Dacii - Noi Dezvaluiri

Episodul 2 din documentarul Dacii - Adevaruri Tulburatoare

TRECUTUL CARE NU TRECE

 

„Dar la şcoală acum elevul învaţă istoria Franţei, a
Germaniei, a Italiei, iar istoria României e lăsată mai la
coadă, că noi nu am fost ceva important în Europa, noi
numai ne-am apărat şi nu am subjugat pe nimeni. Va fi
o perioadă în care vom crede tot ce spune Europa, după
care ne vom întoarce la istoria noastră şi la credinţa noastră”.

P Iustin Pârvu

( După Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu părintele Iustin Pârvu, Conta, 2011 )
Poezia cu „smalţ” patriotic şi-a dat demult arama pe faţă, ca şi editorialele nătîngi din ceauşism, devalorizînd prin demagogie discursul identitar. M-am aşteptat ca, postdecembrist, îndemnul Societăţii Junimea, Patriotism în limitele adevărului, să fie reactualizat. N-a fost aşa. Noi continuăm să considerăm patriotismul firesc horribile dictu, calificîndu-l primitiv, caduc, înapoiat, antiglobalizant, în cel mai bun caz, bizar, iar criteriul etnic – handicapant. Temele identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm dispreţ faţă de personalităţi etnoculturale, de la cărturarii Şcolii Ardelene şi Eminescu pînă la Iorga şi Blaga, Eliade şi Noica. Istoria naţională, ca element de coeziune, e dez-eroizată, martirii Unirii ne lasă indiferenţi, ca şi Unirea. Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia, limba, tradiţia) al identităţii, implicit mîndriei naţionale, chiar orgoliului de neam, susţinem un program antimemorie, antireligie, antitradiţie şi ne stricăm limba. Înfruntările sîngeroase din munţi sunt minimalizate, războiul anticomunist – amendat. Un erou tragic (şi avem destui) luptă pînă la capăt, conştient că n-are şansă să cîştige. Noi, primii, îi taxăm drept luzeri. „Ruşii sunt vii, Antonescu-i mort”, s-a auzit pe o Antenă. E „crimă împotriva păcii” ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul” (caricaturizat de caţavenci în „Vă ordon să sugeţi Prutul”)? Vorbim de Basarabia ocupată, oricît nu place asta unora şi altora. Pentru eliberarea – pe drept – a Basarabiei şi Bucovinei în 33 de zile, au fost (cifrele istoricului Gh. Buzatu), 24. 396 de victime – 5011 morţi, restul răniţi ori dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941, au murit 17729 de români, răniţi: 63345; dispăruţi: 11471. Dacă se refuză trecutul istoric batjocorind jertfa lor, cu siguranţă, prezentul e fără eroi. Iar viitorul nu sună mai bine.
Sigur că spiritul critic faţă de trombonistica istoricilor ceauşişti trebuia să funcţioneze, dar am ajuns în cealaltă extremă; conştiinţa de neam e un ceas deşteptător pe care am uitat să-l întoarcem.
Educaţia naţională nu se face cu demitificări, cu Esca în manualul de istorie, pe post de Ana Ipătescu, pesemne, şi cu Tatulici în loc de Bălcescu. Istoria s-a tabloidizat, Decebal are buze senzuale. Ca să fii istoric nonsocialist acreditat GDS, trebuie să-l prezinţi pe Brâncoveanu ca pe un „protoşpăgar”, pe Mihai Viteazul ca pe un condotier, fecior de curvă pe deasupra, pe Cuza, ca pe un „ofiţeraş muieratic”, negînd spusa lui Iorga: „un om vrednic de legenda sa”. Hora lui Cuza e dată de un folclorist revizuit, care merge pe principiul înlocuitorilor, drept Hora lui Carol (I sau II ?). Pentru cei care-l critică pe Cuza nu contează nimic: nici că „nu ştia să se făţărească” (apud Bolintineanu), nici că a ieşit din cei 7 ani de domnie fără avere, că a ştiut să piardă (v. episodul demisiei), că a visat să-şi scoată poporul din barbaria orientală, că n-a vrut să-şi recapete tronul cu armele Franţei. Îi plăceau jocurile de noroc, o fi fost muieratic, dar n-a stricat vreo familie. Închid paranteza, nu fără a aminti că din „Travaliul Casei Regale”, cum îi place „alteţei” Duda să spună, s-a născut un şoricel: prinţul Radu. La urma urmelor e în tradiţia familiei. N-a făcut-o Carol II pe Elena Lupescu Prinţesa Elena de Hohenzollern?
Am citit nu demult un soi de „îndreptar” al lui Yuri Bezmenov, agent KGB, demonstrînd cum poţi să demoralizezi o naţiune în 15-20 de ani, cum o aduci în situaţia jalnică de a nu avea standarde etice în 4 paşi: 1. demoralizare; 2. destabilizare; 3. criză; 4. normalizare. Aşadar, după destabilizare vine criza, urmează aşa-zisa normalizare, cînd economia, apărarea, relaţiile externe sunt la pămînt. Primul punct al acestui „îndreptar” se tot aplică de două decenii încoace, de cînd „profesorul” Brucan şi-a băgat bippul în „corpul social”: stupid people, urmat de mulţi lupi tineri. Tipul cu telecomanda de la „Suplimentul” iaşiot ne completează etnoimaginea în negru ori în gri sceptic: „Noi, naţie şi pitică şi porno [ … ]”. Nu mai continui: trebuie să-ţi ceri scuze cititorilor cînd dai un astfel de citat.
Şi cum trendul e „uniformizarea naţiunilor”, ne repezim să demonstrăm că nu există specific românesc, ba îl şi punem în ghilimelele deriziunii. „Specificul românului care e?” Oricine are un stereotip, afară de români, susţinea un publicist. Poate că – mai ştii ? – suntem primitori, abili, inventivi, avem minte isteaţă, bună de exportat. Şi de ce n-am vorbi de toleranţa venită din morala creştină, nu numai de „beţia la români”, de „hoţia la români”, de „prostia la români”?! Dacă n-avem respect faţă de noi înşine, cum să-l cerem de la alţii?
„Cît măgarul e marfă, cît troaca este vas, cît salcia este pom, atîta şi valahul poate fi om”, se poate citi într-o Bălgarskaia etnologhia, care reproduce o zicală bulgărească din satul Kruşoviţa. Iar divertişii, Guignolii francezi, înainte de meciul Franţa-România, ţin să traducă vocabula tomberon prin Bucureşti, sfătuindu-şi conaţionalii să nu intre în relaţii cu românii ca să nu ia păduchi. Şi vinovaţii nu suntem noi, că am ieşit în lume cu cerşetoare „romince”, cu consumatori de lebede, cu jucători de alba-neagra, cu traficanţi de carne vie şi de organe? „Lăsaţi-i să plece, s-a spus, scade criminalitatea la noi, strada e mai sigură”. Nu s-a întîmplat asta, iar brandul de ţară e în suferinţă din cauza infractorilor. Am devenit chiar sperietorile continentului dacă în Elveţia s-a propus ( în 2009 ) un referendum de excludere din Europa, iar „The Sun”anunţa invazie de imigranţi la Londra.
„România e ceva de pomină şi inexplicabil. România: fără sens şi fără leac”, scrie negru pe alb Traian Ungureanu, reprezentantul ţării în PE (v. Încotro duce istoria României,Humanitas, 2009), om foarte occi. Şi continuă, considerînd felul de a fi păgubos al românilor cauzat de kitsch-urile tradiţiei, alt ceas vechi care nu mai trebuie întors. Îi stă în gît lui TRU „latinitatea într-o mare slavă”. Ca şi vechilor stalinişti care au devenit cosmopoliţi, ca Ileana Vrancea, deranjată de „exaltarea etnicului”, ca, pe vremuri, la „Lupta de clasă”. Nici „idolii forului” nu se lasă mai prejos. „Detest patriotismul”, declara Andrei Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009). „Mă sîcîie naţia asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să (ne-o) zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem „roşi de spirvechită românească”. Şi nu-i vorba aici de patriotismul disperat cioranian: „Iubesc România cu o ură grea”. Nici Cantemir ori Miron Costin, nici Eminescu, nici C. Rădulescu-Motru ori Drăghicescu ori A.C.Popovici n-au ocolit defectele, slăbiciunile de caracter ale românilor, dar n-au făcut-o cu statisfacţie. Elitiştii se întrec în a încuraja prejudecăţile despre români şi firea lor, în a spune că România e „o ţară descurajantă”, dacă nu oripilantă. Şi cum să nu preia alterii imaginea fabricată de noi înşine? „Ţară stătută”, zic cei care joacă în tabăra proeuropeană, versus naţională, ca şi cum nu poţi fi şi europeist şi românist. „A gîndi european, dar româneşte” e spusa de repetat şi iarăşi de repetat a gazetarului Eminescu.
Vrea România să fie bolnavul incurabil al UE? E România vinovată pentru stagnarea, pentru corupţia aleşilor, că există OTV, că şcoala nu mai face nimic să încurajeze spiritul de sacrificiu, onoarea, demnitatea de neam? Dacă patrie şi patriotism sunt moneda unor partide (şi lui Valeriu Tabără i se rupe inimioara de vatra românească) asta nu înseamnă că trebuie să le scoatem din cărţi, cu atît mai mult cu cît avem partide etnice care votează etnic. Sau etnicitatea românilor nu contează, dar a slavilor, ungurilor, ţiganilor, da? Un editorialist mereu neeşalonat, ca prozatorul şi dramaturgul Călin Ciobotari, a fost pe nedrept acuzat de limbaj rasist, de antiţigănism şi pus să plătească o amendă usturătoare. De ce? Pentru că a scris despre contribuţia „romilor” la degradarea mediului civic. Geaba au demonstrat lingviştii caracterul periculos al confuziei român / rom / rrom; română / romani. S-a acceptat noua denumire. Cît despre Grecia, n-a recunoscut Macedonia din cauza omonimiei cu una dintre regiunile balcanice. Cum au devenit românii romi a arătat pe larg şi Victor Roncea. E jale să simtă careva vreun iz anti-minoritar, dar antiromânismul se manifestă ca la el acasă, iar românii minoritari sunt un fel de fii vitregi ai statului: o şcoală cu 5 elevi maghiari funcţionează, cu 10-15 elevi români, se închide. Aşa că Mihaela Czobor-Lupp (v. Firea românilor, Nemira,2000, p. 146, volum coordonat de Daniel Barbu) poate concluziona că românii n-au viitor: „este deja distrus înainte ca el să fi existat”.
Glumiţe debile (preluate de pe Net, gen „God shave Romania”) despre neam, etnie românească se fac cu toptanul. Ridici tricolorul aruncat, eşti luat în rîs. Şi-mi amintesc de un dialog Brucan-Mîndruţa, de prin 2002, cînd profesorul şi discipolul ironizau pe întrecute „spiritele patriotice”. „Le mai arde, pe căldura asta, de steagul de pe primăria din Sfîntu Gheorghe?”, se arăta Mîndruţă pus pe persiflat. Ce dacă se dăduse jos tricolorul românesc de pe primărie? Nimic important. Cine se gîndeşte la steag pe căldură? Ca şi pe frig de altfel. Nu pleda cineva pentru schimbarea zilei naţionale, pe motiv că nu se poate sărbători pe frig? Las’ că o serbăm formal şi expeditiv. Primarul dr. Oprescu e gata să asculte imnul cu mîinile înfipte-n buzunare, cîntăreţul Marcel Pavel modifică textul după plac, prescurtîndu-l, iar istoricul Neagu Djuvara ar prefera ca România să se numească Valahia. Doar fraţii noştri de UE, turcii, numeau Muntenia – Valahia Neagră (Kara-iflac); Moldova ( Ac- iflac) era albă.
Ce atîta caz? se răsteşte la „telenaţie” o socioloagă. În America se fac şi chiloţi din steagul cu stele. Şi în completare: „Dacă se scumpeşte gazul, nu mai putem fi patrioţi”. Asta-mi aminteşte de versificatorul la comandă socialistă Har. Ţugui, negociind: „Dacă nu mi se repară liftul, nu mai scriu poezie patriotică”.
Cînd Csibi Barna îl spînzură – simbolic – pe Avram Iancu în piaţa centrală din Sf. Gheorghe, ni se pare „o joacă” şi atît. Doar n-o să cerem respect pentru cei care şi-au sacrificat viaţa pentru naţiune. De proştii care au murit – „pe altarul patriei, ha!” – se rîde, jertfa lor fiind „batere de cîmpi”. Ne mai arde de Avram Iancu pe căldura asta? ar spune Mîndruţă profetologului. Şi ce dacă Garda Maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria, calcă-n bocanci străzile?
După Internet, primarul UDMR-ist a îngăduit comerţul cu tricouri „personalizate”, la zilele oraşului: cu harta României ciuntită şi cu harta Ungariei Mari. Mint „găozarii” presei sau Csibi a purtat astfel de tricou în prezenţa preşedintelui? Era şi caaald … Pe cîte primării flutură acum steagul secuiesc? În 2010 – pe 6: Ghindari, Sovata, Fîntînele, Sărăţeni, Miercurea Nirajului, Găleşti. Ce contează, pe căldura asta? Reprezentanţă, la Bruxelles, a Ţinutului Secuiesc? Ce ne pasă de stat în stat pe căldura asta? Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc susţine că secuii sunt un popor care trăieşte în altă ţară şi vrea ţară. Există un blog intitulat Székelyföld nem Románia ( „Ţinutul secuiesc nu e România”). Harghita şi Covasna – pe cale să devină monoetnice? N-or deveni pe căldura asta, chit că inscripţiile „Românii să plece” se înmulţesc.
De la „simţul naţional” (din 1850) am ajuns în 2011, la ne-simţ naţional generalizat. Oare comportamentul ăsta aberant nu-i, vorba lui Paul Goma, de căldură mare?

