INTELEPCIUNE SI TRADITIE - MARTURII DESPRE DACI

Cucuteni – Vatra civilizatiei Europei, “brand”-ul ignorat al Romaniei

Ilustratie: New York Times
Selectie: Ziaristi Online
Sursa:     Ziaristi Online

ALERTA PENTRU VALEA TIMOCULUI

Secretarul de stat MAE pentru Romanii de Pretutindeni, Eugen Tomac, a declarat, intr-un interviu acordat Ziare.com, ca Serbia ii discrimineaza pe romanii de pe teritoriul sau si se comporta cu minoritatile ca pe vremea cand era un stat totalitar, motiv pentru care Romania i-a blocat temporar accesul la UE.
“Serbia de azi nu intelege ca minoritatile nu mai pot fi neglijate si tratate superficial cum se intampla in epoca dictatoriala, totalitara, si inainte de Milosevici”, ne-a spus Eugen Tomac. Oficialul de la Bucuresti a afirmat ca Romania, desi isi doreste statul vecin in UE, iar relatia e “exceptionala”, are o mare problema cu faptul ca Serbia imparte comunitatea romaneasca in doua – romani si vlahi – pe ultima considerand-o o etnie inventata. Tomac acuza si ca Serbia nu si-a respectat angajamentele luate fata de Romania in problema minoritatii romanesti, in ciuda faptului ca oficialii de la Bucuresti au insistat pe aceasta problema cu fiecare ocazie. Secretarul de stat precizeaza ca Romania vrea pentru minoritatea nationala pe care o are in Serbia “educatie in limba romana, recunoasterea jurisdictiei episcopiei romane pe intreg teritoriul Serbiei, inclusiv in parohiile din Serbia de rasarit si, impreuna cu statul roman, sa subventioneze presa pentru minoritatea romaneasca pentru ca nu exista mecanisme de informare in limba romana pentru cei peste 250.000 de romani.”
Care e problema numarul unu pe care o are Romania cu Serbia?
In primul rand, trebuie sa fac urmatoarea precizare: exista o eroare terminologica in ceea ce priveste romanii din Serbia de rasarit, din Valea Timocului. Nu exista minoritate nationala vlaha. Si vlahii, si moldovenii, si alte comunitati romanesti – aromanii, istroromanii – sunt vorbitori de limba romana, deci sunt etnici romani.
Noi stim foarte bine cine sunt romanii si unde locuiesc ei. Este regretabil ca Serbia astazi nu vrea sa inteleaga ca o comunitate minoritara reprezinta o bogatie pentru societate si nu trebuie discriminata si tratata superficial, asa cum se intampla azi cu minoritatea romaneasca din Valea Timocului. Este o minoritate neglijata, iar statul roman e extrem de ferm angajat in a lupta pentru ca aceasta minoritate sa fie respectata si sa li se asigure drepturi elementare.
Nu cerem lucruri exagerate, decat ca romanii din Valea Timocului, cei peste 250.000 de romani de acolo, sa aiba educatie in limba romana, acces la cursuri de limba romana in scolile in care exista comunitati majoritare vorbitoare de limba romana, indiferent cum se numesc ei, ca-si spun vlahi, ca-si spun moldoveni. Statul roman are obligatia sa-i protejeze si sa-i sprijine pentru a-si pastra identitatea.
Protocolul pe minoritati prevede exact lucrurile astea?
Acest instrument bilateral, Comisia Interguvernamentala Mixta pentru Protectia Minoritatilor, are in sarcina elaborarea acestui document, un plan de lucru in care ambele state isi asuma o serie de angajamente in ceea ce priveste protectia minoritatilor.
Din pacate, in relatia cu Serbia nu am evoluat pe aceasta problematica tocmai pentru ca Serbia nu vrea sa inteleaga ca a aborda un dublu standard in ceea ce priveste minoritatea romana, a-i imparti pe romani in romani si vlahi este un act pana la urma discriminatoriu pentru ca o minoritate nu poate fi creata artificial. Care e tara-mama pentru “vlahii” din Valea Timocului? Care este limba? Nu putem standardiza azi orice grai al limbii romane.
Nu vrem decat ca episcopia ortodoxa romana din Serbia sa aiba jurisdictie pe intreg teritoriul ei, nu putem trata diferit comunitatea romana din Banatul Sarbesc si altfel comunitatea romana din Valea Timocului, pe care (autoritatile de la Belgrad – n.red.) ii numim vlahi si incercam sa le impunem o identitate artificiala. Noi cunoastem toate aceste probleme, care au un trecut destul de dificil de parcurs in ce priveste recuperarea identitatii, dar nu vrem sa lasam la voia intamplarii evolutia acestei minoritati romanesti care a fost neglijata de aproape doua secole.
Sa intelegem ca vom bloca Serbia la infinit daca vor continua sa discrimineze minoritatea romaneasca?
Trebuie sa se inteleaga foarte clar ca statul roman doreste ca Serbia sa devina membru al Uniunii Europene, e obiectivul nostru ca statul vecin sa devina stat membru al Uniunii Europene. De altfel, avem o relatie exceptionala de mai mult timp, insa nu putem trece cu vederea faptul ca Serbia si-a luat o serie de angajamente in ce priveste protectia minoritatilor, iar in ce priveste alte minoritati decat cea romana, aceste angajamente sunt respectate, iar minoritatea romana e singura minoritate divizata in doua, intre romani si “vlahi”.
Acest lucru nu-l putem accepta si vom insista in continuare ca Serbia sa renunte in a mai diviza comunitatea romana – exista o singura limba, o singura comunitate nationala, nu vorbim de graiuri si de alti termeni ce tin de terminologie pura.
A dat Serbia vreo motivatie, de ce recurge la discriminarea asta?
Din pacate, lucrurile au fost mostenite din perioada dictaturii comuniste. Nici astazi, cand pare ca societatea sarba doreste sa revina la valorile democratice, nu intelege ca acest tratament aplicat minoritatii romane, ca ceea ce pe timpuri putea fi trecut cu vederea pentru ca exista o politica de a neglija minoritatile nationale azi nu mai corespunde valorilor europene.
Se comporta Serbia asa cum se comporta Serbia lui Milosevici fata de romani?
Serbia de azi nu intelege ca minoritatile nu mai pot fi neglijate si tratate superficial cum se intampla in epoca dictatoriala, totalitara, si inainte de Milosevici.
Se refera nemultumirile Romaniei si la Consiliul National al Vlahilor, care se pare ca nu prea contine romani?
Din acest Consiliu, din pacate, fac parte si persoane care nu reprezinta opinia majoritatii romanesti din aceasta zona, intrucat sustin inexistenta romanitatii in acest spatiu, fara a avea argumente identitare, juridice si de alta natura. Din acest punct de vedere, e regretabil ca acest Consiliu nu face decat sa devina un instrument pe care statul sarb il foloseste impotriva propriilor cetateni de etnie romana.
Avem informatii ca Romania a presat Serbia de mai mult timp pe aceste probleme, pe canale oficiale si neoficiale. Asa este?
Acest subiect nu a lipsit niciodata din agenda bilaterala, indiferent ca ne referim la intalnirile dintre sefii de stat, sefii de guvern sau sefii diplomatiei romane.
Exista aceste instrumente pe cale bilaterala si am insistat ca ele sa devina functionale, iar romanii din aceste zone sa obtina drepturi elementare. Acest lucru nu s-a intamplat, motiv pentru care suntem extrem de ingrijorati si fermi in ceea ce priveste obtinerea unor drepturi clare pentru romanii din acea zona.
Are alta varianta Serbia decat de a da drepturi romanilor, daca vrea sa adere la UE?
Serbia trebuie sa faca un lucru foarte simplu – sa inceteze sa divizeze minoritatea romana in doua, sa le acorde drepturi elementare, educatie in limba romana, recunoasterea jurisdictiei episcopiei romane pe intreg teritoriul Serbiei, inclusiv in parohiile din Serbia de rasarit si, impreuna cu statul roman, sa subventioneze presa pentru minoritatea romaneasca pentru ca nu exista mecanisme de informare in limba romana pentru cei peste 250.000 de romani.
Serbia stie ce are de facut pentru a oferi garantii reale in ce priveste protectia minoritatii romane.
Romania nu doreste sa blocheze aderarea Serbiei la Uniunea Europeana, ci sa tragem un semnal de alarma in ceea ce priveste situatia dificila in ce priveste minoritatea romana din spatiul sarb. E absolut european ca o minoritate sa primeasca garantii in ce priveste sustinerea pentru a-si pastra specificul ei.

