ISTORIA ROMÂNIEI A FOST ŞI ESTE FURATĂ SISTEMATIC

VATICANUL RECUNOAŞTE, ÎN SFÂRŞIT: LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
În decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioasn Paul al II-lea, fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a acordat un interviu postului de televiziune TVR Cluj în cadrul căreia a făcut o declaraţie care a şocat lumea academică – mai puţin pe cea din ţara noastră: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vrhicul minunat lumii occidentale (limba latină – nota T.F.)”
Menţonez că Miceal Ledwith este unul dintre puţinii oameni care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi de cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului, este născut în Irlanda şi nu are nici un interes personal în România. El a fost şi este însetat de cunoaşterea adevărului din domeniul istoriei religiilor, pe care îl prezintă în lucrările sale ori în interviurile pe care le acordă, chiar dacă supără anumite personalităţi , anumiţi istorici.
În virtutea celor de mai sus, mi-am pus şi îmi pun întrebarea: „Ce cunosc cei de la Vatican despre poporul român, iar noi habar nu avem?”.
Un studiu de paleontolgie, realizat între anii 2003-2006 de Dr. Georgeta Cardoş, specialist în gen etică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, a concluzionat că actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe acest teritoriu cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică. Rezultatele studiului dovedesc continuitatea şi legătura strânsă dintre populaţia României de astăzi cu cea străveche, adică cu dacii.
Adevărata istorie a României, bogăţia ei culturală şi spirituală este prea puţin cunoscută în lume. România este cunoscută din scurtele vizite când sare în ochi sărăcia materială de astăzi. Cu toate acestea, decsoperirea Profesorului Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj, a Tăbliţelor de la Tărtăria, datate 4.700 î.e.n., în 1961, care atestă arheologic cea mai veche scriere, a prilejuit dezbateri aprinse în întreaga lume. Însă, acest detaliu deosebit de important pentru istoria noastră – faptul că românii ştiau să scrie acum 7.000 de ani nu este cunoscut publicului din România. Nu este menţionat nici în manualele de istorie. În 1999 am intrat în posesia lucrării „Istoria României”, editată de Editura Enciclopedică din Bucureşti (1998), sub egida unui colectiv condus de Profesorul dr. Mihai Bărbulescu, socotit o somitate în domeniu. Ei bine, a trebuit să dau dovadă de foarte multă răbdare pentru a o parcurge, lăsându-mi un gust amar. Aceste „autorităţi în materie de istorie” au comis greşeli fundamentale. Au uitat – cu bună-ştiinţă – că scrierea proto- sumeriană (evidenţiată ca cea mai veche scriere din lume ?!?) a apărut cu un secol după cea descoperită la Tărtăria. În lucrarea amintită despre aceste Tăbliţe se menţionaeză doar: „Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tăbliţe de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu anologii în Mesopotamia”.

Ruşine, domnilor apecialişţi!
Menţionez că nici un specialist din România, (cu excepţiile de rigoare), nu menţionaeză că limba
traco-dacică este anterioară cu mult celei latine, care apare abia în secolul VI î.e.n.

 

Manuscrisul „Codex Rhonczy” , scris în lima dacă străveche – cu caractere moştenite de la daci, cu scriere de la dreapta la stânga şi se citeşte de jos în sus, a fost descifrat de Viorica Enachiuc prin anul 1992. Nicăieri nu este pomenit, deşi este un document istoric unic, de care istoricii români se feresc ca dracu’ de tămâie.
Metalurgia era cunoscută de strămoşii noştri încă din secolul VI î.e.n., fapt atestat arheologic de descoperirea celui mai vechi cuptor de topit metale, de pe Taerra, la Câmpeni.
Pe bună dreptate îmi pun întrebarea: de ce nouă milenii de civilizaţie neîntreurptă pe teritoriul României, atestate arheologic, sunt ignorate atăzi atât în lume, dar şi în România?
Cum s-a ajuns ca Istoria României să fie furată, să fie maltatată ori să fie rescrisă de atâtea ori? Chiar de către istorici şi cercetători români!!! Oare „doar aşa s-a întâmplat?” Nicidecum! Încă de la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, s-a întocmit în mod deliberat un plan şi a fost întocmită o agendă prin care ni s-a furat istoria, cultura şi tradiţiile noastre, scriindu-se o istorie pe placul altora. Cum şi de ce s-a întâmplat acest lucru?