autor:Magda Ursache
sursa:ziaristionline.ro

Adevărata istorie a Moldovei

Statul Moldova a dispărut în anul 1859, atunci când s-a unit cu statul Valahia. Republica Moldova nu are cum să fie continuatoarea statului medieval Moldova, iar istoria acestui stat începe cu data de 27 august 1991, la declararea independenţei.

Statul medieval Moldova a apărut prin transferul nobilimii valahe din Maramureşul aflat sub suzeranitatea regatului ungar (legenda lui Dragoş Vodă, descălecarea lui Bogdan Vodă). În mod asemănător, la sud de Carpaţi, statul Valahia a apărut prin transfer de nobilime valahă din Transilvania supusă regatului ungar. Cele două state au avut o istorie comună de 500 de ani. Dinastiile domnitoare de la Suceava (mai apoi, Iaşi) şi Târgovişte (mai apoi, Bucureşti) s-au înrudit şi încuscrit de nenumărate ori. Voievozii s-au luptat şi s-au împăcat. Unii au trecut de pe un tron pe celălalt de mai multe ori. Cele două ţări au avut de înfruntat în jumătatea de mileniu aceleaşi pericole: suzeranitatea maghiară şi poloneză, asaltul Imperiului Otoman. De multe ori au fost aliate, de multe ori au fost duşmane. Instituţiile şi legislaţia celor două ţări erau aproape identice. Limba vorbită de oameni era aceeaşi. Până la urmă, unificarea trebuia să se întâmple.

