeriu, Cudriţchi Petru – 10 ani.” (25)
“Toţi au fost privaţi de drepturi civile.” (26)

CERTIFICAT

(dosar penal nr. 2233 K.K.SS, vol. V, pag. 1459)

SENTINŢA Tribunalul Militar al Districtului Militar Odesa din 24 iunie 1941 cu privire la condamnarea inculpaţilor la pedeapsa capitală – MOARTE prin ÎMPUŞCARE:
1. Gumă Anatol Ştefan, a.n. 1921, s. Brânzeni, elev, a. II, Şc. Ped.
2. Eprov Vichentie Profir, a.n. 1920, s. Verejeni, elev, a. II, Şc. Ped.
3. Mihu Grigore Ion, a.n. 1921, s. Ghiduleni, elev, a. II, Şc. Ped.
4. Brodeţchi Victor Vasile, a.n. 1922, s. Puţuntei, elev, a. II, Şc. Ped.
5. Cotun Anatol Tudor, a. n. 1922, s. Sămăşcani, elev, a. I, Şc. Ped.
6. Dobîndă Dumitru Mihai, a.n. 1921, s. Ghtlova, elev, a.II, Şc. Ped.
7. Cizma Onisim Ştefan, a.n. 1922, s. Văscăuţi, elev, a.II, Şc. Ped.
8. Grăjdian Mihai Halambie, a.n. 1922, elev, a. II. Şc. Ped.
A FOST EXECUTATĂ la 27 IUNIE 1941
Secretarul judecăţii Tr. Militar al D.M.O. (Akselrod)
13 iulie 1941 (27)
Şi morţii vorbesc
„Stăpâna casei, ne povesteşte autorul Petru Bunacalea, porni să-mi destăinuie tragedia unei întâmplări care se petrecuse în curtea unei clădiri din apropiere, sub un gard de scânduri, ai cărei martori, fără voie, au fost ea şi soţul. Despre un mormânt proaspăt descoperit de câinele lor îmi povesti, oftând mereu cu ochii înlăcrimaţi. Despre un tânăr însângerat, îngropat de viu, îmi vorbi, care reuşi să scoată capul în afara gropii şi să articuleze câteva cuvinte răzleţe, despre nişte crime odioase făptuite de către ocupanţii ruşi… – Tare mă întristez când mă gândesc că n-am putut să-l salvăm atunci, încheie femeia istorisirea tainică, pe care o purta ca pe un talisman la piept. Ar fi destăinuit băiatul tot…tot…Erau nouă…opt morţi în groapa ceea de sub gard…Lumea trebuie să ştie ce crime au săvârşit antihriştii…Numele lor nu trebuie uitat…
I-am jurat atunci bunei românce că voi păstra totul în taină. În 1950 am făcut iar un drum la Chişinău cu gândul să mă întâlnesc cu familia ce mi-a povestit această istorie tragică. Dar n-am mai găsit-o. Vecinii mi-au spus că în 1949 au fost deportaţi şi că mai bine ar fi să nu mă arăt pe acolo. Despre soarta acestor oameni n-am mai aflat nimic…” (28)
Fii ai României reîntregite, care nu au reuşit să fie salvaţi de glorioasa Armată Română, crescuţi şi educaţi în spiritul tradiţiilor neamului românesc, aceşti tineri români nu au putut şi nu au dorit să accepte un alt mod de viaţă, un alt regim social, deportările în masă, represiunile… Pentru ei era o mare nenorocire să admită „ca pământul nostru, apărat de strămoşi cu preţul vieţii, să fie pângărit de bolşevici”. (29) Le-a fost hărăzit să cunoască încă din tinereţe gustul amar al înfrângerii, dar şi al speranţei. Flacăra ce le-a încălzit sufletele, i-a ajutat să reziste şi să-şi menţină verticalitatea într-o lume a terorii şi a minciunii, a fost setea de Libertate, dragostea de Neam şi Ţară.
sursa: ziaristionline