sursa:ziaristionline.ro

Zdrobiţi şi uitaţi: Românii transnistreni

MOTTO:

“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Toma Jalbă,

reprezentant al românilor transnistreni la

Congresul ostaşilor moldoveni

din octombrie 1917

Cred că în această perioadă, în care se pune tot mai mult pe plan diplomatic problema rezolvării situaţiei Transnistriei, respectiv fâşia de teren parte a Republicii Moldova în stânga Nistrului care formează astăzi Republica Nistreană, nerecunoscută de nimeni, scăpată de sub controlul Chişinăului şi întreţinută de Rusia, ar trebui cunoscută la noi şi situaţia românilor transnistreni, reduşi acum cu mult ca şi număr faţă de ceea ce reprezentau odată. Astfel am putea să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra transnistrenilor şi asupra dăinuirii istorice a românilor în zone la est de Nistru mult mai vaste decât teritoriul actual în dispută. Inclusiv faptul că românii (numiţi moldoveni) din actuala regiune nistreană sunt în superioritate relativă (40%) faţă de ruşi şi ucraineni (aproximativ 30% fiecare) spune multe despre caracterul etnic al acestei regiuni, în care cea mai numeroasă populaţie continuă să fie cea românească. Ba mai mult, acest fapt aruncă o lumină şi asupra caracterului etnic de bază, valabil cu câteva decenii în urmă, al regiunii mai extinse de la stânga Nistrului, adevărata Transnistrie, care se întinde între Nistru şi Bug. La aceste consideraţii putem adăuga faptul că din actuala Transnistrie din Republica Moldova, procentul de 30% cât îl ocupă în prezent elementul etnic rus este unul cu totul artificial, format din conducerea politică, Armata a XIV-a rusă cu familiile, pensionarii din armata roşie şi alte elemente căzăceşti stabilite pentru paza şi protecţia regimului comunist ce conduce la Tiraspol.

Românii transnistreni, scurtă retrospectivă istorică

Nu intenţionez să fac o prea lungă incursiune în istoria regiunii, ci doar să amintesc unele repere importante, care demonstrează clar caracterul etnic românesc iniţial al regiunii.

Regiunea dintre Nistru şi Bug, poate şi unele porţiuni dincolo de Bug, către Nipru, a făcut parte din imperiul dac al lui Burebista, la fel ca şi alte întinse regiuni din Balcani sau Câmpia Panonică, la sud şi la vest, precum şi până în Carpaţii Păduroşi, la nord. După cucerirea şi retragerea romanilor din Dacia, populaţia daco-romană era predominantă în regiunile mai sus menţionate, valurile migratoare venind şi trecând, dar populaţia de bază rămânând pe loc, deplasându-se doar cei cu turmele, prin transhumanţă.

Primii vlahi la est de Carpaţi sunt pomeniţi încă din secolul IX, în tăbliţele runice de pe insula Gotland, şi s-ar putea să fie vorba chiar de români de la est de Nistru, deoarece drumurile vikingilor „de la varegi la greci” treceau de la Marea Baltică la Marea Neagră pe Volga, Nipru, Bug, Nistru şi posibil Prut. Dar pomeniri sigure ale românilor transnistreni apar în jurul anilor 1150 în cronicile slave şi bizantine, care îi menţionează între secolele IX şi XIII. Numiţi bolohoveni, aceştia stăpâneau părţi din provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Rezultatul acestei bătălii este intrarea ruşilor sub vasalitatea mongolă pentru mai bine de trei sute de ani. Bolohovenii, pentru a putea rezista presiunii Kievului, se aliază cu Batu Han, hanul tătar din Crimeea. Unul dintre cnezii ruşi învinşi la Kalka, Daniil, cneazul Kievului şi el sub suzeranitatea tătară, profitând de invazia mongolă din 1241 în Ungaria la a lui Batu Han, atacă şi distruge unitatea politică a cnezatului bolohovenilor. Ulterior, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, care este similar cu românii (vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă). Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.

Acest vajnic căutător face parte din tradiţia altor cercetători ai vieţii româneşti de la est de Nistru, începând cu Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în a Transnistria în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson (1882) şi O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În 1942 apare monumentala lucrare a sociologului român Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, motiv pentru care acesta este ucis în închisoare de comunişti (1951).

Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană, totuşi, găsim suficiente documente care să ateste permanenţa românilor transnistreni, dar şi stăpânirea lor peste porţiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de ţara Moldovei de dincolo de Nistru şi, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Mai departe, sunt numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hristov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru, care dovedesc o dată în plus stăpânirea acestor pământuri de către domnii moldoveni, chiar dacă aflaţi sub suzeranitate otomană.

Cazacii români

O scurtă paranteză, pentru a arăta importanţa românilor transnistreni în regiune în această perioadă, menţionez existenţa unor conducători importanţi români chiar şi în rândurile cazacilor. Dau aici un scurt fragment din articolul lui Viorel Dolha despre Transnistria:

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Dănilă Apostol

Hatman al Ucrainei

1727 – 1734

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în serviciul Rusiei. (întregul articol aici).

Din secolul XVII la revoluţia rusească

La mijlocul secolului XVII, după moartea lui Bohdan Hmelniţki, Ucraina controlată de cazaci se divide în două părţi, mărginite de Nipru. Partea din stânga, sub hatmanul Samuilovici şi partea din dreapta, sub hatmanul Doroşcenko. Cei din stânga intră sub suzeranitatea rusească a ţarului Alexis Mihailovici, iar cei din dreapta, sub cea otomană, Doroşcenko primind un tratament egal cu cel al hanilor din Crimeea sau al principilor români de sub suzeranitatea sultanului.

La 1681, domnul Moldovei Gheorghe Duca devine domn al Moldovei şi Ucrainei, stăpânirea sa fiind recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru.

Speriat de expansiunea românească, hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată. Expediţiile militare ale lui Petru cel Mare îl aduc pe domnul Moldovei Dimitrie Cantemir în tabăra rusească, iar după bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711), acesta este nevoit să fugă în Rusia împreună cu mulţi boieri de-ai săi care vor juca în continuare un rol important în viaţa românească de la est de Nistru şi chiar în viaţa culturală şi militară rusească.

Porţiunea dintre Nipru şi Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), dar şi până atunci românii, cunoscuţi pentru calităţile lor militare, au fost recrutaţi în armata rusă. De exemplu, în 1740 este format un corp de armată din moldoveni, cu colonelul Horvat, maiorul Filipovici, care avea steagurile decorate cu stema moldavă. Ruşii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iaşi, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru şi Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus şi Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, ruşii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localităţi dintre care 49 româneşti (73%), una lipovenească şi 17 armeneşti şi greceşti, niciuna rusească sau ucraineană!

Până atunci ruşii încurajau românii să se stabilească în provinciile ocupate de ei, dar ulterior au trecut la un proces masiv de rusificare, pentru a integra, îngloba şi deznaţionaliza populaţia românească, cea mai veche de pe aceste pământuri, de dinaintea venirii valurilor de migratori dintre care făceau parte şi slavii. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară pe arii extinse şi dincolo de Nistru, mai ales în provinciile mai apropiate de fluviu, unde legăturile cu românii din teritoriul Moldovei erau mai puternice servind ca o piedică serioasă contra rusificării. Ca şi o dovadă elocventă este faptul că la est de Nistru, noua provincie alipită la Rusia în 1792 şi împărţită în patru districte, a fost pusă sub administrarea boierilor români, asta până la consolidarea poziţiei ruseşti, când vor fi anulate toate privilegiile şi se va trece la o rusificare forţată, inclusiv prin colonizarea masivă a elementelor alogene ruse şi ucrainene, dar ţinând cont că aceştia nu erau suficienţi, ruşii vor coloniza cu ce vor găsi, inclusiv cu germani.

În sprijinul existenţei preponderente a elementului românesc la est de Nistru poate fi adus şi argumentul toponimiei şi al etimologiei multor oraşe şi târguri din Transnistria. Movilăul (actual Moghilev) a fost întemeiat de domnitorul Moldovei Ieremia Movilă, Raşcovul (fostă reşedinţă a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu) de boierul Raşcu, Dubăsari de boierul Jora. Movilăul şi Raşcovul cu regiunile împrejmuitoare au făcut parte din Moldova chiar la 1812, la anexarea rusească a Basarabiei, şi au rămas în componenţa acesteia încă ani buni după 1812. Oceakovul a fost construit cu ajutorul lui Petru Şchiopul, iar Odessa după planurile arhitectului Manole, mâna dreaptă a ducelui Richelieu (de origine franceză), constructorul oraşului. O mare parte din Odessa, cartiere întregi erau româneşti la începuturile acestui oraş, românii primind loc de case în oraş.