Şi s-a întâmplat fără război, în mod paşnic. Din 24 ianuarie 1859, din momentul în care s-a votat unirea Principatului Valahiei cu Principatul Moldovei, ambele state au dispărut din cadrul relaţiilor internaţionale (data precisă a unificării totale este 1862, însă unirea din 1859 este fenomenul fundamental). A apărut un stat nou, numit iniţial Principatele Unite, mai apoi România. Nu este un fenomen unic în istoria lumii. Regatele Saxoniei, Bavariei şi Prusiei s-au unit şi a apărut Germania. Multele regate şi ducate din peninsula italiană s-au unit pentru a forma statul Italia. Şi mai sunt şi alte exemple. Istoria Bavariei s-a contopit în istoria Germaniei. La fel şi istoria statului Moldova s-a dizolvat în istoria statului România.

De ce nu poate avea pretenţia Republica Moldova să fie continuatoarea istoriei voievodatului medieval Moldova? Pentru că nu făcea parte din Principatul Moldovei atunci când acesta s-a unit cu Principatul Valahiei. Teritoriul actualei Republici Moldova se afla în componenţa Imperiului Rus cu statut de gubernie – un simplu teritoriu ocupat ilegal, aflat sub administrarea Moscovei, lipsit de legi proprii. Teritoriul dintre Prut şi Nistru a avut pentru scurt timp rang de stat independent – fără însă să fie recunoscut la nivel internaţional. În 1918, la Chişinău a fost declarată Republica Democrată Moldova care s-a unit cu România. Simbolurile, capitalele, documentele şi mormintele voievozilor statului medieval Moldova se găsesc în România.

Dacă în şcoli urmează să se predea istoria Republicii Moldova, corect ar fi să înceapă de la 27 august 1991. Dacă se doreşte să se predea istoria Moldovei – atunci nu trebuie ocoliţi anii 1812, 1859, 1878, 1918, 1941. Iar dacă se ajunge la evenimentele din aceşti ani, istoria Moldovei se transformă în istoria românilor. De George Damian – Timpul

sursa:FRONTPRESS

Secretele istoriei si adevarul despre Hagi Curda. Crimele si abuzurile comise de sovietici asupra romanilor ortodocsi din Basarabia continuate de ucraineni

de Alexandru Moraru
In luna aprilie 2001 a fost lansata la Chisinau o carte: HAGI CURDA de Tudor Iordachescu. A scrie despre un sat românesc, sau mai multe aflat(e) de o perioadă sub ocupaţia străină este destul de dificil. Soarta românilor din Basarabia in general a fost una tragică, dar şi mai tragică a fost viaţa românilor,care peste noapte s-au trezit cu „altă patrie” – Ucraina…
Daca vom face o comparaţie cu teritoriul României în primele decenii al secolului trecut (suprafaţa, populaţia) cu teritoriul actual vom inţelege că românii au fost furaţi din toate părţile mai ceva ca hoţii la drumul mare. Într-un cuvânt, nu ştiu cu altele dar cu vecinii… i-a mers !
Cea mai hrăpăreaţă şi hapsimă s-a dovedit a fi Uniunea Sovietică, care a continuat politica expansionistă a Imperiului Ţarist. Din urma politicii acesteia a avut la maximum de profitat şi Ucraina. În perioada sovietică au fost scrise o sumedenie de lucrări zise „ştiinţifice” despre prietenia popoarelor “moldo”-rus-ucrainean, punând la bază tot felul de ”interese comune” şi căsătorii mixte pentru întărirea acestei prietenii… care de fapt erau nu altceva decât ameliorarea unei sau altei situaţii de război şi evitarea unor vărsări de sânge.
Şi de fiecare dată în pierderi teritoriale şi umane rămîneau cei cu drepturi istorice milenare. Dreptul strămoşesc era înlocuit cu „dreptul teroarei” şi forţa armelor.
Adevărul însă este altul. Unii istorici consideră că apariţia Ucrainei pe harta Europei a fost o eroare politică, deoarece o bună parte din teritoriile actualei Ucraine au fost si sunt pământuri ruseşti sau furate de ruşi de la alţii. Celelalte teritorii au fost furate de URSS si date Ucrainei.
Sa zicem Crimeea ! Aceasta nici odată n-a fost nici a Rusiei şi nici a Ucrainei… a fost Hanatul Crimeea, teritorii ale tătarilor, din acest motiv este aberant să spunem că Crimeea a fost cândva pământ ucrainean. Şi dacă mai punem in calcul când Ucraina a apărut ca stat, apoi se confirma cele spuse anterior. Acelaşi lucru putem documenta şi cu regiunea Lemberg (Lvov), regiunea Cernăuţi (Cernoviţî), regiunea Cetatea Albă (Belgorod-Dnestrovsc), raionul Hotin, Insula Şerpilor (Zmeinîi ostrov) etc.
Justiţia europeană, anul trecut, a restabilit un adevăr istoric pe jumatate şi o parte din spatiul marin din zona Insulei Şerpilor a fost retrocedat României. Cred că în perspectivă urmează acelaşi lucru să se întâmple şi cu regiunea Cernăuti, Cetatea Albă, Hotin şi altele.
Insa pentru a nu se întâmpla acest lucru, sovieticii, apoi Ucraina, au pornit un proces teribil de deznaţionalizare îndreptat împotriva populaţiei băştinaşe româneşti, chiar începând cu a doua zi după ocupaţia acestora de împeriul ţarist sau sovietic. A fost schimbată împărţirea teritorial-administrativă, au fost schimbate toate denumirile româneşti ale localităţilor rurale şi chiar mult urbane cu denumiri ucrainene sau cel puţin ruseşti. Cei mai buni patrioţi şi gospodari români au fost împuşcaţi, deportaţi sau arestaţi şi aruncaţi în închisori. Funcţionarii români înlocuiţi cu cei ucraineni sau ruşi; din şcoli şi biserici alungată limba română; în biblioteci făcute revizii „până la sânge”, scoase de la evidenţă apoi arse toate cărţile româneşti…
Vecinii sunt vecini şi grija noastră au purtat-o şi o poartă permanent.In articolul „De s-ar ridica Ştefan-Vodă…” publicat în săptămînalul „Glasul Naţiunii” (nr.18 din 8 august 2001, pag. 5 ) scriam la rubrica „Neamul ca o prada” despre faptul că, Ucraina, hapsână de pământuri străine, a profitat întotdeauna pe seama vecinilor. Drept confirmare este publicat copia documentului original, care se păstrează la Arhiva Naţională a RM, (F.2848 , inv. 22, d.73, pag.28). Este vorba despre
Hotărîrea nr.731 din 11 iunie 1949 al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti „Despre restabilirea proprietăţii funciare a satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldoveneşti.”.
În document se menţionează:
„Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti atenţionează că raionul Staro-Kazacie, regiunea Ismail, RSS Ucraineană megieş cu RSS Moldovenească, a incălcat drepturile de proprietate funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti din RSS Moldovenească.
Această încălcare constă în faptul, că Executivul raionului Staro-Kazacie nelegitim a luat o parte din pămînturi de stufării ale „Limanului Nistrean”ce apartin satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească şi le-a transmis ocolului silvic al raionului Ismail RSS Ucraineană.
Consiliul Miniştri al RSS Moldovenească HOTĂRĂŞTE :
De a restabili proprietatea funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească în frontierele potrivit schemei anexate la prezenta hotărîre.

