Actualitatea lui Mihai Viteazul. Diversiunile contra poporului român

La 1 noiembrie şi la 1 decembrie s-au petrecut evenimente importante în viaţa poporului nostru, pe care avem datoria să le comemorăm. La 1 noiembrie, după victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul a intrat cu oaste şi mare alai în Alba Iulia, realizând apoi în mai 1600 prima mare unire, de la Nistru până la Tisa. Ecoul ei va fi nepieritor în istoria poporului român. După mai bine de 300 de ani, după unirea Basarabiei şi a Bucovinei, adunarea reprezentanţilor poporului de pe tot cuprinsul Transilvaniei, reunită la Alba Iulia la 1 decembrie, va pune bazele celei de a doua mari uniri, a României Mari.

În istorie se schimbă împrejurările, în funcţie de contextul în care se desfăşoară evenimentele, dar pericolele rămân constante. Aşezarea noastră geografică ne-a impus aceleaşi pericole ca şi pe timpul lui Mihai Viteazul. Astăzi, în cazul nostru, ele nu se mai exprimă prin atac armat, dar se exprimă într-o formă nouă, prin diversiune.

Astăzi, sunt două mari diversiuni contra poporului român; diversiunea balcanică, prin înlăturarea unei jumătăţi istorice a poporului român de la sud de Dunăre, promovată de state interesate; ea se face prin negarea românităţii acesteia, prin negarea identităţii numelui de Valah, Vlah, Vlas, nume date de alte popoare pentru Români, cu acela de român, de parcă până la 1859 n-ar fi fost numită de către străini şi Ţara Românească, tot Valahia. Pe baza acestui tertip, bun pentru persoane fără cultură, se prezintă în Serbia Românii, chiar cei din Voivodina, ca popor deosebit de „Valahii” din regiunea Timocului, în Grecia Aromânii –kuţovlahii- ca deosebiţi de Români, în Bulgaria se neagă existenţa minorităţilor. Exemplele de mai sus amintesc bine cunoscuta reţetă stalinistă de popor şi limbă „moldovenească”.

În paralel, o mână de oameni în ţară acreditează ideea că Aromânii ar fi minoritate naţională în România. E mai mult decât grotesc! Continuând pe această măsură, saşii sau şvabii, de exemplu, deoarece nu sunt înţeleşi de nemţii nevorbitori ai dialectului lor, ar trebui să fie consideraţi alt popor! I-am cunoscut pe Aromâni, şi în romanul „Bariera” am descris, printre altele, viaţa lor frământată, în timpul războiului civil din Grecia.
Cealaltă diversiune care vine de la Apus, este cea central europeană, astăzi exprimată prin inventarea unui termen de anihilare prin confuzie, a identităţii şi originii noastre, termenul inexistent de Rom, ca nume „naţional” al ţiganilor. (Desigur că atunci când Istvan Valyi, studentul ungur de la Viena, a recunoscut cuvinte din limba unor studenţi indieni ca identice cu cele pe care le cunoştea din limba fierarilor sau potcovarilor ţigani de pe latifundiile tatălui său, şi le-a publicat în „Wiener Anzeigen” la 1763, nu s-a gândit niciodată la invenţia numelui de Rom, inexistent ca nume de naţiune.) Termenul rom – mai corect drom - în vechea lor limbă, derivând din sanscrită, înseamnă „om” , dar nicicând o „naţiune”.

Cum poate fi atunci numele Ţării şi al naţiunii - şi ca atare identificativ în cuvintele indicând instituţiile ţării, sau activităţile ei, ca Rom telecom, Rom petrol, Rom arta, Tarom, etc, etc.- unul şi acelaşi cu acela, născocit în Europa centrală, care prin impostură, să nu zic furt, este atribuit ţiganilor? Este o indiferenţă profundă la soarta ţării, a acelora de la noi care manipulează acest termen în mass-media, sau creează manelele ţigăneşti, sau deopotrivă manelele americane, cu care, ca un popor fără limbă, ne prezentăm, nu numai pe scenele interne, dar şi în afară, la mincinosul Eurovision, etc., care de eurovision nu are nimic. (Acelaşi dispreţ pentru patrie şi naţiune, impus de acei care cred că etalonul de civilizaţie şi libertate în Europa este sinonim cu „căsătoriile” între homosexuali şi nu înţeleg că sunt făcute tocmai pentru distrugerea lor şi a Europei.).