De la anexarea Basarabiei, la 1812, şi accentuarea spolierii şi rusificării populaţiei, tendinţa se inversează accelerat, tot mai mulţi români fugind înapoi în Moldova de dincolo de Prut, atât din Bararabia cât şi din Transnistria. Sate întregi se depopulează rapid, autorităţile ruseşti intrând în alertă în faţa unui asemenea exod. Funcţionarul în ministerul de externe rus P. P. Svinin, trimis de ţar la 1815 să verifice informaţiile primite referitoare la abuzurile autorităţilor ruse, raporta ţarului că numai în decurs de un an, din judeţul Tighina au fugit dincolo de Prut 900 de familii, din judeţul Codrilor 290 de familii, iar din judeţul Hotin 3359 de familii. Cu toate acestea, statistica lui Koeppen, profesor de statistică la Universitatea din Petersburg şi membru al academiei ruse, în lucrarea sa Despre harta etnografică a Rusiei europene, apărută sub auspiciile Societăţii imperiale ruse de geografie la Petersburg în 1852, la capitolul Tabelul străinilor, la rubrica românilor găsim 406182 în Basarabia (86% din populaţia Basarabiei), dar şi 75000 în gubernia Kherson, 9858 în gubernia Ecaterinoslav şi 7429 în Podolia. Asta după un adevărat exod care va continua până la revoluţia din 1917.

Unirea Basarabiei şi românii transnistreni

Despre cum s-a realizat şi pregătit unirea Basarabiei cu România, despre acele clipe de frământare, speranţă şi eroism am scris în articolele Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia, de aceea mă voi referi la partea ce priveşte românii transnistreni în vâltoarea acestor zile de zbucium şi foc.

În condiţiile create de revoluţia rusă, românii moldoveni şi transnistreni încep să se organizeze în urmărirea idealurilor lor naţionale. Zorii libertăţii deschişi de revoluţia din martie vor fi striviţi de cizma bolşevică pentru cea mai mare a fostului imperiu al ţarilor, devenit imperiu comunist cu o apetenţă expansionistă mult mai mare.

Dar până atunci românii mai aveau de luptat pentru idealul naţional, pe ambele maluri ale Nistrului. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, toate urmărind realizarea câtor mai multe deziderate pentru români. Fruntaşii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflaţi la Kiev dintre foştii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, soldaţi basarabeni din armata rusă, studenţi români şi alţii. Astfel, în cadrul Radei Ucrainene, în urma demersurilor făcute de societatea românească „Deşteptarea”, i se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Legea cerea ca acest drept să se acorde în urma unui sufragiu făcut în sânul minorităţii, în urmă căruia cel puţin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naţionale politice şi culturale, iar minorităţile mai mari puteau avea şi un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanţi români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu. În lunile în care a funcţionat Rada ucraineană, până în 1918 când războiul se extinde în această ţară, aceştia şi-au făcut datoria de români. Astfel, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul de la tribună cere drepturi pentru cei 800000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului, iar Dumitraşcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei şi ia apărarea României contra căreia Rada a luat decizia de a trimite o moţiune de protest contra unirii Basarabiei cu România. La apariţia bolşevicilor în Ucraina, fruntaşii românilor au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Nistru.

Trebuie menţionat că încă din aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc, la punctul 10 se stipula: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam.”

În continuare, pe de altă parte, la Congresul ostaşilor moldoveni din Chişinău deschis la 19 octombrie 1917 au luat parte şi delegaţi de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:

„Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!” Ion Buzdugan îi răspunde lui Toma Jalbă:

„Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care şi-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile şi munţii pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea şi deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsaţi! Strigă fratele nostru, eu socot că şi pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!

La 17-18 decembrie 1917 s-a ţinut la Tiraspol Congresul Românilor de peste Nistru, la care au participat ca invitaţi cinci delegaţi ai Sfatului Ţării din Basarabia conduşi de Onisifor Ghibu şi din care făcea parte şi vicepreşedintele Sfatului, Pantelimon Halippa. Unul dintre cei cinci iniţiatori ai congresului era chiar soldatul ţăran Toma Jalbă. Înaintea congresului, Onisifor Ghibu a văzut proiectul de discurs al lui Toma Jalbă, şi după cum el însuşi mărturiseşte, l-a rugat să-l schimbe, iar Toma Jalbă a acceptat cedând preşedinţia congresului lui Ştefan Bulat, un tânăr învăţător şi ofiţer, ceva mai temperat. Motivul ni-l dă chiar Ghibu, într-un articol din revista Moldova Nouă din 1941: „Precauţiunea mea era dată de grija de a nu lăsa să se producă la Tiraspol nimic ce ar putea dăuna pe de-o parte Basarabiei, care deşi era îndrumată relativ binişor în cele politice, totuşi era minată la fiecare pas de anarhia nesăbuită ce se întinsese de la un capăt al său la celălalt, ameninţând în fiecare clipă cu răsturnarea situaţiei de drept şi a ordinei sociale, pe de alta României, care trecea, tocmai în acele vremuri, prin cele mai cumplite încercări din cursul războiului. A te lansa, în aceste împrejurări, la votarea pe faţă a unor rezoluţii care depăşesc prea mult ideologia revoluţionară rusească, putând întărâta pe cei ce dispuneau de situaţie, aceasta o socoteam o greşeală ce ar fi putut deveni fatală şi pe care, tocmai pentru aceea voiam s-o evit, pe cât atârna de mine.”

Totuşi, ridicarea chestiunii unirii teritoriilor româneşti de la est de Nistru cu Basarabia nu a putut fi evitată la acest congres. Ţăranii stăruiau înduioşător „să ne soidinim (unim) cu fraţii” şi „oamenii de la ţară sunt trimişi cu aiastă vorbă: să fim toţi împreună, cu aiastă vorbă ne aşteaptă pe noi oamenii la sate”. Ţăranii Sofron Coldâba şi Ştefan Logut din satul Garmaţcaia au cerut ca „acum să se facă măcar o bucăţică de rezoliuţie că ne soidinim cu Moldova”. Totuşi, nici aceasta nu s-a făcut, doar s-a hotărât ca referitor la această chestiune să se mai ţină un congres special la 8 ianuarie, cu delegaţi din toate satele moldoveneşti din Kherson, Podolia şi Cameniţa. Acest congres nu a mai putut fi ţinut din cauza bandelor bolşevice ce au cuprins în anarhia lor întregul ţinut al Basarabiei şi Transnistriei, făcând necesară intervenţia trupelor române în Basarabia.

Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul, Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolşevicilor. Francezii şi câteva divizii greceşti au trecut Nistrul în sudul Basarabiei, românii au trecut şi ei lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara graniţelor.

Au urmat incursiunile bolşevice peste Nistru, (vezi Lupte antibolşevice după unire şi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş) care au făcut din acest hotar o linie fortificată între România şi barbaria comunistă, dar lăsându-i pe bieţii transnistreni victime sigure ale terorii roşii. Chiar întemeierea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti la 11 octombrie 1924, deşi cu scopul principal de a menţine pretenţiile sovietice asupra întregii Moldove româneşti, demonstrează indirect existenţa şi preponderenţa populaţiei româneşti în stânga Nistrului.

Masacrele de la Nistru

Dar calvarul românilor transnistreni era abia la început. Teroarea comunistă îşi lăsa aripa grea asupra imperiului, strivind popoare şi mutilând destine. Românii, cei mai refractari la noua doctrină, sunt printre primii vizaţi, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin. Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.

Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă. La început, refugiaţii erau în mare parte din intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România. Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera. Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii folosind mitralierele pentru a-i opri.

Român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului.

Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice

Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii. Datorită acestor treceri şi faptului că refugiaţii nu aveau nimic şi nici posibilităţi de întreţinere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donaţiile pentru refugiaţi şi se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulţi şi se ocupă cu şcolarizarea copiilor refugiaţi. Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Grup de refugiaţi adăpostiţi în căminele din Chişinău

Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina

Soţiile şi copii lor au fost ucişi de bolşevici la trecerea Nistrului

Pavel Criviţchi şi copilul său au reuşit să treacă

Soţia şi celălalt copil nu, au fost ucişi pe gheaţa Nistrului

De exemplu, doar în 25 februarie 1932, au trecut Nistrul în România următorii: prin punctul Leucani, Jalea Mitică de 15 ani, rănită de grănicerii sovietici, prin punctul Chiţcani, Nichita Talie cu soţia şi trei copii, prin Tighina, 10 refugiaţi, locuitori din Molovata, printre care Arsenie Zaitur cu soţia şi doi copii, Mihail Cebotaru şi Spiridon Oprea, prin Unghia Boului, au trecut Profirie Tudorache, Grigore Tudorache, Dumitru Mihail Luca M. Mihail, de 18 ani, toţi din satul Stroeşti, Ucraina, prin punctul Lipnic, Ion Borjanu, dezertor din Armata Roşie, regimentul 14, prin punctul Poiana, au reuşit să treacă şase familii din satele Ecaterinovska şi Molovata din raionul Dubăsari, restul de cinci familii (22 de suflete) au fost împuşcate de sovietici.

La 4 martie, la ora 3 după amiază, în faţa Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soţia şi două fiice a reuşit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din acelaşi sat a încercat să treacă împreună cu soţia, fiica şi copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului şi calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în braţe şi a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonţ l-a ucis la câţiva metri de ţărm. Soţia şi copilul mai mic au rămas înţepeniţi în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile îngheţate ale celor doi au fost aruncate pe gheaţă. În aceeaşi zi au mai trecut prin punctul Bârda Vasile Nărăcelu, Evdochia Zidar şi Ana Scodalcu, rănită de grăniceri. Prin pădurea Olăneşti, au sosit din Purcari 36 de refugiaţi.

Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului

Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932

La 5 martie 1932, ora 10 dimineaţa, în apropierea punctului Rezina, judeţul Orhei, au încercat să treacă o familie compusă din soţ, soţie, un fiu de 7 ani şi o fiică de 8 luni. Gloanţele sovietice l-au ucis pe soţ şi au rănit-o pe soţie. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de ţărm. Soţia cu fiica de opt luni în braţe abia au reuşit să se târască până pe malul românesc unde a fost internată în spitalul din satul Gorna. În acelaşi spital a fost adus ofiţerul Laniţchi rănit de grănicerii de pe malul celălalt, unde a şi murit.

La 11 martie au apărut la punctul Clucat, lângă Şerpeni, doi copii din familia Zenhan, care au relatat că mama (Domnica) cu cinci fiice (Maria, 19 ani, Daria, 17 ani, Natalia, 14 ani, Titiana, 12 ani şi Serafima, 10 ani), au încercat să treacă Nistrul, dar pe partea românească s-a rupt gheaţa, Maria fiind trasă la fund. Mama a alergat să o salveze, alături de celelalte două fiice mai mari, dar toate patru s-au înecat, salvându-se doar cele două fiice mai mici.

Români răniţi de grănicerii sovietici în spitalul din Tighina.

Bătrânul va muri după patru zile,

cei doi vor rămâne cu picioarele amputate

Dezertor din Armata Roşie, regimentul 124,

rănit de sovietici la Nistru

Familia Şagun a încercat să treacă aproape de Talmaz. Aftenie (30 de ani), soţia de 26 de ani şi copilul de doi ani. Nu departe de malul românesc au fost zăriţi de grăniceri şi s-a deschis focul asupra lor. Copilul a fost ucis şi părinţii au fost răniţi la picioare, fiind salvaţi de grănicerii români şi internaţi în spitalul din Talmaz.

Astfel de cazuri au fost zilnice, o graniţă incomparabil mai însângerată decât Zidul Berlinului de mai târziu. O dată la câteva zile sunt pescuite cadavre ciuruite de gloanţe din apele Nistrului.

Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici

În a adoua fotografie, surorile orfane Sărăuţa

Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

Supravieţuitori ai masacrului de la pădurea Olăneşti

Soţii şi părinţii copiilor au fost ucişi de sovietici

Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă. Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică. Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.

Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor şi atrocităţilor comise faţă de români după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor şi bucovinenilor, mult mai apropiată şi mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.

Chiar şi în ziua de azi îi uităm cu desăvârşire, deşi astăzi, sub regimul de la Tiraspol, sunt cei mai viteji români ai zilelor noastre. Sub teroare continuă să fie români, să lupte pentru limba lor, nişte copii care s-au baricadat în liceele lor de limbă română ameninţate să fie închise de brutele smirnoviste ne-au oferit o lecţie de patriotism şi românism cum demult nu am mai văzut-o. La fel, românii transnistreni au fost în prima linie în războiul de pe Nistru din 1992, au luptat cu curaj şi eroism cu AK-47 contra tancurilor, tot ei formau majoritatea legendarilor luptători din grupările scorpionilor sau burunducilor. Au căzut la datorie şi nu au dat nici un pas înapoi pe platourile de la Coşniţa şi Cocieri, la Dubăsari şi Tighina. La 20 iunie 1992, 20 de tancuri ale armatei a XIV-a ruse intră în Tighina sprijinite de infanterie şi cazaci, arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Tinerii luptători din Tighina, mare parte transnistreni, fără artilerie, doar cu câteva RPG-uri, distrug şase din aceste tancuri în lupte de stradă, unele cu sticle de benzină. Întrebaţi-vă de unde sunt cei care au făcut 12 sau 15 de ani de închisoare doar pentru că sunt români şi au refuzat să se numească altfel? Şi culmea, mare parte din românii din dreapta sau stânga Nistrului sunt de părere că republica Moldova ar trebui să renunţe la fâşia numită Transnistria, o mică fâşie din ceea ce a fost înainte cunoscut sub numele de Transnistria, realizând astfel o premieră mondială, prima dată când un stat renunţă de bunăvoie la o porţiune din teritoriul său recunoscut de ONU!

Da, aşa e, ne merităm soarta!

„Cui ne lăsaţi, fraţilor?” o întrebare sfâşietoare pusă de românul Toma Jalbă acum aproape o sută de ani, la care cu greu putem găsi chiar şi astăzi răspuns. Am putea să parafrazăm cuvintele lui Tudor Vladimirescu, ridicat din mijlocul taberei sale de panduri de către grecii eterişti pentru a fi ucis şi aruncat într-o fântână părăsită. Pandurii l-au întrebat „pe noi cui ne laşi?”, iar el le-a răspuns „corbilor şi câinilor!” Aşa i-am lăsat şi noi pe transnistreni, corbilor şi câinilor.

Şi asta o facem din nou, zi de zi, oră de oră, în care ne dezinteresăm total de soarta celor rămaşi la stânga Nistrului, sub cizma comunistoidă sponsorizată de Moscova.

autor:Cristian Negrea

sursa:ziaristionline

Actualitatea lui Mihai Viteazul. Diversiunile contra poporului român

La 1 noiembrie şi la 1 decembrie s-au petrecut evenimente importante în viaţa poporului nostru, pe care avem datoria să le comemorăm. La 1 noiembrie, după victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul a intrat cu oaste şi mare alai în Alba Iulia, realizând apoi în mai 1600 prima mare unire, de la Nistru până la Tisa. Ecoul ei va fi nepieritor în istoria poporului român. După mai bine de 300 de ani, după unirea Basarabiei şi a Bucovinei, adunarea reprezentanţilor poporului de pe tot cuprinsul Transilvaniei, reunită la Alba Iulia la 1 decembrie, va pune bazele celei de a doua mari uniri, a României Mari.

În istorie se schimbă împrejurările, în funcţie de contextul în care se desfăşoară evenimentele, dar pericolele rămân constante. Aşezarea noastră geografică ne-a impus aceleaşi pericole ca şi pe timpul lui Mihai Viteazul. Astăzi, în cazul nostru, ele nu se mai exprimă prin atac armat, dar se exprimă într-o formă nouă, prin diversiune.

Astăzi, sunt două mari diversiuni contra poporului român; diversiunea balcanică, prin înlăturarea unei jumătăţi istorice a poporului român de la sud de Dunăre, promovată de state interesate; ea se face prin negarea românităţii acesteia, prin negarea identităţii numelui de Valah, Vlah, Vlas, nume date de alte popoare pentru Români, cu acela de român, de parcă până la 1859 n-ar fi fost numită de către străini şi Ţara Românească, tot Valahia. Pe baza acestui tertip, bun pentru persoane fără cultură, se prezintă în Serbia Românii, chiar cei din Voivodina, ca popor deosebit de „Valahii” din regiunea Timocului, în Grecia Aromânii –kuţovlahii- ca deosebiţi de Români, în Bulgaria se neagă existenţa minorităţilor. Exemplele de mai sus amintesc bine cunoscuta reţetă stalinistă de popor şi limbă „moldovenească”.