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti G.Rudi
Seful-adjunct al Direcţiei Administrative al Consiliului de Miniştri G.Suhorebrâi”
Acest document este strigător la cer, fiindcă este vorba de anul 1949, când numai cu 6 ani în urmă în 1944 Basarabia fusese din nou ocupată de URSS si tot sudul si nordul Basarabiei au fos t„dăruite” de sovieticii ruşi sovieticilor ucraineni, inclusiv satul Hagi-Curdî (caruia, peste 3 ani, in 1947, noii stăpîni, pentru ai şterge rădăcinile istorice, i-au schimbat denumirea in Kamâşovka), drept consolidare a popoarelor de origine slavă. Deci şi după toate acestea marea foame de pământruri româneşti a Ucrainei nu a fost stăvilită. Cu regret această situaţie mai persistă şi azi… Mai mult decât atat. Conduşi de concepţii imperiale în ultimii ani a început o revizie a istoriei Ucrainei, o rescriere a unei „istorii” aberante şi plină de falsuri şi minciuni.
+ + +
Cunoscutul om de ştiinţă, istoric şi filozof Zamfir Arbore, în lucrarea sa de referinţă „ Dicţionarul geografic al Basarabiei”(1904) la începutul secolului XX despre localitatea Hagi-Curdî scria:
„Hadji-Curdî – denumit de sovietici,din 1947, Kamâşovca (raionul Ismail, regiunea Odesa-nota neobositului istoric şi editor Iurie Colesnic) comună rurală, pe malul vestic al lacului Chitai, la 45 de verste de Ismail, prin nordul lacului Catlabuh.
S-a întemeiat la 1814 de ţărani români, în număr de 54 de familii, care s-au ridicat de pe moşiile boierilor şi s-au aşezat aci, pe locul seliştei tătăreşti cu acelaş nume.Pe la 1822 au venit şi s-au aşezat aci încă 48 de familii de ruteni, robi fugăriţi din Rusia. La 1927, s-a zidit biserica de piatră,cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Astăzi satul are 248 de case şi 16 bordee, cu o populaţie de 1690 suflete, 120 de cai, 600 de vite mari, 1200 de oi ; grădini cu pomi şi vii, plantate pe la 1824 pe locuri sterpe.”[1]
Destul de interesant cu lux de amanunte descrie situaţia din sudul Basarabiei după războiul ruso-turc din 1806-1812 istoricul şi cercetătorul ştiinţific Ion Chirtoagă în articolul sau „Cetatea Smil (Ismail) [2]. Printre altele domnia sa mentionează:
„În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ruşii n-au putut să ocupe Ismailul timp de aproape 3 ani. În toamna lui 1809, turcii cedează fortăreaţa şi se retrag în sudul Dunării.Printre refugiaţi erau 2306 persoane de sex feminin. Prin urmare, pînă la război în oraş puteau locui circa 4600 persoane de origine turcă. În oraş se aflau 190 de familii, inclusiv 162 familii de români. Restul erau ţigani şi armeni.
În timpul dominaţiei ruse dezvoltarea Ismailului a avut un caracter contradictoriu. Numărul populaţiei creştea pe seama celor veniţi din guberniile Rusiei, iar ponderea băştinaşilor scădea vertiginos:de la 85% în 1806 la 6,2% în 1844. Situaţia se schimbă radical în 1856 cînd, conform tratatului de pace de la Paris, oraşul este retrocedat Moldovei, care unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format România. Au fost astfel create condiţii favorabile pentru dezvoltarea populaţiei băştinaşe.În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, ţarismul răpeşte de la aliata sa România, Ismailul şi alte pămînturi din sudul Basarabiei.
Prin hotărîrea din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, organ legitim suprem al Basarabiei, Ismailul împreună cu întreaga Moldovă de est s-a unit cu România.S-a produs astfel reintregarea oraşului în spaţiul românesc.Însă, ca urmare a odiosului pact Ribbentrop-Molotov şi a ultimatumului sovietic din 27 iunie 1940, Ismailul împreuna cu alte pămînturi au fost rupte din nou din trupul ţării şi transmise neligitim Ucrainei.”