NE ESTE FURATĂ ISTORIA

 

“România este vatra a ceea ce numim Vechea Europa, o entitate culturală cuprinsa între 6500-3500 î Hr axată pe o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare şi creatoare de artă (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechii Europe”, o cultură a unei societăţi de agricultori.
“A devenit, de asemenea, evident ca această straveche civilizaţie europeană precede cu câteva mileni pe cea sumeriană”i
Maria Gimbutas
Şi astăzi se discută în contradictoriu despre originea şi civilizaţia dacoromânilor. Chiar de către istoricii şi cercetătorii români. Originea pură a strămoşilor noştri este contestată. Însă, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Cro-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Cum e posibil?!..
Aşa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii şi poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunării. „Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român”

 

Săpăturile arheologice făcute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier”, au scos la iveală vestigii de o importanţă covârşitoare, care atestă existenţa vieţii în această zonă din cele mai vechi timpuri. Cercetătorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest şantier împreuină cu cercetătorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopşor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.
Lucrările arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche şi până la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viaţă din zonă au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în peşterile Chindiei şi Livadita de la Coronini, localitate situată la 7 km în aval de Moldova Nouă. Urmează vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orşova, pe malul românesc al Dunării, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunăre din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică. Mi-ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din această zonă, descoperiri care au făcut obiectul unor numeroase comunicări ştiinţifice. Între 30 martie şi 2 aprilie 2000 în Scoţia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinţa Internaţională „The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Porţilor de Fier) ca semn de preţuire acordat importantelor vestigii scoase la lumină în defileul Dunării între Carpaţi şi Balcani.
„„Nu sunt de neluat în seamă nici informaţiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonauţilor (din sec. XIII î.e.n.), spune că aceştia au văzut pe porţile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: „reprezentarea înfrângerii egiptenilor, conduşi de Sesostris, de către geţi”. Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini şi până la războiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulată „Biblioteca istorică”, prezintă campania egipteană din Tracia condusă de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)

 Dacă la toate acestea se mai adaugă şi informaţiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat că aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamnă că istoria ţării noastre are rădăcini adânci prin vestigiile şi documentele atestate din antichitate şi până în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridică. În acest sens, o privire mai atentă asupra descrierii faptelor argonauţilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcaţi pe nava „Argo” şi plecaţi în căutarea lânii de aur spre ţara denumită Colhida pare să ducă la concluzia că aceştia au trecut pe la „Porţile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre…
Cu toate acestea, pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor, cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea”, care, după decembriue 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete” stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional…
În ziua de azi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri. Şi nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate.„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul „naţiunii culturale”. Prin „naţiuni culturale” autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie…modificate, pentru că ele numai corespund „criteriilor culturale”, după care ar urma „spiritualizarea” lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Jugoslavia şi Cehoslovacia” .
Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt o „Românie suverană şi independentă”, cum suna şi generosul crez politic al seniorului Coposu, nu cred că mai este posibilă. Am devenit un fatalist deoarece totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală.
Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

 

România este leagănul tuturor civilizaţiilor. Pământul Ardealului este „Grădina Maicii Domnului” şi locul de unde au plecat cele 12 trburi în lume. Dar noi, românii, rămânem aceeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem poporul primordial.
De ce ne este frică de ceea ce am fost?…
Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinte româneşti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc. reprezintă adevărate piese de aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Filologii români şi străini au mai descoperit:
- în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există! ;
- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900, se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată se menţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale
- „descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, după topica limbii maghiare, Erdely ” (3). descoperirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!
- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;
- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.
La polul opus se situează evenimente pe care autorul le trece la capitolul „conspiraţii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut; „Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur. „Getica”, o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia. Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut! Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdută fără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia. 

 Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat construcţia podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri!
Lista nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din ţara noastră:

„Călcând în goană goţii
Cu alţii-n şir grăbit
Al Daciei şi-al Romei
Pământ de mult râvnit
Nu şterg a voastre nume
Cum nu v-au nici învins
De v-aţi păstrat lumina
Aşa cum e înscris.

Venind pe cai gonaci

Pe greci să îi răpună

Pe Misii şi pe Traci,

Cu Atilla

Cu hoardele de sciţi

Nu pot frânge neamul

Nepieritoarei ginţi

Într-un năvalnic tropot
Năvala lor zoreşte.
Iar slavii vă-nconjoară
Ca marea într-un cleşte”.

Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.
Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”
În anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea ueni universităţi româneşti în Ardeal.
Nu multe persoane cunosc că pe Insula Şerpilor, în secolul al XIX-lea, se găseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet şi transportate la Moscova, unde au dispărut.
Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu” .
Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că sunt „barbari”. Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem”, trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile. Toţi guvernanţii de după decembrie 1989 au lăsat în paragină vestigii inestimabile ale trecutului!
În aceste articole caut să dovedesc originea nobilă a poporului nostru, să prezint personalităţi ale strămoşilor noştri care au făcut Istorie şi pentru alte naţii. Şi am tras o concluzie amară: CINEVA ne-a furat şi ne fură Istoria.

autor:Teodor Filip

sursa:Basarabia Literara

TRECUTUL CARE NU TRECE

 

„Dar la şcoală acum elevul învaţă istoria Franţei, a
Germaniei, a Italiei, iar istoria României e lăsată mai la
coadă, că noi nu am fost ceva important în Europa, noi
numai ne-am apărat şi nu am subjugat pe nimeni. Va fi
o perioadă în care vom crede tot ce spune Europa, după
care ne vom întoarce la istoria noastră şi la credinţa noastră”.