În paralel, o mână de oameni în ţară acreditează ideea că Aromânii ar fi minoritate naţională în România. E mai mult decât grotesc! Continuând pe această măsură, saşii sau şvabii, de exemplu, deoarece nu sunt înţeleşi de nemţii nevorbitori ai dialectului lor, ar trebui să fie consideraţi alt popor! I-am cunoscut pe Aromâni, şi în romanul „Bariera” am descris, printre altele, viaţa lor frământată, în timpul războiului civil din Grecia.
Cealaltă diversiune care vine de la Apus, este cea central europeană, astăzi exprimată prin inventarea unui termen de anihilare prin confuzie, a identităţii şi originii noastre, termenul inexistent de Rom, ca nume „naţional” al ţiganilor. (Desigur că atunci când Istvan Valyi, studentul ungur de la Viena, a recunoscut cuvinte din limba unor studenţi indieni ca identice cu cele pe care le cunoştea din limba fierarilor sau potcovarilor ţigani de pe latifundiile tatălui său, şi le-a publicat în „Wiener Anzeigen” la 1763, nu s-a gândit niciodată la invenţia numelui de Rom, inexistent ca nume de naţiune.) Termenul rom – mai corect drom - în vechea lor limbă, derivând din sanscrită, înseamnă „om” , dar nicicând o „naţiune”.

Cum poate fi atunci numele Ţării şi al naţiunii - şi ca atare identificativ în cuvintele indicând instituţiile ţării, sau activităţile ei, ca Rom telecom, Rom petrol, Rom arta, Tarom, etc, etc.- unul şi acelaşi cu acela, născocit în Europa centrală, care prin impostură, să nu zic furt, este atribuit ţiganilor? Este o indiferenţă profundă la soarta ţării, a acelora de la noi care manipulează acest termen în mass-media, sau creează manelele ţigăneşti, sau deopotrivă manelele americane, cu care, ca un popor fără limbă, ne prezentăm, nu numai pe scenele interne, dar şi în afară, la mincinosul Eurovision, etc., care de eurovision nu are nimic. (Acelaşi dispreţ pentru patrie şi naţiune, impus de acei care cred că etalonul de civilizaţie şi libertate în Europa este sinonim cu „căsătoriile” între homosexuali şi nu înţeleg că sunt făcute tocmai pentru distrugerea lor şi a Europei.).

Grecia s-a opus admiterii la ONU a fostei republici iugoslave Macedonia până ce aceasta nu şi-a schimbat numele în...FYR (Former Yougoslav Republic)! Aceasta numai pentru ca să nu aibă acelaşi nume, să nu se confunde cu Macedonia, provincia grecească. Dar să fi avut ex-republica iugoslavă acelaşi nume cu Elada, sau Grecia, cum este cazul nostru cu Rom şi România, romani şi limba română, ce-ar fi făcut?

Un om genial în istoria noastră – şi nu se insistă deajuns asupra geniului său istoric, confundându-se începutul conştiinţei naţionale, de către unii istorici, cu revoluţia franceză - a intuit şi a înfruntat (spre deosebire de conducătorii noştri de astăzi) pericolele la care aşezarea noastră geografică, între Balcani şi centrul Europei, ne expune. Pentru că în istorie se schimbă împrejurările, dar PERICOLELE rămân. Adică, formele de manifestare ale ameninţărilor la adresa unei naţiuni în decursul timpului, se schimbă în funcţie de circumstanţe, dar constanta lor rămâne. Mihai Viteazul le-a înfruntat eroic şi cu genială intuiţie, acum patru secole.
El a început cu planul balcanic, provocat de pericolul cel mai mare atunci, imperiul otoman, a luptat la sud de Dunăre, ajungând până în trecătorile Balcanilor – generalul său, Baba Novac, până la Sofia -, neutralizând ameninţarea otomană. Dar nestatornicia principilor ardeleni în politica cu Turcii, aleanţa lor cu Polonia filo-turcă (de pe vremea lui Ştefan Bathory, principele Ardealului, ajuns rege al Poloniei), l-au adus la planul DACIC, central-european. Cu intuiţie genială şi hotărâre fulgerătoare, el a intrat în Ardeal şi a început epopeea care l-a dus la constituirea primului stat unitar românesc, la 1600. Acestei existenţe unitare i s-a opus însă de la apus Austria, care-i va ajuta pe nobilii unguri rebeli iar generalul imperial Basta nu va pregeta, pe Câmpia Turzii, în faţa crimei; de la miază noapte Polonia va desăvârşi opera de distrugere a primului stat unitar românesc, intrând cu oaste în Moldova şi Muntenia.

Când după mai puţin de două secole, Polonia va înceta să existe, un nou vecin ajuns pe Nistru abia la 1792, va spinteca Moldova la 1812 şi va pune în pericol existenţa celor două principate româneşti extracarpatice, prin numeroase ocupaţii militare. Spre deosebire de secolele anterioare, ameninţările istorice îşi schimbă formele de manifestare, în funcţie de contextul istoric, dar rămân, apărând astăzi în forme noi, mai subtile.

Astăzi există o diversiune balcanică, prin nerecunoaşterea ca minorităţi şi desnaţionalizarea a întinse mase de români în Serbia, Grecia, Bulgaria, Albania, folosind în unele din aceste state diversiunea nominală cu „valahi” şi români, ca dealtfel în Republica Moldova, de către urmaşii lui Stalin, cu „moldovenii”, nume al locuitorilor unei provincii, dar nu al naţiei!

Apoi, există diversiunea cu paronimul (aproape omonimul) rom, apărută întâi în spaţiul central european, extinsă după tratatele de la finele primului război mondial, astăzi, după 1989, extinsă la scară exponenţială în Europa, care anihilează pe români, dintr-o trăsătură de condei, excluzându-i din rândul popoarelor europene, asimilându-i cu ţiganii! În condiţiile bombardamentului mediatic, ale aşa zisei globalizări, această confuzie este foarte periculoasă! Războaiele azi sunt asimetrice, în cazul României ele se duc prin aceste diversiuni şi prin economie; economic, pentru a îndeplini programele – planurile - organismelor financiare internaţionale, a fost pusă pe butuci întreaga industrie a ţării imediat după 1989, pentru a transforma ţara într-o piaţă de desfacere a Apusului şi, fără război, România deja a pierdut trei milioane de oameni, în cea mai mare parte tineri, mulţi calificaţi, deveniţi braţe de muncă ieftine, destinaţi desnaţionalizării şi asimilării, de către statele din Occident.

Acestea sunt noile modalităţi de exprimare, azi, ale imperialismelor de aproape şi de mai de departe

Dar, aşa cum s-a întâmplat totdeauna, imperiile pier, dar naţiunile – acelea care vor să trăiască -, rămân. Dar numai acelea care vor să trăiască şi-şi au conducătorii pe măsura acestui scop, precum odinioară un Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. O analiza de Emil Petru Raţiu, Roma, Italia

sursa:rgnpress.ro

După 200 de ani de aşteptare şi luptă pentru identitate, Băsescu calcă în picioare speranţele românilor/vlahilor din Timoc

În condiţiile în care sute de români/vlahi sunt anchetaţi de poliţia şi procuratura sârbă, în condiţiile în care cei 300.000 de români din Timoc nu au nici măcar o singură ora de limba româna in şcoală, în condiţiile în care statul sârb şi Biserica Ortodoxă Sârbă hărţuieste zilnic Biserica Ortodoxă Română şi pe românii/vlahii care doresc slujba în limba româna, în condiţiile în care toţi liderii românilor din Timoc sunt ancheţati şi hărţuiţi, în condiţiile în care alegerile Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Rumane sunt fraudate de autorităţile sârbe, în condiţiile în care speranţele românilor timoceni se mai sprijineau naiv pe ideea că ei ar putea conta pentru politrucii de la Bucureşti, Preşedintele Traian Băsescu le-a spulberat şi ultima speranţă declarând marţi 1 noiembrie la Belgrad că România nu condiţionează adoptarea acordului de asociere al Serbiei la Uniunea Europeana, de problema minorităţilor.