Acelaş autor, Ion Chirtoagă, a publicat un studiu istoric bine documentat, intitulat „ Reni”[3] în care desfăşoară şi mai larg subiectul legat de situaţia din sudul Basarabiei, inclusiv şi în perioada şi după războiul ruso-turc din 1806-1812. Reputatul istoric scrie:
„Potrivit informaţiei Divanului din 1811, la Reni se aflau 223 familii de migranţi transdunareni (844 de oameni), inclusiv 155 familii (560 suflete) de români, adică majoritatea celor veniţi din Balcani erau de origine română. O familie din cei veniţi nu era formată din 5 oameni ca de obicei în acea perioadă,ci cu mult mai puţin: la români- 3,6 suflete, iar a reprezentanţilor celorlante etnii- 4,2. Fiind transferaţi cu forţa de către armata rusă pe timp de toamnă târzie în stânga Dunării,aceşti oameni au suportat seceta din 1810 şi două ierni grele care au făcut ravagii în rândul celor mai slabi (bătrâni, copii).
S-a micşorat şi numărul populaţiei băştinaşe.În 1812, potrivit unei informaţii a Divanului,locuiau în Reni 64 de familii (cu 20 mai puţine decât în 1809), inclusiv 11 familii de negustori şi 4 de preoţi.”
În timpul dominaţiei ruse populaţia românească din oraşului Reni a scăzut considerabil. Unul din motive ar fi politica antinaţională dusă de ruşi în acest spaţiu. Anume între Ismail si Reni în condiţiile arătate mai sus pe la 1814 îşi ea temelia localitatea Hagi-Curda.
În lucrările de referinţă ale istoricilor ruşi Alexandr Zaşciuk „ Materialî dlea geografii i statistiki Rossii (Bessarabscaia oblasti) apărută în 2 volume la Sankt Petersburg în anul 1862 (553+ 260 pag.) şi lucrarea lui P.Cruşevan „Bessarabia” Moscova, 1903 (520 pag) este pus la dispoziţia cititorului un bogat material inedit atat informaţional cât şi social- politic. Situat relativ aproape de Ismail dintr-o parte şi Reni din altă parte micul satul Hagi-Curda a avut şi are multe interferenţe cu acestea. Din acest motiv, nu se poate studia istoria localităţi Hagi Curda, fara a aduce mărturii documentare despre celelalte localităţi şi oraşe din preajma celui nominalizat.Este oportun să citim cele cateva pagini (despre Ismail, Bolgrad, Chilia şi Reni) scanate din amintita deja lucrare a lui P. Cruşevan şi incluse în anexa acestei cărţi, pentru a înţelege atmosfera din această zonă a Basarabiei de Sud în primul deceniu al secolului XIX.
O altă lucrare de referinţă este Monografia Judeţului Ismail, pregătită pentru tipar încă la 1 martie 1943, de grupul de savanţi şi cercetători sub conducerea lui Anton Golopenţia. Cu regret însă această lucrare de excepţie a fost depistată în arhivele statului şi a apărut sub îngrijirea istoricului dr.Cornel Constantinescu la Editura Universităţii din Piteşti tocmai în 2008. Este o importantă lucrare de referinţă pentru toţi care fac cercetări istorice (şi nu numai), deoacece conţine un material inedit cu o mulţime de hărţi, scheme, diagrame etc.
Anume din lucrarea nominalizată aflăm că :
În Hagi Curda lucrează o moară sistematică cu forţa motrică de 16 hp, care are o productivitate de 20.000 kg în 24 de ore.[4]În afară de aceasta în sat mai lucra şi 2 mori de vânt cu o capacitate de 1000 kg în 24 de ore.[5]
Tot în această perioadă în Hagi Curda îşi desfăşura activitatea o societate cooperativă de aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă.[6]
Mulţi ţărani din împrejurimile satului Hagi Curda veneau aici cu căruţele pline cu saci cu grîu sau grăunţe pentru a face făină. Calitatea acesteia era excelentă, în deosebi cea făcută la moara sestematică. Acest lucru îl confirmă documentele de arhivă din această perioadă.
La inceputul războiului II mondial ludeţul Ismail avea o suprafaţă de 3423 km patraţi şi o populaţie de 232.176 de oameni, dintre care 55.631 erau români. Restul: bulgari, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi etc. În trecut, întinderea şi hotarele judeţului n-au fost întotdeauna aceleaşi.
Pe timpul ocupaţiei ţariste judeţul Ismail cuprindea două plase din actualul (1942) judeţ Chilia şi judeţul Cahul.
În perioada stăpînirii româneşti de la 1856 pînă la 1878 judeţul Ismail a fost împărţit în trei judeţe: Ismail, Bolgrad şi Cahul, iar în 1918, după Marea Unire, hotarul judeţului spre nord a fost fixat la Valul lui Traian, la răsărit Marea Neagră şi lacul Sasic, la sud Dunărea şi la Apus Prutul.
După eliberarea Basarabiei de ocupanţii sovietici şi reîntregirea cu Ţara în 1941, prin înfiinţarea judeţului Chilia Nouă, hotarele judeţului Ismail au suferit o modificare.Din punct de vedere administrativ judeţul era împărţit în trei plase: Ismail, Bolgrad şi Reni; cuprindea 56 de comune dintre care 3 urbane şi 54 rurale. Din plasa Ismail făcea parte şi Hagi Curda.
În lucrarea de referinţă descoperită şi îngrijită de Cornel Constantinescu informaţiile despre Hagi Curda diferă de cele prezentate de Zamfir Arbore.Acest lucru este firesc deoarece este vorba de două perioade diferite de timp si de două opţiuni diferite. Dar să urmărim cealalta opinie:
Hagi Curda se află la o depărtare de Ismail la 35 km. A luat fiinţă prin anul 1814. Este întemeiată de către 54 familii de moldoveni veniţi din alte judeţe ale Basarabiei unde lucrau pe la marii proprietari ruşi. Peste 9 ani au mai venit peste aceşti colonişti încă 48 de familii maloruşi, prigoniţi în Rusia pe motive religioase. În anul 1874 s-a ridicat din piatră Biserica în care se face slujbă şi astăzi (1943 – refacuta in 2011 – nota Ziaristi Online). Suprafaţa comunei este de 4.700 ha şi este aşezată pe o regiune de şes. Este aşezată pe şoseaua provincială Câşli, Dunăre-Traianu, Pe malul lacului Chitai. Legătura cu oraşul Ismail se face pe şoseaua alăturată mai sus, care dă în şoseaua naţională Ismail- Chilia sau altă legătură unde are de parcurs o distanţă mai mare, dar mai sigură, este prin Comuna Regele Mihai- Ismail. Are 705 case.[7]
Cu referire la componenţa naţională a comunei Hagi Curga e necesar de menţionat că, în documentele oficiale ale Prefecturii Judeţului Ismail [8] către data de 31 decembrie 1942, erau români – 3.457 ; ruşi – 15 ; bulgari – 22 ; În total – 3.494 de oameni.
Şi dacă e vorba de componenţa naţională, consider oportun pentru comparaţie sa aduc cîteva cifre la dispoziţia stimatului cititor dintr-o culegere de documente inedite (carte care a fost tipărită în 1994 dar imediat a fost dată la topit. A apărut apoi tocmai în anul 2003 la Editura Ţara Noastră din Bucureşti cu un volum de 408 pagini) care a fost intitulată „Situaţia evreilor din România 1939-1941” din tabelul de la pagina 400 despre numărul populaţiei pe naţionalităţi lăsata de autorităţile române în Basarabia la data de 28 iunie 1940 (data evacuărei):
În Judeţul Ismail : români-81.984 ; ruşi- 65.152 ; ucraineni- zero; evrei-6478; bulgari-51.152;
găgăuţi-23.207; germani- 584; lipoveni-23.803; greci-307; alte naţionalităţi-3416.
Cît priveşte datele statistice agricole din respectiva perioadă (suprafaţa exprimată în hectare) comuna Hagi Curda dispunea de : teren arabil- 4.373 ha; păşuni, islazuri şi goluri de munte- 83 ha ; cu vii erau acoperite 73 ha; cu livezi şi poli fructiferi un singur hectar; cu pădure erau acoperite 18 ha; în numărul terenurilor ocupate cu clădiri şi curţi (nelocuite) erau 89 de hectare, iar terenuri neutilizate pentru agricultură alcătuiau 46 de hectare. Adică în total Hagi Curda avea 4.683 hectare.[9]
În sat mai activau: primăria, un post de jandarmi, o bancă populară, o şcoală primara cu o cantină şcolărească, cămin cultural, o grădiniţă pentru copii, un atelier de croitorie şi o biserică.[10]
Toate bucuriile şi tot amarul ţăranii,pescarii şi mrşterii din Hagi Curda le împărţeau cu Biserica.
Anume ea era aceia care avea grijă de curăţenia sufletelor omeneşti. Aici micuţul locuitor nou născut din Hagi Curda era creştinat, aici venea cu părinţii pentru a asculta slujba preotului. Aici, în faţa altarului erau cununaţi tinerii decişi să-şi lege destinele pentru totdeauna.În ultimul drum pămîntesc tot de aici erau duşi regretaţii locuitori ai Hagi Curda. Toate generaţiile care s-au născut şi trăit în respectivul sat au avut drept centru spiritual-biserica. La preot după sfat veneau mamele pentru a afla cum să procedeze mai bine cu copiii lor în diferite situaţii complicate.
În zilele de mari sărbători religioase cum ar fi de exemplu Crăciunul, Boboteaza, Paştele, Inălţarea şi altele, aici, în biserică se adunau de la mic pînă la mare, pentru a se afla cot la cot cu ceilalţi săteni şi a se bucura împreună de acele mari sărbători.
Cu toate acestea cu regret apăreau si tot felul de sectanţi, pentru a submina credinţa strabuna şi de a atrage de partea sa ortodocşi cu o credinţă mai slabă. In documentele Inspectoratului de Politie Ismail, care ţinea la evidenţă şi un control riguros sectele religioase se menţionează, că în judeţul Ismail în momentul întocmirii unei dări de seamă (1943) erau luaţi la evidenţă 109 baptişti[11] din care 7 sectanţi au fost trimişi în judecată[12]. La Reni situaţia era relativ mai bună.
La Comisariatul de Poliţie Reni erau înregistraţi numai 45 de baptişti[13]. Alte secte în această zonă n-au fost depistate.
Un document de arhivă a Poliţiei de reşedinţă Ismail (Bir Siguranţei) ne comunică, că în satul Hagi Curda în această perioadă erau luaţi la evidenţă 36 de baptişti[14]. Dacă facem o comparaţie de exemplu cu numărul baptiştilor din oraşul Reni unde erau luaţi la evidenţă 45 de baptişti[15], apoi înţelegem că Comunitatea religioasă baptistă din Hagi Curda era numeroasă, aproape de jumătate (109) cît avea oraşul Ismail[16]