Grecia s-a opus admiterii la ONU a fostei republici iugoslave Macedonia până ce aceasta nu şi-a schimbat numele în...FYR (Former Yougoslav Republic)! Aceasta numai pentru ca să nu aibă acelaşi nume, să nu se confunde cu Macedonia, provincia grecească. Dar să fi avut ex-republica iugoslavă acelaşi nume cu Elada, sau Grecia, cum este cazul nostru cu Rom şi România, romani şi limba română, ce-ar fi făcut?

Un om genial în istoria noastră – şi nu se insistă deajuns asupra geniului său istoric, confundându-se începutul conştiinţei naţionale, de către unii istorici, cu revoluţia franceză - a intuit şi a înfruntat (spre deosebire de conducătorii noştri de astăzi) pericolele la care aşezarea noastră geografică, între Balcani şi centrul Europei, ne expune. Pentru că în istorie se schimbă împrejurările, dar PERICOLELE rămân. Adică, formele de manifestare ale ameninţărilor la adresa unei naţiuni în decursul timpului, se schimbă în funcţie de circumstanţe, dar constanta lor rămâne. Mihai Viteazul le-a înfruntat eroic şi cu genială intuiţie, acum patru secole.
El a început cu planul balcanic, provocat de pericolul cel mai mare atunci, imperiul otoman, a luptat la sud de Dunăre, ajungând până în trecătorile Balcanilor – generalul său, Baba Novac, până la Sofia -, neutralizând ameninţarea otomană. Dar nestatornicia principilor ardeleni în politica cu Turcii, aleanţa lor cu Polonia filo-turcă (de pe vremea lui Ştefan Bathory, principele Ardealului, ajuns rege al Poloniei), l-au adus la planul DACIC, central-european. Cu intuiţie genială şi hotărâre fulgerătoare, el a intrat în Ardeal şi a început epopeea care l-a dus la constituirea primului stat unitar românesc, la 1600. Acestei existenţe unitare i s-a opus însă de la apus Austria, care-i va ajuta pe nobilii unguri rebeli iar generalul imperial Basta nu va pregeta, pe Câmpia Turzii, în faţa crimei; de la miază noapte Polonia va desăvârşi opera de distrugere a primului stat unitar românesc, intrând cu oaste în Moldova şi Muntenia.

Când după mai puţin de două secole, Polonia va înceta să existe, un nou vecin ajuns pe Nistru abia la 1792, va spinteca Moldova la 1812 şi va pune în pericol existenţa celor două principate româneşti extracarpatice, prin numeroase ocupaţii militare. Spre deosebire de secolele anterioare, ameninţările istorice îşi schimbă formele de manifestare, în funcţie de contextul istoric, dar rămân, apărând astăzi în forme noi, mai subtile.

Astăzi există o diversiune balcanică, prin nerecunoaşterea ca minorităţi şi desnaţionalizarea a întinse mase de români în Serbia, Grecia, Bulgaria, Albania, folosind în unele din aceste state diversiunea nominală cu „valahi” şi români, ca dealtfel în Republica Moldova, de către urmaşii lui Stalin, cu „moldovenii”, nume al locuitorilor unei provincii, dar nu al naţiei!