Adica cu alte cuvinte Basescu le spune autoritatilor de la Belgrad ca pot aresta, ancheta si tara in fata tribunalelor romani/vlahi din Timoc care se lupta pentru identitatea romaneasca, ca pot interzice in continuare constructia de biserici romanesti, ca pot fura in continuare alegeri in defavoarea romanilor din Timoc, ca pot hartui in continuare liderii romanilor/vlahilor din Timoc, ca pot desfasura campanii xenofobe antiromanesti in presa, ca pot umili inca 200 de ani pe cei peste 300.000 de romani/vlahi din Timoc pentru ca, stiind toate acestea, Romania condusa de el, de Traian Basescu, nu va sanctiona statul sarb, ba dimpotriva va face lobby ca acest stat cu comportament de ev mediu in ceea ce priveste respectarea drepturile romanilor din Serbia, se va bucura de tot sprijinul sau ca sa adere la UE si la NATO.

Oare cat de schizoida sa-ti fie constiinta si cat de tradatori acei sfatuitori care te indeamna la asemenea gesturi?

"România nu condiţionează adoptarea acordului de asociere de rezolvarea unei probleme sau a alteia, deci nici de rezolvarea problemei vlahilor, de altfel, nici nu ar fi posibil, astăzi suntem pe 1 noiembrie şi Consiliul European va fi pe 9 decembrie (când se va decide statutul Serbiei de candidat la UE - n.r.), deci când să se rezolve problema vlahilor, pe care, trebuie să recunosc, o discutăm de mai mulţi ani? Noi am ridicat şi vom continua să ridicăm problema vlahilor care se declară a fi români. Nu este o legătură între ratificarea acordului de asociere şi problema vlahilor", a spus Băsescu, într-o declaraţie susţinută la finalul întrevederii de la Palatul Serbia cu omologul sârb, Boris Tadic, transmite Agerpres.

El a susţinut că problema vlahilor poate fi discutată şi din perspectiva recomandărilor şi constatărilor din raportul Consiliului Europei din acest an.

"România a ratificat deja într-una din camerele Parlamentului tratatul de asociere a Serbiei şi sperăm că Senatul va face acest lucru în timp util, în aşa fel încât pe 9 decembrie România să fie un susţinător probat, prin aprobarea raportului de asociere în Parlament. Deci, un susţinător fără rezerve", a punctat Băsescu, sugerand ca va face presiuni asupra Senatului pentru a forta votul in favoarea Serbiei.

Vom vedea aici ce ramane de declaratiile curajoase ale unor senatori ca Viorel Badea si Titus Corlatean care au declarat ca Senatul nu va vota in favoarea Acordului de asociere al Serbiei fara rezultate concrete...Iar rezultate nu exista. Niciunul! Doar vorbe!

La aflarea vestii, liderii romanilor/vlahilor din Timoc contactati de Romanian Global News au ramas muti. "Este una dintre cele mai triste zile pentru noi. Este ca si cum cineva ne-ar fi infipt un cutit in spate", a declarat unul din liderii contactati."

"Mai bine nu mai venea, sau nu mai vorbea de noi. Vom continua sa ne luptam singuri stiind bine ca nu mai vem ce astepta de la statul roman, cel putin atata timp cat va fi condus de Basescu", a declarat un altul, in timp ce vocile aflate langa cel care comenta murmurau scrasnind din dinti "Tradatorul!".

Incurajat de declaratiile iresponsabile ale lui Traian Basescu, Boris Tadic a subliniat că ţara sa respectă dreptul cetăţenilor de a se declara de orice etnie doresc.

"Noi respectăm drepturile cetăţenilor noştri să se declare în modul în care doresc, prin asta se înţelege şi protecţia limbilor. Noi în totalitate înţelegem situaţia poporului român când deschide această discuţie. Niciodată nu am dorit să impunem cetăţenilor identitatea", a spus fatarnic Tadic.

Si continua sa fabuleze: "eu consider că am reuşit mult când e vorba de protecţia minorităţilor şi protecţiei limbii şi culturii lor. Am făcut asta pentru că noi credem în principiile democratice. Majoritatea poporului nostru nu trăieşte numai în Serbia, ci şi în alte ţări, în România şi în alte ţări şi din cauza aceasta suntem interesaţi ca drepturile poporului nostru să fie respectate în toate ţările", a continuat Tadic mintind cu nerusinare.

Programul vizitei va mai cuprinde o întâlnire cu reprezentanţii comunităţii româneşti din Serbia şi o deplasare în Timoc, unde Băsescu se va întâlni cu autorităţile locale din Negotin, cu membrii comunităţii etnicilor români/vlahi din Timoc si Voivodina, precum şi cu reprezentanţii Parohiei Ortodoxe Române din Malainiţa.

sursa:rgnpress.ro

Românii din Bulgaria, între uitare şi "asimilare benevolă"

În ciuda declarării loialităţii faţă de statul bulgar, românii care îşi revendică drepturile sunt consideraţi drept "distrugători ai statului", "vânzători ai neamului bulgar" şi chiar agenţi ai României, spun pentru Cotidianul.ro presedintele Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE", Ivo Filipov Gheorgheiv, şi preşedintele AVE din Kozlodui, Nicolai Marinov Pacev.
S-a ajuns astfel că de la cei 70.000 de etnici români declaraţi oficial în Bulgaria în perioada interbelică, să se ajungă, în 2001, la puţin peste 1.000 de locuitori, în condiţiile în care, din datele neoficiale ale Uniunea Etnicilor Români, în Bulgaria locuiesc circa 300.000 de români.
Aceasta şi pentru că politica autorităţilor de la Sofia este de a susţine că vlahii şi românii, dar şi aromânii sau meglenoromanii, sunt populaţii cu tradiţii, obiceiuri şi cultura diferite, după cum se arată în amintitul raport al AVE. Vorbind despre politica Sofiei, Preşedintele Asociatiei Aromânilor din Bulgaria declara, pentru Agerpres, că "nu poate fi vorba de asimilare, ci de integrare cu bună voinţă."
Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE" a prezentat un raport asupra populaţiei româneşti din ţara vecină, imediat după încheierea recensământului din februatrie 2011. La fel cum reclamau organizaţiile macedonene după recensământul din 2001, presedintele AVE, Ivo Filipov Gheorgheiv arată că în satele româneşti din sudul Dunării datele au fost completat cu creionul, pentru a putea fi uşor modificate, în detrimentul etnicilor români.

La sesizarea AVE, Ministerul român de Externe a răspuns indicând că va include această problemă pe agenda dialogului bilateral cu Sofia.
"Se ştie că, dacă o persoană vorbeşte româneşte, nu poate să evolueze în ierarhie sau să progreseze în societatea modernă. Acest fapt a făcut ca unii din neamul nostru care au ajuns să ocupe o funcţie să refuze să recunoască că sunt români, să vorbească româneşte sau să-şi înveţe copii să vorbească româneşte de teamă că îşi vor pierde funcţia. În privinţa asta s-a ajuns până la paradoxul ca bunicii care nu ştiau limba bulgară să nu se poată înţelege cu nepoţii care nu ştiau româneşte", se arată în raportul AVE.
În Bulgaria există o singura instituţie de învăţământ cu predare in limba română, un liceu din Sofia, într-o zonă în care prezenţa etnicilor români este minimă. Cei zece elevi care încheie cursurile în fiecare an sunt, preponderent, bulgari care apoi cumpără acte care le certifică apartenenţa la etnia română şi studiaza la Bucureşti, în virtutea unui acord privind schimbul de studenţi, spune Ivo Filipov Gheorghiev. Preşedintele Traian Băsescu a promis că va aborda tema înfiinţării unui liceu românesc la Vidin, zona în care se concentrează comunitatea românească, însă totul a rămas la stadiul de promisiune.
Cât despre fonduri, în timp ce statul român a odferit, în 2010, circa 600.000 de euro comunităţii bulgare din România, românii de la sud de Dunare au primit sub 10.000 de euro din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, iar statul bulgar nu participă deloc la susţinerea asociaţiilor româneşti, o dată ce minorităţile naţionale nu sunt recunoscute. Mai mult, Fiscul bulgar impozitează micile fonduri primite de la Bucureşti.