P Iustin Pârvu

( După Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu părintele Iustin Pârvu, Conta, 2011 )
Poezia cu „smalţ” patriotic şi-a dat demult arama pe faţă, ca şi editorialele nătîngi din ceauşism, devalorizînd prin demagogie discursul identitar. M-am aşteptat ca, postdecembrist, îndemnul Societăţii Junimea, Patriotism în limitele adevărului, să fie reactualizat. N-a fost aşa. Noi continuăm să considerăm patriotismul firesc horribile dictu, calificîndu-l primitiv, caduc, înapoiat, antiglobalizant, în cel mai bun caz, bizar, iar criteriul etnic – handicapant. Temele identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm dispreţ faţă de personalităţi etnoculturale, de la cărturarii Şcolii Ardelene şi Eminescu pînă la Iorga şi Blaga, Eliade şi Noica. Istoria naţională, ca element de coeziune, e dez-eroizată, martirii Unirii ne lasă indiferenţi, ca şi Unirea. Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia, limba, tradiţia) al identităţii, implicit mîndriei naţionale, chiar orgoliului de neam, susţinem un program antimemorie, antireligie, antitradiţie şi ne stricăm limba. Înfruntările sîngeroase din munţi sunt minimalizate, războiul anticomunist – amendat. Un erou tragic (şi avem destui) luptă pînă la capăt, conştient că n-are şansă să cîştige. Noi, primii, îi taxăm drept luzeri. „Ruşii sunt vii, Antonescu-i mort”, s-a auzit pe o Antenă. E „crimă împotriva păcii” ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul” (caricaturizat de caţavenci în „Vă ordon să sugeţi Prutul”)? Vorbim de Basarabia ocupată, oricît nu place asta unora şi altora. Pentru eliberarea – pe drept – a Basarabiei şi Bucovinei în 33 de zile, au fost (cifrele istoricului Gh. Buzatu), 24. 396 de victime – 5011 morţi, restul răniţi ori dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941, au murit 17729 de români, răniţi: 63345; dispăruţi: 11471. Dacă se refuză trecutul istoric batjocorind jertfa lor, cu siguranţă, prezentul e fără eroi. Iar viitorul nu sună mai bine.
Sigur că spiritul critic faţă de trombonistica istoricilor ceauşişti trebuia să funcţioneze, dar am ajuns în cealaltă extremă; conştiinţa de neam e un ceas deşteptător pe care am uitat să-l întoarcem.
Educaţia naţională nu se face cu demitificări, cu Esca în manualul de istorie, pe post de Ana Ipătescu, pesemne, şi cu Tatulici în loc de Bălcescu. Istoria s-a tabloidizat, Decebal are buze senzuale. Ca să fii istoric nonsocialist acreditat GDS, trebuie să-l prezinţi pe Brâncoveanu ca pe un „protoşpăgar”, pe Mihai Viteazul ca pe un condotier, fecior de curvă pe deasupra, pe Cuza, ca pe un „ofiţeraş muieratic”, negînd spusa lui Iorga: „un om vrednic de legenda sa”. Hora lui Cuza e dată de un folclorist revizuit, care merge pe principiul înlocuitorilor, drept Hora lui Carol (I sau II ?). Pentru cei care-l critică pe Cuza nu contează nimic: nici că „nu ştia să se făţărească” (apud Bolintineanu), nici că a ieşit din cei 7 ani de domnie fără avere, că a ştiut să piardă (v. episodul demisiei), că a visat să-şi scoată poporul din barbaria orientală, că n-a vrut să-şi recapete tronul cu armele Franţei. Îi plăceau jocurile de noroc, o fi fost muieratic, dar n-a stricat vreo familie. Închid paranteza, nu fără a aminti că din „Travaliul Casei Regale”, cum îi place „alteţei” Duda să spună, s-a născut un şoricel: prinţul Radu. La urma urmelor e în tradiţia familiei. N-a făcut-o Carol II pe Elena Lupescu Prinţesa Elena de Hohenzollern?
Am citit nu demult un soi de „îndreptar” al lui Yuri Bezmenov, agent KGB, demonstrînd cum poţi să demoralizezi o naţiune în 15-20 de ani, cum o aduci în situaţia jalnică de a nu avea standarde etice în 4 paşi: 1. demoralizare; 2. destabilizare; 3. criză; 4. normalizare. Aşadar, după destabilizare vine criza, urmează aşa-zisa normalizare, cînd economia, apărarea, relaţiile externe sunt la pămînt. Primul punct al acestui „îndreptar” se tot aplică de două decenii încoace, de cînd „profesorul” Brucan şi-a băgat bippul în „corpul social”: stupid people, urmat de mulţi lupi tineri. Tipul cu telecomanda de la „Suplimentul” iaşiot ne completează etnoimaginea în negru ori în gri sceptic: „Noi, naţie şi pitică şi porno [ … ]”. Nu mai continui: trebuie să-ţi ceri scuze cititorilor cînd dai un astfel de citat.