Apoi, există diversiunea cu paronimul (aproape omonimul) rom, apărută întâi în spaţiul central european, extinsă după tratatele de la finele primului război mondial, astăzi, după 1989, extinsă la scară exponenţială în Europa, care anihilează pe români, dintr-o trăsătură de condei, excluzându-i din rândul popoarelor europene, asimilându-i cu ţiganii! În condiţiile bombardamentului mediatic, ale aşa zisei globalizări, această confuzie este foarte periculoasă! Războaiele azi sunt asimetrice, în cazul României ele se duc prin aceste diversiuni şi prin economie; economic, pentru a îndeplini programele – planurile - organismelor financiare internaţionale, a fost pusă pe butuci întreaga industrie a ţării imediat după 1989, pentru a transforma ţara într-o piaţă de desfacere a Apusului şi, fără război, România deja a pierdut trei milioane de oameni, în cea mai mare parte tineri, mulţi calificaţi, deveniţi braţe de muncă ieftine, destinaţi desnaţionalizării şi asimilării, de către statele din Occident.

Acestea sunt noile modalităţi de exprimare, azi, ale imperialismelor de aproape şi de mai de departe

Dar, aşa cum s-a întâmplat totdeauna, imperiile pier, dar naţiunile – acelea care vor să trăiască -, rămân. Dar numai acelea care vor să trăiască şi-şi au conducătorii pe măsura acestui scop, precum odinioară un Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. O analiza de Emil Petru Raţiu, Roma, Italia

sursa:rgnpress.ro

După 200 de ani de aşteptare şi luptă pentru identitate, Băsescu calcă în picioare speranţele românilor/vlahilor din Timoc

În condiţiile în care sute de români/vlahi sunt anchetaţi de poliţia şi procuratura sârbă, în condiţiile în care cei 300.000 de români din Timoc nu au nici măcar o singură ora de limba româna in şcoală, în condiţiile în care statul sârb şi Biserica Ortodoxă Sârbă hărţuieste zilnic Biserica Ortodoxă Română şi pe românii/vlahii care doresc slujba în limba româna, în condiţiile în care toţi liderii românilor din Timoc sunt ancheţati şi hărţuiţi, în condiţiile în care alegerile Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Rumane sunt fraudate de autorităţile sârbe, în condiţiile în care speranţele românilor timoceni se mai sprijineau naiv pe ideea că ei ar putea conta pentru politrucii de la Bucureşti, Preşedintele Traian Băsescu le-a spulberat şi ultima speranţă declarând marţi 1 noiembrie la Belgrad că România nu condiţionează adoptarea acordului de asociere al Serbiei la Uniunea Europeana, de problema minorităţilor.

Adica cu alte cuvinte Basescu le spune autoritatilor de la Belgrad ca pot aresta, ancheta si tara in fata tribunalelor romani/vlahi din Timoc care se lupta pentru identitatea romaneasca, ca pot interzice in continuare constructia de biserici romanesti, ca pot fura in continuare alegeri in defavoarea romanilor din Timoc, ca pot hartui in continuare liderii romanilor/vlahilor din Timoc, ca pot desfasura campanii xenofobe antiromanesti in presa, ca pot umili inca 200 de ani pe cei peste 300.000 de romani/vlahi din Timoc pentru ca, stiind toate acestea, Romania condusa de el, de Traian Basescu, nu va sanctiona statul sarb, ba dimpotriva va face lobby ca acest stat cu comportament de ev mediu in ceea ce priveste respectarea drepturile romanilor din Serbia, se va bucura de tot sprijinul sau ca sa adere la UE si la NATO.

Oare cat de schizoida sa-ti fie constiinta si cat de tradatori acei sfatuitori care te indeamna la asemenea gesturi?

"România nu condiţionează adoptarea acordului de asociere de rezolvarea unei probleme sau a alteia, deci nici de rezolvarea problemei vlahilor, de altfel, nici nu ar fi posibil, astăzi suntem pe 1 noiembrie şi Consiliul European va fi pe 9 decembrie (când se va decide statutul Serbiei de candidat la UE - n.r.), deci când să se rezolve problema vlahilor, pe care, trebuie să recunosc, o discutăm de mai mulţi ani? Noi am ridicat şi vom continua să ridicăm problema vlahilor care se declară a fi români. Nu este o legătură între ratificarea acordului de asociere şi problema vlahilor", a spus Băsescu, într-o declaraţie susţinută la finalul întrevederii de la Palatul Serbia cu omologul sârb, Boris Tadic, transmite Agerpres.