Aceeaşi autoritate fiscală de la Sofia a lansat în acest an o campanie prin care le cere profesorilor de limba română listele cu numele copiilor înscrişi la cursuri, adeverinţele şi diplomele acestora. Şcolile sunt organizate de români şi plătite exclusiv din fonduri ale comunităţii şi ajutoarele de la Bucureşti.
Banii sunt esenţiali pentru românii din Bulgaria, pentru că marea masa a comunităţii trăieşte în nord-vestul ţării, cea mai săracă regiune din UE, potrivit unui recent studiu al Eurostat. "Sistemul represiv a folosit şi foloseste în continuare sărăcia ca cea mai puternică pârghie de asimilare a unui neam", arată raportul AVE. Acum, Uniunea Romanilor din Bulgaria are nevoie de circa 40.000 de euro pentru a cumpara un imobil in Vidin pentru a adaposti o biblioteca de 25.000 de volume, găzduită în condiţii improprii într-o cameră a primăriei.
Aderarea la UE nu pare a oferi perspective mai bune minorităţilor din Bulgaria. Bulgaria europeană a fost aspru admonestată într-un raport din 2009 al Consiliului Europei, care cerea adoptarea unui amendament constituţional "pentru o mai bună garantare a dreptului minorităţilor la asociere şi pentru deplina aliniere a practicilor la standardele Consiliului Europei." Motivul criticilor ţinea în special de situaţia minorităţii turce, cea care se bucură de cele mai mari drepturi-reprezentare parlamentară şi o emisiune zilnică de ştiri, de zece minute, la televiziunea publică. La presiunea naţionaliştilor, premierul Boiko Borisov a fost chiar pe punctul de a organiza un referendum pentru interzicerea acestei emisiuni.
Presa occidentală a relatat despre politica de asimilare a minorităţii turce în timpul regimului comunist din Bulgaria şi despre exodul a 300.000 de etnici turci, după căderea comunismului.
Statutul minorităţilor are o miză imensă în Bulgaria, având în vedere declinul demografic şi exodul în ţările vestice. Potrivit recensământului din 2011, populaţia Bulgariei s-a redus la 7,3 milioane de locuitori, iar din datele neoficiale ale asociaţiilor minorităţilor etnice, bulgarii nu depăşesc cu mult jumătate din această populaţie.

autor : Razvan Ciubotaru
sursa : ziarul Cotidianul

Sfanta paine a vlahilor (II)

12 septembrie 2009 - pomana in timpul vietii (satul Rudna Glava)

Pomana in timpul vietii. Origini geto-dace

Se pare ca viziunea pe care o au vlahii despre viata de apoi isi trage radacinile din conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice. Marele istoric grec Herodot confirma la tracii din sudul si nordul Dunarii existenta unor banchete rituale ale asociatiilor secrete ale initiatilor, alesi ai marelui zeu Zamolxis, pe care acesta ii chema la ospetele rituale, atat lor, cat si urmasilor lor asigurandu-li-se nemurirea. "Aceasta credinta intr-o post-existenta in forme materiale analoge vietii terestre - credinta pe care o intalnim si la egipteni, la persi, la celti sau la germani - dovedeste nivelul superior al gandirii religioase a daco-getilor", observa Ovidiu Drimba, in "Istoria culturii si civilizatiei".
Un exemplu pastrat pana astazi este obiceiul priveghiului "vesel", ce poate fi intalnit (tot mai rar, ce-i drept) in Maramures si in sudul Dunarii, o prelungire clara a ospatului funerar daco-tracic, insotit de purtarea unor masti comice, dar si de veselie, glume sau bufonerii. In septembrie 2009, intr-o localitate sarbeasca locuita de vlahi, arheologul Paun Es. Durlic a participat la o asemenea pomana vesela facuta inca din timpul vietii.
Ea s-a petrecut in satul Rudna Glava, organizata de Dara si Mihajlo Makulovic. La pomana au cantat trompetisti, a fost bucurie generala si s-a dansat in centrul satului. "Parca nimic nu s-ar fi schimbat din secolul al V-lea i. Hr., cand Herodot ii descria pe tracii care plangeau cand se nastea un copil si se bucurau, dansau si petreceau la moartea cuiva. Prin moarte, omul se elibera de chinurile vietii si ajungea in starea de fericire eterna", scrie Paun Es. Durlic in lucrarea sa.

Raiul din paine

Majoritatea batranilor vlahi, in special cei din zonele muntoase, isi inchipuie raiul ca pe un camp impartit in doua zone. Intr-una, spun acestia, este bezna fara sfarsit, e frig, nu e apa, iar iarba e uscata si neagra. Acolo locuiesc cei care au murit fara lumanare.

Capul pomenii albe

Pentru ca sufletul sa poata trece in campul cu flori (de fapt, florile primite de cel mort la fiecare pomana), trebuie ca inainte de Pasti, in primii trei ani de dupa moarte, sa primeasca pomana alba. Painea de la pomana alba reprezinta raiul: cele sapte bobite din centru simbolizeaza cele sapte zile din saptamana, care, desi sunt intrerupte de moarte, continua in viata de apoi. In jurul celor sapte bobite este cercul solar, care cu lumina sa trezeste natura din somnul iernii.
Nu se stie daca in lumea de dincolo campul este luminat de soare, dar se crede ca si acolo sunt zile si nopti. In cantecele funebre, numite de vlahi petrecaturi, cel care pleaca din lumea aceasta nu trebuie sa urmeze cursul apei, pentru ca apa nu se mai intoarce, ci pe cel al soarelui, pentru ca el renaste in fiecare zi. Totusi, raiul e foarte luminos, pentru ca sunt aprinse multe lumanari, date de cei vii impreuna cu pomana.
In mijlocul campului e un copac imens, de sub care izvoraste un izvor cu apa rece. Aici isi potolesc setea cei adormiti pentru ca, pe lumea cealalta, setea e foarte puternica. Odata cu pomana alba, dintr-un lemn uscat se face o mica pluta pe care se lipeste o lumanare taiata in forma de cruce. Cei care au murit nu pot bea cata apa vor din izvorul de dincolo, ci doar atata cat a plutit pomana (pluta cu lumanare in forma de cruce).
Geografia lumii de apoi, asa cum si-o imagineaza vlahii, prezinta uimitoare asemanari cu cea mesopotamiana, unde paradisul, gradina cu un copac sacru si un izvor, este pazit de Regele-Gradinar, nimeni altul decat Dumnezeu. Alaturi de reprezentarea lumii de dincolo, setea cumplita pe care trebuie sa o indure cei morti este un alt element pe care il regasim, atat la vlahi, cat si la mesopotamieni, semn ca cele doua culturi se inrudesc.
Craciunul - nasterea painii care se jertfeste La Craciun, femeile vlahe fac o paine speciala, careia ii spun Colacu' lu' Crasun. Din casa traditionala vlaha nu poate lipsi acest colac magic, pentru ca asigura norocul si sanatatea celor din familie, dar si fertilitatea animalelor si rodul pamantului. In aceste zile deosebite, daca vom poposi pe meleagurile vlahilor, ii vom putea auzi urandu-si: "Si na, tot inaince".

Colacu' lu' Crasun

La fel ca si painea euharistica, painea Craciunului se face din graul cel mai curat si din faina cea mai fina. In popor, exista credinta ca in fiecare bob de grau se poate vedea chipul Mantuitorului, care prin nasterea, moartea si invierea sa a eliberat lumea din pacat. Graul reface anual ciclul izbavirii hristice: cazand in pamant, bobul se trezeste la viata, incolteste, iar din el creste spicul plin de boabe noi. In "Colindul rastignirii", pe care il canta romanii nord-dunareni, se spune ca in timpul crucificarii, sangele lui Hristos s-a transformat in vin, carnea in grau, iar sudoarea in mir: "Si unde-mi batea/ In maini si-n picioare/ Cuie si piroane,/ Sange pornea. Si unde cadea,/ Vin ca se facea/ Si se aduna./ Si cand imi facea/ Un brau de macies/ Si cand ma-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Si unde-mi cadea,/ Sfant grau se facea, / Crestinii veneau/ Si se hraneau./ Cununa de spini/ Si-n cap mi-o punea, / Sudoare-mi curgea/ Si unde-mi cadea,/ Sfant mir se facea,/ Crestinii veneau/ Si se miruiau".
In sarbatoarea Craciunului si in drumul ritual al bobului de grau prin paine, pana la cer, se impletesc doua credinte: crestinismul si cultul precrestin al soarelui. Constient ca viata depinde de soare, omul preistoric vedea apocalipsa in solstitiul de iarna, ingrozit fiind ca soarele va muri. Dupa aceea, insa, ziua crestea, iar bucuria luminii invingea intunericul.
Pe vasele descoperite in mormintele de la Vucedol, localitate situata pe malul croat al Dunarii, profesorul Aleksandar Durman a descifrat mesaje care se refera la convingerea celor de atunci ca mortii se pot intoarce, precum soarele sau stelele cazatoare, care revin pe cer, dupa ce au disparut o vreme si au stat in apele intunecate aflate dincolo de linia orizontului.