Şi cum trendul e „uniformizarea naţiunilor”, ne repezim să demonstrăm că nu există specific românesc, ba îl şi punem în ghilimelele deriziunii. „Specificul românului care e?” Oricine are un stereotip, afară de români, susţinea un publicist. Poate că – mai ştii ? – suntem primitori, abili, inventivi, avem minte isteaţă, bună de exportat. Şi de ce n-am vorbi de toleranţa venită din morala creştină, nu numai de „beţia la români”, de „hoţia la români”, de „prostia la români”?! Dacă n-avem respect faţă de noi înşine, cum să-l cerem de la alţii?
„Cît măgarul e marfă, cît troaca este vas, cît salcia este pom, atîta şi valahul poate fi om”, se poate citi într-o Bălgarskaia etnologhia, care reproduce o zicală bulgărească din satul Kruşoviţa. Iar divertişii, Guignolii francezi, înainte de meciul Franţa-România, ţin să traducă vocabula tomberon prin Bucureşti, sfătuindu-şi conaţionalii să nu intre în relaţii cu românii ca să nu ia păduchi. Şi vinovaţii nu suntem noi, că am ieşit în lume cu cerşetoare „romince”, cu consumatori de lebede, cu jucători de alba-neagra, cu traficanţi de carne vie şi de organe? „Lăsaţi-i să plece, s-a spus, scade criminalitatea la noi, strada e mai sigură”. Nu s-a întîmplat asta, iar brandul de ţară e în suferinţă din cauza infractorilor. Am devenit chiar sperietorile continentului dacă în Elveţia s-a propus ( în 2009 ) un referendum de excludere din Europa, iar „The Sun”anunţa invazie de imigranţi la Londra.
„România e ceva de pomină şi inexplicabil. România: fără sens şi fără leac”, scrie negru pe alb Traian Ungureanu, reprezentantul ţării în PE (v. Încotro duce istoria României,Humanitas, 2009), om foarte occi. Şi continuă, considerînd felul de a fi păgubos al românilor cauzat de kitsch-urile tradiţiei, alt ceas vechi care nu mai trebuie întors. Îi stă în gît lui TRU „latinitatea într-o mare slavă”. Ca şi vechilor stalinişti care au devenit cosmopoliţi, ca Ileana Vrancea, deranjată de „exaltarea etnicului”, ca, pe vremuri, la „Lupta de clasă”. Nici „idolii forului” nu se lasă mai prejos. „Detest patriotismul”, declara Andrei Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009). „Mă sîcîie naţia asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să (ne-o) zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem „roşi de spirvechită românească”. Şi nu-i vorba aici de patriotismul disperat cioranian: „Iubesc România cu o ură grea”. Nici Cantemir ori Miron Costin, nici Eminescu, nici C. Rădulescu-Motru ori Drăghicescu ori A.C.Popovici n-au ocolit defectele, slăbiciunile de caracter ale românilor, dar n-au făcut-o cu statisfacţie. Elitiştii se întrec în a încuraja prejudecăţile despre români şi firea lor, în a spune că România e „o ţară descurajantă”, dacă nu oripilantă. Şi cum să nu preia alterii imaginea fabricată de noi înşine? „Ţară stătută”, zic cei care joacă în tabăra proeuropeană, versus naţională, ca şi cum nu poţi fi şi europeist şi românist. „A gîndi european, dar româneşte” e spusa de repetat şi iarăşi de repetat a gazetarului Eminescu.