El a susţinut că problema vlahilor poate fi discutată şi din perspectiva recomandărilor şi constatărilor din raportul Consiliului Europei din acest an.

"România a ratificat deja într-una din camerele Parlamentului tratatul de asociere a Serbiei şi sperăm că Senatul va face acest lucru în timp util, în aşa fel încât pe 9 decembrie România să fie un susţinător probat, prin aprobarea raportului de asociere în Parlament. Deci, un susţinător fără rezerve", a punctat Băsescu, sugerand ca va face presiuni asupra Senatului pentru a forta votul in favoarea Serbiei.

Vom vedea aici ce ramane de declaratiile curajoase ale unor senatori ca Viorel Badea si Titus Corlatean care au declarat ca Senatul nu va vota in favoarea Acordului de asociere al Serbiei fara rezultate concrete...Iar rezultate nu exista. Niciunul! Doar vorbe!

La aflarea vestii, liderii romanilor/vlahilor din Timoc contactati de Romanian Global News au ramas muti. "Este una dintre cele mai triste zile pentru noi. Este ca si cum cineva ne-ar fi infipt un cutit in spate", a declarat unul din liderii contactati."

"Mai bine nu mai venea, sau nu mai vorbea de noi. Vom continua sa ne luptam singuri stiind bine ca nu mai vem ce astepta de la statul roman, cel putin atata timp cat va fi condus de Basescu", a declarat un altul, in timp ce vocile aflate langa cel care comenta murmurau scrasnind din dinti "Tradatorul!".

Incurajat de declaratiile iresponsabile ale lui Traian Basescu, Boris Tadic a subliniat că ţara sa respectă dreptul cetăţenilor de a se declara de orice etnie doresc.

"Noi respectăm drepturile cetăţenilor noştri să se declare în modul în care doresc, prin asta se înţelege şi protecţia limbilor. Noi în totalitate înţelegem situaţia poporului român când deschide această discuţie. Niciodată nu am dorit să impunem cetăţenilor identitatea", a spus fatarnic Tadic.

Si continua sa fabuleze: "eu consider că am reuşit mult când e vorba de protecţia minorităţilor şi protecţiei limbii şi culturii lor. Am făcut asta pentru că noi credem în principiile democratice. Majoritatea poporului nostru nu trăieşte numai în Serbia, ci şi în alte ţări, în România şi în alte ţări şi din cauza aceasta suntem interesaţi ca drepturile poporului nostru să fie respectate în toate ţările", a continuat Tadic mintind cu nerusinare.

Programul vizitei va mai cuprinde o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii româneşti din Serbia şi o deplasare în Timoc, unde Băsescu se va întâlni cu autorităţile locale din Negotin, cu membrii comunităţii etnicilor români/vlahi din Timoc si Voivodina, precum şi cu reprezentanţii Parohiei Ortodoxe Române din Malainiţa.

sursa:rgnpress.ro

Noi şi sârbii

 

Spuneam în articolul Noi şi bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.

Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un prim ministru britanic) spunea că națiunile nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.

Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389. Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.

La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XIV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, al XV-lea și al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.

Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani? Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.

Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor. În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân. Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei. Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.

Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă. Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.

Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

 

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depăşit cu mult în bravură pe ruşi.

Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.

Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 – 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941. Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.

În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.

În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.

Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:

 

Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”

 

Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi.

Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.

Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferinţa păcii

Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.

Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră. Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pg 38).
 
Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească

 

Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire. Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă. Iată câteva fapte:

După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească. Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.