Model de paine neolitica

Datorita naturii sale sincretice, Craciunul este considerat si astazi sarbatoare a celor adormiti: cum soarele moare si renaste (apune si rasare), asa si omul poate sa plece si sa se intoarca. Vlahii isi exprima aceasta credinta prin paine. Astfel, toate ornamentele care apar pe Colacu' lu' Crasun se regasesc pe painea data de sufletul mortilor. "Aceste ritualuri ale painii", observa profesorul Milan Vukomanovic, de la Facultatea de Sociologie din Belgrad, "exprima un simbolism antropomorf, facand trimitere, in acelasi timp, la cultul stramosilor si la credintele similare referitoare la legatura dintre lumea de aici si cea de dincolo, ordinea naturala si supranaturala a lucrurilor, care influenteaza viata de zi cu zi, la ciclul anual si calendarul activitatilor agricole". Specialist in sociologia religiilor, profesorului Vukomanovic i se pare interesant ca "desi vlahii sunt crestini, biserica a jucat un rol foarte mic in ceea ce priveste traditia lor referitoare la viata de dupa moarte. Vechiul strat precrestin al unui sistem magico-religios a acceptat doar partial noua religie crestina si a transformat-o substantial, privilegiind miturile si ritualurile arhaice".

Pluta cu lumanare in forma de cruce

In Banatul sarbesc, la Voivodina (localitatea Kremenjak, langa Vrsac) s-a descoperit un obiect arheologic original numit painea de lut. Dupa parerea arheologilor, aceasta reprezinta un model de paine neolitica, apartinand culturii Vinca. In prezent, obiectul este expus la Muzeul Voievodinei din Novi Sad. Comparand aceasta paine cu Colacu' lu' Crasun, Paun Es. Durlic constata ca, "in ceea ce priveste simbolurile, singura diferenta consta in transformarea romburilor in cruce dubla. Se presupune, de asemenea, ca romburile (de pe painea neolitica) ar proveni din svastica". De asemenea, pe Colacu' lu' Crasun, spirala de pe mijloc, din partea dreapta, are sapte crestaturi facute in coca. Sunt astfel reprezentate cele sapte zile ale saptamanii, guvernate de cele sapte corpuri ceresti cunoscute in lumea veche: luni (ziua Lunii), marti (ziua lui Marte), miercuri (ziua lui Mercur), joi (ziua lui Jupiter), vineri (ziua Venerei), sambata (ziua lui Saturn), duminica (ziua Soarelui).

Pomana vlahilor de vest (localitatile Zvizd, Stig, Branicevo, Mlava, Resava, Morava, Zitkovica) are forma de cupa si se numeste camara. Caracteristica acesteia este numarul mare de paini. Pomana din aceasta imagine are 2622 de paini. Este vorba aici de cuminda, pomana bogata pe care o dau vlahii in timpul vietii. In numele acestei pomeni este pastrata si denumirea originala latina pentru pomana: comendare, romaneste comanda

Imagine a lumii, asa cum este ea impartita in trei straturi (lumea de jos, lumea aceasta si lumea de sus), Colacu' lu' Crasun reflecta si divizarea pe orizontala, in doua parti (aici si dincolo). Cand aici rasare soarele, dincolo se intuneca si mortii se pregatesc sa doarma. Cei de dincolo se trezesc cand la noi ziua porneste inapoi. Din aceasta cauza, pomana nu se da niciodata dimineata, pentru ca mortii dorm si nu pot fi prezenti.
La vlahi, doar femeile cunosc taina painii sfinte si rostul ei, legat de cultul mortilor. Pomana are reguli stricte care, daca sunt incalcate, nu mai poate fi trecuta granita dintre cele doua lumi. Din acest motiv, cel care incearca sa le impiedice pe femei sa-si duca secretul mai departe, asa cum l-au invatat de la mamele si bunicile lor, este marginalizat de comunitate, fiind considerat pacatos.
O mare confuzie in perpetuarea acestui mesaj sfant o creeaza brutarii, care in ultima vreme au preluat de la femeile in varsta pregatirea pomenii. Simplificand procesul tehnologic al prepararii painii, ei elimina o parte din simbolurile arhaice.

PAUN ES. DURLIC
etnolog, director al muzeului din Majdanpek

- Sunteti etnolog, v-ati dedicat peste 25 de ani cercetarii pe teren, dar aveti solide cunostinte de arheologie. Cum v-ati apropiat de acest domeniu?

- Inainte de etnologie, arheologia preistorica (in special arheometalurgia si neoliticul) a fost prima mea dragoste. M-am nascut la Rudna Glava, satul unde a fost descoperita si cercetata cea mai veche mina din Europa si care apartine culturii Vinca. In linie dreapta, Vinca se afla la o distanta de aproximativ 10 kilometri fata de Portile de Fier si de Lepenski Vir. La numai cativa ani dupa inceperea sapaturilor de la Rudna Glava, echipa de arheologi m-a luat in mijlocul ei. Dragostea pentru aceasta stiinta dureaza pana astazi.

- Marija Gimbutas, mare arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul sustinator al ideii ca semnele descoperite in localitatile sud si nord dunarene reprezinta cea mai veche scriere din lume. Cand si cum v-a venit ideea de a compara scrierea sistematizata de Marija Gimbutas cu semnele de pe painea vlahilor?

- Revelatia s-a produs in momentul cand am cercetat jertfelnicele de la Vlasac. Contempland semnele de pe ele, am inteles ca am in fata mea cel mai vechi mesaj scris de pe planeta. Un mesaj adresat zeilor, cei care garantau viata si in lumea de dincolo. Acelasi mesaj pe care il gasim si in ritualurile geto-dacilor si care explica importanta si permanentizarea cultului mortilor in sudul si nordul Dunarii. Fiecare paine rituala reprezinta un "cuvant" al limbajului sfant prin care omul se adreseaza zeilor, cu convingerea ferma ca numai prin aceasta comunicare poate obtine viata vesnica.

- Cum explicati faptul ca femeile sunt pastratoarele acestei vechi scrieri?

Paun Es. Durlic in timpul cercetarii pe teren

- In traditiile vlahilor legate de cultul mortilor, femeile implinesc viata rituala, din care barbatii sunt exclusi. In acest sens, comunitatea vlaha din Serbia de rasarit inca traieste in matriarhat. Barbatii sunt receptivi la schimbarile care vin prin influenta factorilor externi. Ei ies din cercul familiei si merg in lumea externa (armata, razboi, scoala, comert, vanatoare, munca pamantului, activitati politice), unde se intalnesc cu noul si il introduc in viata familiei, dar nu si in viata rituala, pentru ca viata rituala e inchisa pentru ei. Pe de alta parte, femeile se introduc in acest ritual de timpuriu, de la sapte-noua ani, si raman pana la varsta batranetii profunde, practic, pana la sfarsit, pentru ca si in ultimele clipe ale vietii, ele dirijeaza cum trebuie implinite ritualurile din ciclul mortii, in care painea sfanta si pomana au locul central. Iar pentru ca totul sa decurga fara gres, cele mai inteligente femei din familie decid felul in care arata painile, denumirile, numarul si functia lor, straduindu-se sa pastreze ce au invatat de la bunicile lor si sa transmita mai departe mostenirea ritualica.

- Painea "scrisa" a vlahilor va avea doar un rol decorativ in viitor sau isi va pastra functia sacrala?

- Pe baza tuturor observatiilor facute pe teren in ultimii 25 de ani, sunt sigur ca painea sfanta va supravietui, insa se va micsora considerabil numarul femeilor care stiu sa "citeasca". Exista deja zone in care painile rituale aproape au disparut sau unde au devenit un simplu element decorativ. Din fericire, sunt zone (ca de pilda, Gornji Porec, Gornji Pek, Homolje, Srednje si Donje Crnorecje) unde mesajul painii sfinte a vlahilor va fi pastrat multa vreme de acum inainte.

Foto: PAUN ES. DURLIC

sursa:Formula AS