Vrea România să fie bolnavul incurabil al UE? E România vinovată pentru stagnarea, pentru corupţia aleşilor, că există OTV, că şcoala nu mai face nimic să încurajeze spiritul de sacrificiu, onoarea, demnitatea de neam? Dacă patrie şi patriotism sunt moneda unor partide (şi lui Valeriu Tabără i se rupe inimioara de vatra românească) asta nu înseamnă că trebuie să le scoatem din cărţi, cu atît mai mult cu cît avem partide etnice care votează etnic. Sau etnicitatea românilor nu contează, dar a slavilor, ungurilor, ţiganilor, da? Un editorialist mereu neeşalonat, ca prozatorul şi dramaturgul Călin Ciobotari, a fost pe nedrept acuzat de limbaj rasist, de antiţigănism şi pus să plătească o amendă usturătoare. De ce? Pentru că a scris despre contribuţia „romilor” la degradarea mediului civic. Geaba au demonstrat lingviştii caracterul periculos al confuziei român / rom / rrom; română / romani. S-a acceptat noua denumire. Cît despre Grecia, n-a recunoscut Macedonia din cauza omonimiei cu una dintre regiunile balcanice. Cum au devenit românii romi a arătat pe larg şi Victor Roncea. E jale să simtă careva vreun iz anti-minoritar, dar antiromânismul se manifestă ca la el acasă, iar românii minoritari sunt un fel de fii vitregi ai statului: o şcoală cu 5 elevi maghiari funcţionează, cu 10-15 elevi români, se închide. Aşa că Mihaela Czobor-Lupp (v. Firea românilor, Nemira,2000, p. 146, volum coordonat de Daniel Barbu) poate concluziona că românii n-au viitor: „este deja distrus înainte ca el să fi existat”.
Glumiţe debile (preluate de pe Net, gen „God shave Romania”) despre neam, etnie românească se fac cu toptanul. Ridici tricolorul aruncat, eşti luat în rîs. Şi-mi amintesc de un dialog Brucan-Mîndruţa, de prin 2002, cînd profesorul şi discipolul ironizau pe întrecute „spiritele patriotice”. „Le mai arde, pe căldura asta, de steagul de pe primăria din Sfîntu Gheorghe?”, se arăta Mîndruţă pus pe persiflat. Ce dacă se dăduse jos tricolorul românesc de pe primărie? Nimic important. Cine se gîndeşte la steag pe căldură? Ca şi pe frig de altfel. Nu pleda cineva pentru schimbarea zilei naţionale, pe motiv că nu se poate sărbători pe frig? Las’ că o serbăm formal şi expeditiv. Primarul dr. Oprescu e gata să asculte imnul cu mîinile înfipte-n buzunare, cîntăreţul Marcel Pavel modifică textul după plac, prescurtîndu-l, iar istoricul Neagu Djuvara ar prefera ca România să se numească Valahia. Doar fraţii noştri de UE, turcii, numeau Muntenia – Valahia Neagră (Kara-iflac); Moldova ( Ac- iflac) era albă.
Ce atîta caz? se răsteşte la „telenaţie” o socioloagă. În America se fac şi chiloţi din steagul cu stele. Şi în completare: „Dacă se scumpeşte gazul, nu mai putem fi patrioţi”. Asta-mi aminteşte de versificatorul la comandă socialistă Har. Ţugui, negociind: „Dacă nu mi se repară liftul, nu mai scriu poezie patriotică”.
Cînd Csibi Barna îl spînzură – simbolic – pe Avram Iancu în piaţa centrală din Sf. Gheorghe, ni se pare „o joacă” şi atît. Doar n-o să cerem respect pentru cei care şi-au sacrificat viaţa pentru naţiune. De proştii care au murit – „pe altarul patriei, ha!” – se rîde, jertfa lor fiind „batere de cîmpi”. Ne mai arde de Avram Iancu pe căldura asta? ar spune Mîndruţă profetologului. Şi ce dacă Garda Maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria, calcă-n bocanci străzile?
După Internet, primarul UDMR-ist a îngăduit comerţul cu tricouri „personalizate”, la zilele oraşului: cu harta României ciuntită şi cu harta Ungariei Mari. Mint „găozarii” presei sau Csibi a purtat astfel de tricou în prezenţa preşedintelui? Era şi caaald … Pe cîte primării flutură acum steagul secuiesc? În 2010 – pe 6: Ghindari, Sovata, Fîntînele, Sărăţeni, Miercurea Nirajului, Găleşti. Ce contează, pe căldura asta? Reprezentanţă, la Bruxelles, a Ţinutului Secuiesc? Ce ne pasă de stat în stat pe căldura asta? Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc susţine că secuii sunt un popor care trăieşte în altă ţară şi vrea ţară. Există un blog intitulat Székelyföld nem Románia ( „Ţinutul secuiesc nu e România”). Harghita şi Covasna – pe cale să devină monoetnice? N-or deveni pe căldura asta, chit că inscripţiile „Românii să plece” se înmulţesc.
De la „simţul naţional” (din 1850) am ajuns în 2011, la ne-simţ naţional generalizat. Oare comportamentul ăsta aberant nu-i, vorba lui Paul Goma, de căldură mare?