În districtele Craina, Morava, Pojarevăţ şi Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulţi), bisericile, mânăstirile şi şcolile româneşti au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispoziţiile tratatelor pentru protecţia minorităţilor, nici mai ales raporturile noastre de alianţă şi amiciţie, nu au adus vreo schimbare în bine în situaţia culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict şi posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriţi să frecventeze şcolile din România. În lipsă de biserici şi şcoli naţionale, analfebetismul şi sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoţii sîrbi refuză să boteze pe nou născuţi cu nume româneşti. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaţionalizarea acestor români. Conştiinţa naţională a acestor fraţi a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupaţie românească şi alipirea la România, iar la conferinţa de pace de la Paris au manifestat aceeaşi dorinţă.

Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naţionale în baza tratatului pentru minorităţi şi a convenţiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuţiunile pentru reglementarea chestiunilor şcolare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenţiei şcolare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiţia istorică şi caracterul naţional al bisericii româneşti din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuşi la un compromis şi s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenţie relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul românesc”. Această convenţie a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia şi ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanţelor parlamentare sârbeşti ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situaţia celor două biserici şi-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii şi statului român.

Sârbii şi permanenţa revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendinţa contantă a politicii iugoslave faţă de elementul românesc. Această tendinţă este concretizată astfel de către profesorul universitar Duşan Popovici: „Politica noastră naţională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :

1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră

2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre

3. Încopcierea intelectualilor noştri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii şi Banatul, pg 77)

Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunţat niciodată la revendicări teritoriale faţă de România. Recruţii sârbi învaţă că duşmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul şi armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc şi cu sânge întipărită în inimile şi mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ţinuturi (Timişoara şi Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.

Dacă vă mai amintiţi, că în zilele tragice pentru noi din 26 şi 27 iunie trecut, amicii şi aliaţii noştri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu duşmanii noştri pe tema revizionismului, susţinând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuinţează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ şi deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schiţat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianţă şi declaraţii tot atât de formale de „amiciţie”.

 

Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 

autor : Cristian Negrea

sursa : ziaristionline.ro

Românii din Bulgaria, între uitare şi "asimilare benevolă"

În ciuda declarării loialităţii faţă de statul bulgar, românii care îşi revendică drepturile sunt consideraţi drept "distrugători ai statului", "vânzători ai neamului bulgar" şi chiar agenţi ai României, spun pentru Cotidianul.ro presedintele Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE", Ivo Filipov Gheorgheiv, şi preşedintele AVE din Kozlodui, Nicolai Marinov Pacev.
S-a ajuns astfel că de la cei 70.000 de etnici români declaraţi oficial în Bulgaria în perioada interbelică, să se ajungă, în 2001, la puţin peste 1.000 de locuitori, în condiţiile în care, din datele neoficiale ale Uniunea Etnicilor Români, în Bulgaria locuiesc circa 300.000 de români.
Aceasta şi pentru că politica autorităţilor de la Sofia este de a susţine că vlahii şi românii, dar şi aromânii sau meglenoromanii, sunt populaţii cu tradiţii, obiceiuri şi cultura diferite, după cum se arată în amintitul raport al AVE. Vorbind despre politica Sofiei, Preşedintele Asociatiei Aromânilor din Bulgaria declara, pentru Agerpres, că "nu poate fi vorba de asimilare, ci de integrare cu bună voinţă."
Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE" a prezentat un raport asupra populaţiei româneşti din ţara vecină, imediat după încheierea recensământului din februatrie 2011. La fel cum reclamau organizaţiile macedonene după recensământul din 2001, presedintele AVE, Ivo Filipov Gheorgheiv arată că în satele româneşti din sudul Dunării datele au fost completat cu creionul, pentru a putea fi uşor modificate, în detrimentul etnicilor români.