Deşi războiul era în toi, Mareşalul Ion Antonescu a ţinut în vizorul său şi a luat toate măsurile pentru a stăvili împînzirea cu tot soiul de secte a ţării. Cei care nu respectau Legea erau trimişi în judecată, iar bunurile materiale erau transmise în proprietatea statului.
Un document deosebit de important, care confirmă aceste acţiuni ale Statului Român este un demers [17] al Poliţiei de Siguranţă Naţională Ismail către Inspectoratul Regional de poliţie Chişinău din 22 iunie 1942 :
CONFIDENŢIAL
Nr.13178 s
„Avem onoare a vă înainta alăturat o notă cu privire la sectele religioase, rugându-vă a dispune verificarea celor semnalate şi a ne raporta rezultatul
Notă (copie)
Cu ocazia predării casei de rugăciuni baptiste din comuna Hagicurda-Ismail (conform originalului-Al.M),Căminului Cultural local,în urma trecerii majorităţii aderenţilor la credinţa ortodoxă. S-au găsit mai multe tablouri şi însemnări rămase din timpul regimului comunist, care fac dovadă tendinţelor subversive ale acestei asociaţii religioase.
Astfel, s-a aflat pe un perete un tablou cu dimensiunea 1 m. şi 70 cm. Pictat pe sticlă în culori, reprezentând o scenă biblică şi avînd la extremităţi două stele comuniste, şi inscripţia: „Vechii au trecut, acum totul e nou, Steaua Dimineţii”. De asemenea s-au găsit şi două procese verbale în care făceau menţiunea despre ”Sovietul Bisericii”.
De remarcat că sub regimul comunist biserica ortodoxă din comuna Hagicurda a fost închisă şi preotul deportat, pe când baptiştii au avut toată libertatea de manifestare, reuşind să convertească majoritatea locuitorilor.
Prin aceasta se urmărea desbinarea locuitorilor români şi fărîmiţarea lor în credinţe deosebite.
Predicatorul baptist care a păstrat materialul de mai sus a fost înaintat Curţii Marţiale Chişinău.
„Un Neam trăieşte şi se înalţă prin fapte de credinţă şi de luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui”- spunea Mareşalul Ion Antonescu [18]. Cu regret mulţi bravi fii au adus sacrificii mari Patriei române. Crimele comunismului au făcut mari ravagii pe pămantul românesc. Satul Hagi Curda n-a fost o excepţie. În toate perioadele istorice a fost mai mult sau mai puţin afectat de toate evenimentele ce au avut loc în Ismail, Reni, Bolgrad şi Chilia – oraşe situate chiar în preajmă.
1940 – anul ruşinii naţionale la Ismail
Ultimatumul URSS pentru cedarea Basarabiei în 4 zile a produs o stare de surprindere şi desorientare, atat în conducerea statului, cît şi în popor. Zilele trăite la sfîrşitul lui iunie 1940 au fost cu siguranţă cele mai tragice pe care l-a trăit vreo dată neamul românesc. Trecutul nostru istoric dovedeşte cu prisosinţă că lăcomia şi violenţa au stat la baza actelor colosului moscovit, indiferent că poartă ca emblemă pajura imperială sau secera cu ciocanul. Slăbiciunea şi erorile guvernanţilor au adus ţara la un cataclism. Armata română avea ordine categorice să nu răspundă cu violenţă la actele de provocare şi agresivitate ale trupelor sovietice, pentru a omite dezlănţuirea unui război numai între România şi URSS, război care trebuia evitat cu price preţ. Tragedia evenimentelor trăite la cedarea Basarabiei, atît de armată cît şi de populaţia românească aruncată pe drumul pribegiei, a fost şi mai puternic simţită, datorită atitudinei evreimii basarabene,care şi-a manifestat cu acel prilej pornirile de ură şi de răzbunare, împotriva unui regim sub care propăşise înfloritor şi a cărui singură vină era caracterul naţional-creştin pe care îl afirmase.[19]
Fiecare casă evreiască păstrase ascunse portretele conducătorilor sovietici şi numeroase cocarde şi drapele roşii, pe care le-a arborat pe străzi, imediat ce s-a produs ştirea ultimatumului sovietic. Funcţionarii români, ofiţerii şi soldaţii izolaţi au fost obiectul teroarei, violenţei şi insultelor acestor bande, care au arătat cu acest prilej întreaga ticăloşie a caracterului acestui neam parazitar, distrugător şi absolut inadaptabil altor criterii de viaţă.[20]
În lucrarea sa istorică „Săptămîna Roşie” [21] cunoscutul scriitor şi patriot Paul Goma cu lux de amănunte, într-un volum de aproape 400 de pagine, ne aduce în acele tragice zile. Bandele acestora jefuiau bagajele şi împiedicau pe cei ce încercau să se refugieze, în special pe funcţionari, pe care îi arestau pentru a-i preda sovieticilor. Au confiscat, sub ameninţarea revolverului toate mijloacele de transport: trăsuri, căruţe, maşini etc.
Este de ajuns sa priviţi fotografiile din Ismail (vezi anexa acestui volum) pentru a vedea adevărata faţă sângeroasă a comunismului. La Ismail şi Bălţi execuţiile s-au făcut fără judecată. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor evrei era de ajuns ca oameni nevinovaţi să fie ucişi cu sălbăticie de fiară, pe locul unde socotea călăul: în curtea casei, în beci, în pat sau la munca câmpului.[22]
După ce Armata Română în 1941 a eliberat Basarabia de ocupanţii sovietici, în urma cercetărilor efectuate s-a restabilit întregul tablou al calvarului provocat de comuniştii sovietici în perioada 28 iunie 1040-22 iunie 1941. Întreaga Basarabie a fost transformata într-un cimitir. În biserica din târgul Leova (Cahul), funcţiona un cinematograf, primarul comunii, evreul Bihman, a dat foc icoanelor şi în ziua de 12 iulie a adunat locuitorii la primărie, le-a luat actele româneşti şi le-a ars. Dascălul de la această biserică trăgînd într-o zi clopotele, a fost crunt bătut de soldaţii ruşi, spunîndu-i că vor face din biserică grajd de cai. Şi comuniştii s-au ţinut de cuvânt.
Dintre preoţi batjocoriţi şi schingiuiţi de comunişti, amintim pe preotul Munteanu din Ismail, care a fost ridicat de acasă de evrei, dus la bărbier şi ras, apoi trîntit jos în faţa catedralei şi ucis.[23]
Întregul an de stăpînire sovietic a fost cumplit.Dar şi mai grele au fost zilele de război şi retragere a trupelor bolşevice din Basarabia, răul cel mare venind din partea jidovilor, care la primul semnal al războiului s-au înrolat ca voluntari în armata sovietică şi au format un al doilea front, frontul intern, a cărui misiune era să distrugă totul în urma armatelor roşii, care se retrăgeau. Ei au avut în sarcina lor evacuarea bunurilor alimentare şi a proprietăţilor mobiliare.
Cu mijloace de transport puse la dispoziţie de către sovietici, evreii au evacuat mii de vagoane de ceriale, conserve, legume, fructe şi furaje, toate rechiziţionate sub ameninţatrea revolverului de la ţărani. De asemeni au adunat în cirezi vitele locuitorilor şi le-au mânat peste Nistru. Din rapoartele primite şi din plîngerile locuitorilor se constată, că în medie evreii au transportat din Basarabia câte 60.000 oi, 20.000 cai şi 6.500 bovine din fiecare judeţ. Toate acestea pe de o parte pentru a pune la dispoziţia armatelor sovietice hrana necesară, iar de de altă parte, pentru a dezorganiza economia ţării şi pentru a înflămînzi populaţia.[24]
La tot ce nu se putea încărca şi trimite cu transportul se dădea foc. Nelegiuirea a mers aşa de departe încît, în timpul incendiilor, bandele de evrei înarmate, cutreierau oraşul şi împuşcau pe oricine ar fi încercat să stingă pârjolul.
În judeţul Cahul au fost arse patru mori ţărăneşti, nouă poduri şi un edificiu public. În judeţul Chilia Nouă au fost distruse complect comunele: Tarutino, Arciz, Leipzig, Crasna, Sărata şi Tătărăşti; 24 de întreprinderi industriale, 21 edificii publice şi 10 poduri.
În judeţul Cetatea Albă au fost trecute prin foc şi distruse comunele: Cleaştiţa, Borodino, Hofnungstahl, Tg Şaba, Tg. Volontiri şi o parte din Tg. Bairamcea, 15 intreprinderi industriale, 20 edificii publice şi 1 pod. În judeţul Ismail au fost distruse 7 poduri şi o parte a oraşului Ismail.[25]
Consecinţele războiului le cunoaştem. Toată Basarabia a fost ocupată de URSS iar judeţul Ismail (inclusiv satul Hagi Curda) şi altele transmise de la un ocupant la altul, în cazul dat RSS Ucrainene. Prin multe grozăvii şi experimente sovietice şi ucrainene au trecut oamenii din Hagi Curda.
Aici se înscriu schimbarea denumirii istorice a localităţii Hagi Curga în Kamîşovka (o denumire aberantă, care are menirea să şteargă din memoria sătenilor coloritul naţional românesc al satului); foametea organizată şi deportările în Siberia, avînd ca scop schimbarea raportului numeric naţional de locuitori în favoarea ucrainenilor; colectivizarea forţată; alungarea limbii române di biserică şi şcoală, pentru a înăbuşi complect spiritul românesc etc.
Dar apariţia cărţii acestea, semnate de dl. Tudor Iordăchescu este o dovadă că nici autorităţile sovietice şi nici cele ucrainene n-au isbutit sa distrugă, să facă să dispară din Hagi Curda graiul, obiceiurile naţionale şi folclorul românesc. Bunii români din localitate transmit aceste mărgăritare în cadrul familiei, din tată în fiu, din mamă în fiică şi nici o rusificare sau ucrainizare nu le poate opri.
Probabil că acesta şi este marele secret al Neamului Românesc – de a se regenera, de a renaşte din scrum asemeni pasării Phoenix. Dumnezeu şi adevărul istoric e de partea noastră şi nu pot fi distrusi cu bombe, rachete sau teroare fie ea fizică, morală sau psihologică.
Fără îndoială că lucrarea lui Tudor Iordăchescu, chiar dacă nu pretinde a fi una istorică, este o reuşită si este extrem de necesară nu numai pentru românii din Hagi Curda ci şi pentru noi toţi.
Vreau sa închei cu cuvintele Mareşalului Ion Antonescu: „Durerea trebuie să ne înveţe şi să ne înalţe.Popoarele adevărate îşi torc din nenorociri marile destine”.
Alexandru Moraru, istoric, publicist
sursa: ziaristionline.ro