autor:Magda Ursache
sursa:ziaristionline.ro

De ce nu pot sarbatorii Rom^nii 9 Mai – “Ziua Victoriei”. Istoricul George Damian despre profanarea Cimitirului Eroilor Romani de la Tighina. FOTO/VIDEO

Cand adevarul istoric este falsificat si azi iar memoria eroilor nostri batjocorita si oasele lor calcate in picioare, la propriu, si apoi tocate de escavatoarele rusesti, ce “Zi a Victoriei” am putea sarbatori impreuna cu niste barbari ai istoriei?
George Damian: Transnistria: cimitirul soldaţilor români a devenit cimitirul soldaţilor ruşi
RIA Dnestr publică un articol şi un filmuleţ despre ceea ce a fost cimitirul soldaţilor români din Tighina, devenit între timp cimitirul soldaţilor ruşi. RIA Dnestr scrie că 4740 de soldaţi ruşi au fost înmormântaţi aici, alături de soldaţi suedezi, sovietici şi câţiva români – al căror număr nu este precizat. Filmuleţul anexat ne demonstrează ce frumos arată memorialul soldaţilor ruşi de la Tighina. Doar că acest memorial este ridicat pe osemintele soldaţilor români, iar datele de arhivă nu prea dovedesc existenţa foarte multor soldaţi sovietici. Distrugerea cimitirului soldaţilor români din Tighina începută în februarie 2007 s-a încheiat: acum este vorba doar de soldaţi ruşi. La Bucureşti, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor a participat pe 25 februarie 2011 la comemorarea soldaţilor sovietici înmormântaţi la Pipera (si chiar si pe 6 mai pentru “Ziua Victoriei” de anul acesta – nota Z.O.). Cei 501 militari sovietici îşi dorm somnul cel veşnic netulburaţi.
Cum a fost distrus cimitirul soldaţilor români din Tighina
În luna februarie 2007, sub paza miliţienilor transnistreni, au fost scoase toate crucile din cimitirul soldaţilor români de la Tighina şi a fost nivelat terenul. Apoi a fost adus pământ pentru înălţarea nivelului solului. Osemintele ostaşilor români nu au fost exhumate. Excavatoarele şi buldozerele prezente indicau cât se poate de clar intenţia fermă a Tiraspolului de a şterge de pe faţa pământului orice dovadă a fostului cimitir General Dragalina.

Lucrari desfasurate la cimitirul din Tighina sub paza militienilor

Autorităţile transnistrene nu au efectuat exhumări ale rămăşiţelor soldaţilor români – s-au rezumat la îndepărtarea crucilor care au fost depozitate la marginea fostului cimitir, lângă grămezi de gunoaie. În fostul cimitir, înţesat de miliţieni transnistreni, basculantele au adus pământ pentru a ridica nivelul solului. Astfel a dispărut orice urmă a prezenţei fostului cimitir militar românesc.

Crucile smulse ale soldatilor romani din cimitirul de la Tighina
Germania şi-a protejat soldaţii, România nu

Reacţia oficialităţilor române a fost minimă: Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a instructat ambasada României la Chişinău să solicite autorităţilor Republicii Moldova încetarea activităţilor distructive la cimitirul din Tighina al soldaţilor români decedaţi în al doilea război mondial, dar din păcate localitatea respectivă este sub controlul regimului separatist de la Tiraspol, nerecunoscut oficial de România. “Situaţia tuturor mormintelor de război româneşti se află în atenţia constantă a autorităţilor române, inclusiv a MAE. În ceea ce priveşte situaţia creată la cimitirul din oraşul Tighina (Republica Moldova), ambasada României la Chişinău a fost deja instructată să reacţioneze şi să solicite autorităţilor încetarea acţiunilor distructive şi readucerea mormintelor la starea iniţială. Trebuie menţionat că, în cazul de faţă, efortul ambasadei este complicat de contextul particular al problemei”, informa un comunicat de presă al MAE din februarie 2007. Natural, oficialităţile comuniste de la Chişinău nu au făcut nimic în 2007.
Sub motivul nerecunoaşterii existenţei Transnistriei secesioniste, autorităţile române au ridicat din umeri şi au privit de departe cum a fost mutilată istoria. Germania a acţionat discret şi eficient. Conform înregistrărilor de arhivă, în cimitirul de la Tighina erau înmormântaţi şi 8 soldaţi germani morţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, aceşti opt soldaţi germani nu sunt menţionaţi pe plăcile instalate de transnistreni. Zvonurile din februarie 2007 spuneau că osemintele soldaţilor germani ar fi fost exhumate şi transportate de la Tighina.
Cimitirul Eroilor “General Dragalina” din Tighina