La sesizarea AVE, Ministerul român de Externe a răspuns indicând că va include această problemă pe agenda dialogului bilateral cu Sofia.
"Se ştie că, dacă o persoană vorbeşte româneşte, nu poate să evolueze în ierarhie sau să progreseze în societatea modernă. Acest fapt a făcut ca unii din neamul nostru care au ajuns să ocupe o funcţie să refuze să recunoască că sunt români, să vorbească româneşte sau să-şi înveţe copii să vorbească româneşte de teamă că îşi vor pierde funcţia. În privinţa asta s-a ajuns până la paradoxul ca bunicii care nu ştiau limba bulgară să nu se poată înţelege cu nepoţii care nu ştiau româneşte", se arată în raportul AVE.
În Bulgaria există o singura instituţie de învăţământ cu predare in limba română, un liceu din Sofia, într-o zonă în care prezenţa etnicilor români este minimă. Cei zece elevi care încheie cursurile în fiecare an sunt, preponderent, bulgari care apoi cumpără acte care le certifică apartenenţa la etnia română şi studiaza la Bucureşti, în virtutea unui acord privind schimbul de studenţi, spune Ivo Filipov Gheorghiev. Preşedintele Traian Băsescu a promis că va aborda tema înfiinţării unui liceu românesc la Vidin, zona în care se concentrează comunitatea românească, însă totul a rămas la stadiul de promisiune.
Cât despre fonduri, în timp ce statul român a odferit, în 2010, circa 600.000 de euro comunităţii bulgare din România, românii de la sud de Dunare au primit sub 10.000 de euro din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, iar statul bulgar nu participă deloc la susţinerea asociaţiilor româneşti, o dată ce minorităţile naţionale nu sunt recunoscute. Mai mult, Fiscul bulgar impozitează micile fonduri primite de la Bucureşti.

Aceeaşi autoritate fiscală de la Sofia a lansat în acest an o campanie prin care le cere profesorilor de limba română listele cu numele copiilor înscrişi la cursuri, adeverinţele şi diplomele acestora. Şcolile sunt organizate de români şi plătite exclusiv din fonduri ale comunităţii şi ajutoarele de la Bucureşti.
Banii sunt esenţiali pentru românii din Bulgaria, pentru că marea masa a comunităţii trăieşte în nord-vestul ţării, cea mai săracă regiune din UE, potrivit unui recent studiu al Eurostat. "Sistemul represiv a folosit şi foloseste în continuare sărăcia ca cea mai puternică pârghie de asimilare a unui neam", arată raportul AVE. Acum, Uniunea Romanilor din Bulgaria are nevoie de circa 40.000 de euro pentru a cumpara un imobil in Vidin pentru a adaposti o biblioteca de 25.000 de volume, găzduită în condiţii improprii într-o cameră a primăriei.
Aderarea la UE nu pare a oferi perspective mai bune minorităţilor din Bulgaria. Bulgaria europeană a fost aspru admonestată într-un raport din 2009 al Consiliului Europei, care cerea adoptarea unui amendament constituţional "pentru o mai bună garantare a dreptului minorităţilor la asociere şi pentru deplina aliniere a practicilor la standardele Consiliului Europei." Motivul criticilor ţinea în special de situaţia minorităţii turce, cea care se bucură de cele mai mari drepturi-reprezentare parlamentară şi o emisiune zilnică de ştiri, de zece minute, la televiziunea publică. La presiunea naţionaliştilor, premierul Boiko Borisov a fost chiar pe punctul de a organiza un referendum pentru interzicerea acestei emisiuni.
Presa occidentală a relatat despre politica de asimilare a minorităţii turce în timpul regimului comunist din Bulgaria şi despre exodul a 300.000 de etnici turci, după căderea comunismului.
Statutul minorităţilor are o miză imensă în Bulgaria, având în vedere declinul demografic şi exodul în ţările vestice. Potrivit recensământului din 2011, populaţia Bulgariei s-a redus la 7,3 milioane de locuitori, iar din datele neoficiale ale asociaţiilor minorităţilor etnice, bulgarii nu depăşesc cu mult jumătate din această populaţie.

autor : Razvan Ciubotaru
sursa : ziarul Cotidianul