CETATEA HOTINULUI

 

- Ctitorita de daci, refacuta de Dragos, Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, azi sufera de uitare, pe pamant strain -

Razboiul istoriilor scrise

In nuvela "Alexandru Lapusneanul", Costache Negruzzi descrie cetatea Hotinului ca fiind "muta si pustie ca un mormant de uries. Nu se auzea decat murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stancoasele ei coaste, sure si goale, si strigatul monoton a ostasilor, pe lungile lor lance". Aici se retragea sangerosul domnitor pentru a-i urmari pe cei doi boieri ce scapasera de razbunarea sa - Spancioc si Stroici, ascunsi la Camenita. Otravit de doamna Ruxanda, la sfatul celor 2 boieri, "nenorocitul domn se zvarcolea in spasmele agoniei; spume facea la gura; dintii ii scrasneau si ochii sai sangerati

se holbasera; o sudoare inghetata, trista, a mortii prevestitoare, iesea ca niste nasturi pe obrazul lui. Dupa un chin de jumatate ceas, in sfarsit, isi dete duhul in mainile calailor sai. Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sange in istoria Moldaviei".
Desi nu cunoastem in ce masura nuvela romantica a lui Negruzzi corespunde adevarului istoric, cu certitudine ca astfel de drame au fost multe intre peretii vestitei fortarete, probabil cea mai frumoasa dintre toate cetatile romane. Aflata la o rascruce de imperii si de importante drumuri comerciale, Hotinul a trebuit sa faca fata nu doar luptelor cu sabii si tunuri, trecand de la un imperiu la altul, ci a fost si in centrul bataliilor dintre istoriile scrise. Originile orasului Hotin si ale cetatii mai sunt invaluite in mister. Miron Costin, in "Cronica Polona", sugereaza ca cetatea ar fi fost construita de daci, lucru verosimil, daca avem in vedere ca dacii au locuit in Podolia si au avut acolo fortificatii, intre care - Petridava (Kamenet-Podoliskul de astazi), e la doar 17 km de Hotin, si a fost "sora de peste Nistru", timp de secole.

Doua mii de ani de istorie

�

O completare a legendei sustine ca localitatea a fost infiintata de Cotiso, un rege dac din secolul III, care a ales locul, a dat numele asezarii si a construit prima cetate. Ucrainenii si rusii sustin o origine slava a denumirii si a cetatii - fie de la "hotiti" - "a pescui", in ucraineana, fie de la prenumele slav Hoten.
Localitatea Hotin este pentru prima data atestata la 22 septembrie 1002. Aici era construita una dintre fortificatiile de lemn ale cneazului Vladimir I, menite sa protejeze frontierele Rusiei Kievene de invaziile mongole. Sapaturile arheologice efectuate in zona au dezvaluit, in apropiere, si zidurile a doua alte cetati mai vechi - una datand din secolele IX-X si alta - din secolele VII-VIII (dupa unele surse chiar secolul V). Aceste descoperiri par sa fie un argument in plus pentru originea dacica a fortificatiei.



De la Iorga citire

Istoria ulterioara devine mult mai confuza. Sursele ucrainene sustin ca intemeietorul Hotinului ar fi cneazul Danilo de Halici, care a construit intre 1250 si 1264 prima cetate de piatra, cu zidurile groase de jumatate de metru, si a sapat un sant adanc de 6 metri in jurul lor. Ulterior, intr-a doua jumatate a secolului XIII, cetatea ar fi fost reconstruita de un voievod moldovean din Onut (langa Cernauti).

�

Polonezii sustin ca viteazul cneaz Cazimir cel Mare (1333-1370) ar fi facut castelul de piatra, la inceputul domniei sale. Totusi, cetatea marelui Cazimir a fost ocupata, incepand cu 1340, de voievodul moldovean Dragos, care a vazut-o si ca piatra de hotar pentru Moldova. In ce-i priveste pe romani, ei au doua variante istorice. Prima spune ca cetatea ar fi fost construita de voievodul moldovean din Onut, in 1325. Cea de-a doua este varianta lui N. Iorga, care sustine ca cetatea cea noua ar fi fost facuta de Alexandru cel Bun ajutat de mesteri trimisi de principele lituanian Vitold. In "Neamul romanesc in Basarabia", Iorga scrie: "Mesteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au facut din piatra bine potrivita si amestecata cu linii de caramida, pentru podoaba, un masiv rotund de zidarie strasnica, ce se ridica drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umfla pe la colturi, tot asa de urias planuite si aduse la indeplinire. In centru se facura incaperi de rugaciune si locuinta, si printre naruiturile de acum, printre multele schimbari care au pierdut astazi mai orice infatisare, ramai uimit cand vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Colo sus, pe zidul acela maret, feresti mai mici au ciubuce de piatra sapata, care se taie in unghiuri drepte, si se vede chiar prin sparturi o poarta de sapte - opt arce, in cadrele ei indraznete, care e, desigur, cea mai frumoasa din toate vechile cladiri romanesti. Ea e sfaramata in parte, drumul la dansa s-a rupt, si ar trebui sa te cateri prin bolovanii risipiti, ca s-o vezi mai bine".