Cimitirul General Dragalina in 1941

În arhiva Oficiului Naţional pentru Cultului Eroilor primele referinţe despre Cimitirul Eroilor din Tighina datează din anul 1920, când acesta a fost menţionat într-o dare de seamă a filialei Tighina a Societăţii “Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, sub numele de Cimitirul Eroilor din suburbia Borisovka. El se afla în vecinătatea cimitirului civil. Deşi fiecare dintre morminte avea însemne de căpătâi, la data respectivă nu se cunoştea identitatea şi naţionalitatea eroilor înhumaţi, deoarece multe cruci fuseseră instalate ulterior înhumării. Era prost îngrădit şi necesita lucrări de reparaţii, lucrări ce vor fi executate în cursul anilor 1923-1924.
În urma unui proiect derulat de Societatea “Cultul Eroilor” între anii 1924-1929, când mormintele de război răzleţe de pe teritoriul judeţului Tighina şi din sudul Basarabiei au fost centralizate în cimitirul de onoare din Chişinău, s-au obţinut noi informaţii despre Cimitirul Eroilor din Tighina. S-a stabilit că aici fuseseră înhumaţi în anii Primului Război Mondial foşti prizonieri de război români din armata austro-ungară decedaţi în detenţie. Numărul eroilor români înhumaţi era de 159 militari (2 identificaţi, 157 neidentificaţi). Mormintele acestora, probabil comune, erau grupate pe două rânduri, la intrarea în cimitir, de o parte şi de alta a aleii principale. Nici vorbă de soldaţi ruşi.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, aici au fost înhumaţi şi militari români căzuţi în luptele din 1941 pentru eliberarea Basarabiei, cât şi răniţi morţi în spitalele de campanie. Alături de ei şi-au găsit locul de veci şi un număr de prizonieri sovietici capturaţi de Armata Română. În evidenţele numerice şi nominale din perioada octombrie-noiembrie 1942 se menţionează că în Cimitirul Eroilor “General Dragalina” se aflau 365 morminte, şi anume: 338 morminte de militari români (324 identificaţi, 14 neidentificaţi; din care 102 ofiţeri, 18 subofiţeri şi 233 trupă), 14 morminte civile şi 13 morminte de prizonieri sovietici. Militarii români au fost înhumaţi în perioada 17 august 1941 – 30 august 1942 şi au aparţinut unor regimente de dorobanţi (numerele: 2, 4, 6, 10, 13, 14, 16, 27, 37), infanterie (3, 7, 17, 24, 27, 37, 39) şi vânători (1, 3, 6, 8); o parte din aceştia (45 eroi) proveneau din două spitale de campanie situate în oraş.
În martie 1943 autorităţile oraşului Tighina, considerând că amplasarea acestuia era neadecvată – fiind situat departe de oraş (la 4 km), pe un drum impracticabil şi având o formă inestetică – şi-au propus să amenajeze un nou cimitir de onoare pe un teren situat pe şoseaua Tighina-Căuşani. Aşezământul Naţional Regina Maria “Cultul Eroilor” a subscris acestei propuneri ocupându-se în perioada imediat următoare de elaborarea unor proiecte de modificare a cimitirului. Unul dintre acestea viza strămutarea şi şi centralizarea mormintelor eroilor din RM 1, precum şi a ofiţerilor din RM 2, într-un osuar ridicat pe un teren nou (de cca 50 mp) pus la dispoziţie de primăria oraşului Tighina. Arhiva “Cultul Eroilor” nu deţine însă documente care să ateste materializarea acestui proiect.
Ultimele documente de care dispunem consemnează că, pe data de 14 octombrie 1943 Primăria Tighina, arătând starea precară a împrejmuirii şi porţii de acces în cimitir, a solicitat Serviciului Tehnic din cadrul Aşezământului confecţionarea în atelierele acestuia a 147 m gard de stejar şi a unei porţi pentru cimitirul “General Dragalina”. Informaţiile arhivistice despre Cimitirul Eroilor Tighina se opresc în acest punct.
Mulţumiri lui Victor Roncea pentru semnalarea articolului din RIA Dnestr.
autor : George Damian
sursa : ziaristionline.ro