Spada lui Stefan pe Nistru

Cert este ca Hotinul a apartinut lui Alexandru cel Bun, care a facut aici constructii importante, dar cetatea a fost pierduta imediat dupa moartea domnitorului, fiind cedata polonezilor. In acea epoca, Hotinul ajunsese un punct strategic de o mare importanta regionala si, din acest motiv, domnitorii moldoveni au incercat in repetate randuri sa-l recucereasca, Petru Aron chiar reusind sa captureze fortareata, dar numai pentru cateva luni. Hotinul a fost si prima tinta a lui Stefan cel Mare, imediat ce a venit la domnie.

Picturile din paraclis sunt de pe timpul lui Petru Rares

�

Fiind foarte bun strateg politic, dar si ganditor pragmatic, Stefan nu putea sa nu vada importanta strategica si economica a unei cetati precum Hotinul. In 1459, dupa un asediu ce a durat doi ani, cetatea a fost recucerita, iar parcalabii voievodului Stefan au infipt spada pe Nistru si au spus raspicat cine sunt stapanii adevarati si naturali ai Hotinului. Orasul a devenit un targ important pentru Moldova, contribuind anual cu 10000 de monede de aur la vistieria tarii. Aici avea loc un mare iarmaroc, la care veneau negustori de pe intreg continentul european. De asemenea, datorita pozitiei favorabile, aici se retrageau adesea boierii rasculati care puteau, in caz de necesitate, sa fuga la vecinii polonezi sau slavi. Dar destinul Hotinului e departe de a se fi implinit. In 1538, Hotinul este cucerit de polonezi, care, de aceasta data, arunca in aer o parte din zid si trei dintre turnuri. Doar trei ani mai tarziu, Petru Rares recucereste cetatea si-i reface zidurile si turnurile, insa peripetiile fortaretei erau abia la inceput. In curand, cetatea este preluata de turci. Otomanii o extind, dar nu pot s-o pastreze nici ei prea mult, iar istoria continua timp de cateva secole, intr-un ping-pong polono-moldo-turco-rus, cetatea fiind partial distrusa si reconstruita in cateva randuri.

Cetatea care plange

E greu de imaginat un alt loc de pe teritoriul Romaniei Mari care sa fi vazut mai multa nedreptate si mai mult sange decat aceasta fortareata de la hotarul nordic, cea mai frumoasa dintre toate. Pricina aceasta, ca la o margine de tara instrainata s-au concentrat atata istorie si legenda, ma face ca ori de cate ori ating pamantul Hotinului, sa pierd legatura cu timpul concret si sa vad alte timpuri imaginare, care nu au incaput nici in hrisoave, nici in letopisetele cronicarilor, nici in amintirile localnicilor. E o traire launtrica, pe care nu o ai in nici o alta parte a imparatiei lui Decebal.

Superbul stil al arhitecturii moldovenesti

�

Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleseste. Eleganta exterioara si eclectismul istoric se regasesc si in interior, unde se amesteca straturi arhitectonice din diverse epoci si culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, putine constructii ar putea fi mai graitoare si pline de simboluri precum aceasta - de la ornamentele zidurilor si meterezelor, pictura din paraclis datand din vremea lui Petru Rares, si pana la detaliile portilor, usilor, ferestrelor, formelor in lemn, fiecare pastrand cate ceva de la temporarul carmuitor. Insa cel mai mare mister al fortaretei este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar parea sa sugereze ca cetatea instrainata plange. O legenda spune ca aceasta provine din lacrimile ostasilor moldoveni ce au luptat impotriva otomanilor si care au fost macelariti in interiorul fortaretei. O alta, asemanatoare cu legenda Mesterului Manole, vorbeste despre plansul unei moldovence zidite de vie, de turci, in peretele cetatii. Hotinul este o fila de aur smulsa dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care strainii incearca sa puna un sigiliu fals. Chiar daca vorba romaneasca a devenit o raritate, intr-un oras care si-a pierdut buletinul de identitate, e destul sa urci pe crenelurile cetatii, sa vezi Nistrul maret, sa privesti la pietrele care mai pastreaza sangele si vointa de libertate a parcalabilor moldoveni, pentru ca sa simti ca, oricat ar fi oamenii sub "vremi", vine o zi care aduce lumina, adevar si dreptate, acolo unde a disparut si ultima speranta. Altfel, de ce, de fiecare data cand vad cetatea, cu al sau zid arcuit si ornamente din caramida rosie, ma incearca un sentiment de intimitate, de acasa? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaste. Este al nostru pe veci.

 

Autor : Lucian Renita
Fotografiile autorului

Sursa: Formula As

Cine este Horia-Roman Patapievici

Patapievici, fiul unui fantome NKVD, modifica Istoria Romaniei dupa directivele lui Stalin si Horthy. DEZVALUIRI: Cine este Horia-Roman Patapievici

Cine este Horia-Roman Patapievici?
La conducerea ICR se află fiul unei fantome a NKVD
Ne-a fost dat sa traim un sfarsit de saptamana marcat de o stire prea repede trecuta sub tacere, desi anunta un grav atentat impotriva constiintei istorice a romanilor. Dintre autorii asumati ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici si Teodor Baconschi. Primul in calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “Romania medievala”, finantat din bugetul de criza al Romaniei cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca parinte prefatator al volumului cu titlul mentionat, editat de Institutul Cultural Roman. Volumul este, putin spus, o blasfemie la adresa constiintei istorice a poporului roman.
Nu mai referim asupra imprecatiilor pe care cei doi inamici ai Romaniei le gireaza pentru a denigra in fata lumii identitatea nationala a romanilor si a da dreptate nerusinatelor revendicari teritoriale ale neorevizionistilor unguri , dar este nevoie sa stie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Roman, fiindca presedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Basescu.
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.
O tradiţie a trădării
Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.
Dosarul cu declaratiile olografe ale lui Dionis Patapievici catre Partid este oferit la sectiunea Blogroll de Pacepa.ro – Nota Z.O. Ascultati si
Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, intervievata de Victor Roncea despre securistii ICR si Patapievici

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.
Furia Hertei Müller
De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.
Traseul lui HRP
În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.
Rolul “Căpitanului Soare”
Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.
“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.
Hop şi Virgil Măgureanu
Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.
Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.
Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.
Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS
Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost “prinşi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.
Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.
Ascensiunea lui H.-R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României.
O secvenţă biografică, mare cât o biografie
Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismăneanu l-a prezentat celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic.
Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.
Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.
Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.
“Lead”-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României”.
Dionisie Patapievici
Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.
Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.
Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.
Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).
Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.
Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost “suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.
Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.
Tradiţia trădării
În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.
Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”.
Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…
Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini.
Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică “Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece “a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…
După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.
Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.
Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?
Viaţă de emigrant în Romania
Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. -, D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.
Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.
Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.
Agenţii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism “Renault major 10″. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională.
Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.
În evenimentele “contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”.
Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.
Detalii dintr-o carieră de cercetat
Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” NKVD?
Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija sa exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.
Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.
După şapte ani, “double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj “D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: “închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”.
Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller, la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul Führer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul Führer-Komisar” al culturii române.
Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atât BND, cât şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…
Aurel I Rogojan
Cotidianul.ro
Articol preluat de pe ziaristionline.ro