ISTORIA ROMÂNIEI A FOST ŞI ESTE FURATĂ SISTEMATIC

VATICANUL RECUNOAŞTE, ÎN SFÂRŞIT: LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
În decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioasn Paul al II-lea, fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a acordat un interviu postului de televiziune TVR Cluj în cadrul căreia a făcut o declaraţie care a şocat lumea academică – mai puţin pe cea din ţara noastră: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vrhicul minunat lumii occidentale (limba latină – nota T.F.)”
Menţonez că Miceal Ledwith este unul dintre puţinii oameni care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi de cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului, este născut în Irlanda şi nu are nici un interes personal în România. El a fost şi este însetat de cunoaşterea adevărului din domeniul istoriei religiilor, pe care îl prezintă în lucrările sale ori în interviurile pe care le acordă, chiar dacă supără anumite personalităţi , anumiţi istorici.
În virtutea celor de mai sus, mi-am pus şi îmi pun întrebarea: „Ce cunosc cei de la Vatican despre poporul român, iar noi habar nu avem?”.
Un studiu de paleontolgie, realizat între anii 2003-2006 de Dr. Georgeta Cardoş, specialist în gen etică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, a concluzionat că actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe acest teritoriu cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică. Rezultatele studiului dovedesc continuitatea şi legătura strânsă dintre populaţia României de astăzi cu cea străveche, adică cu dacii.
Adevărata istorie a României, bogăţia ei culturală şi spirituală este prea puţin cunoscută în lume. România este cunoscută din scurtele vizite când sare în ochi sărăcia materială de astăzi. Cu toate acestea, decsoperirea Profesorului Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj, a Tăbliţelor de la Tărtăria, datate 4.700 î.e.n., în 1961, care atestă arheologic cea mai veche scriere, a prilejuit dezbateri aprinse în întreaga lume. Însă, acest detaliu deosebit de important pentru istoria noastră – faptul că românii ştiau să scrie acum 7.000 de ani nu este cunoscut publicului din România. Nu este menţionat nici în manualele de istorie. În 1999 am intrat în posesia lucrării „Istoria României”, editată de Editura Enciclopedică din Bucureşti (1998), sub egida unui colectiv condus de Profesorul dr. Mihai Bărbulescu, socotit o somitate în domeniu. Ei bine, a trebuit să dau dovadă de foarte multă răbdare pentru a o parcurge, lăsându-mi un gust amar. Aceste „autorităţi în materie de istorie” au comis greşeli fundamentale. Au uitat – cu bună-ştiinţă – că scrierea proto- sumeriană (evidenţiată ca cea mai veche scriere din lume ?!?) a apărut cu un secol după cea descoperită la Tărtăria. În lucrarea amintită despre aceste Tăbliţe se menţionaeză doar: „Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tăbliţe de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu anologii în Mesopotamia”.

Ruşine, domnilor apecialişţi!
Menţionez că nici un specialist din România, (cu excepţiile de rigoare), nu menţionaeză că limba
traco-dacică este anterioară cu mult celei latine, care apare abia în secolul VI î.e.n.

 

Manuscrisul „Codex Rhonczy” , scris în lima dacă străveche – cu caractere moştenite de la daci, cu scriere de la dreapta la stânga şi se citeşte de jos în sus, a fost descifrat de Viorica Enachiuc prin anul 1992. Nicăieri nu este pomenit, deşi este un document istoric unic, de care istoricii români se feresc ca dracu’ de tămâie.
Metalurgia era cunoscută de strămoşii noştri încă din secolul VI î.e.n., fapt atestat arheologic de descoperirea celui mai vechi cuptor de topit metale, de pe Taerra, la Câmpeni.
Pe bună dreptate îmi pun întrebarea: de ce nouă milenii de civilizaţie neîntreurptă pe teritoriul României, atestate arheologic, sunt ignorate atăzi atât în lume, dar şi în România?
Cum s-a ajuns ca Istoria României să fie furată, să fie maltatată ori să fie rescrisă de atâtea ori? Chiar de către istorici şi cercetători români!!! Oare „doar aşa s-a întâmplat?” Nicidecum! Încă de la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, s-a întocmit în mod deliberat un plan şi a fost întocmită o agendă prin care ni s-a furat istoria, cultura şi tradiţiile noastre, scriindu-se o istorie pe placul altora. Cum şi de ce s-a întâmplat acest lucru?

NE ESTE FURATĂ ISTORIA

 

“România este vatra a ceea ce numim Vechea Europa, o entitate culturală cuprinsa între 6500-3500 î Hr axată pe o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare şi creatoare de artă (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechii Europe”, o cultură a unei societăţi de agricultori.
“A devenit, de asemenea, evident ca această straveche civilizaţie europeană precede cu câteva mileni pe cea sumeriană”i
Maria Gimbutas
Şi astăzi se discută în contradictoriu despre originea şi civilizaţia dacoromânilor. Chiar de către istoricii şi cercetătorii români. Originea pură a strămoşilor noştri este contestată. Însă, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Cro-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Cum e posibil?!..
Aşa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii şi poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunării. „Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român”

 

Săpăturile arheologice făcute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier”, au scos la iveală vestigii de o importanţă covârşitoare, care atestă existenţa vieţii în această zonă din cele mai vechi timpuri. Cercetătorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest şantier împreuină cu cercetătorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopşor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.
Lucrările arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche şi până la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viaţă din zonă au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în peşterile Chindiei şi Livadita de la Coronini, localitate situată la 7 km în aval de Moldova Nouă. Urmează vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orşova, pe malul românesc al Dunării, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunăre din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică. Mi-ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din această zonă, descoperiri care au făcut obiectul unor numeroase comunicări ştiinţifice. Între 30 martie şi 2 aprilie 2000 în Scoţia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinţa Internaţională „The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Porţilor de Fier) ca semn de preţuire acordat importantelor vestigii scoase la lumină în defileul Dunării între Carpaţi şi Balcani.
„„Nu sunt de neluat în seamă nici informaţiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonauţilor (din sec. XIII î.e.n.), spune că aceştia au văzut pe porţile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: „reprezentarea înfrângerii egiptenilor, conduşi de Sesostris, de către geţi”. Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini şi până la războiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulată „Biblioteca istorică”, prezintă campania egipteană din Tracia condusă de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)

 Dacă la toate acestea se mai adaugă şi informaţiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat că aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamnă că istoria ţării noastre are rădăcini adânci prin vestigiile şi documentele atestate din antichitate şi până în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridică. În acest sens, o privire mai atentă asupra descrierii faptelor argonauţilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcaţi pe nava „Argo” şi plecaţi în căutarea lânii de aur spre ţara denumită Colhida pare să ducă la concluzia că aceştia au trecut pe la „Porţile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre…
Cu toate acestea, pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor, cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea”, care, după decembriue 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete” stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional…
În ziua de azi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri. Şi nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate.„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul „naţiunii culturale”. Prin „naţiuni culturale” autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie…modificate, pentru că ele numai corespund „criteriilor culturale”, după care ar urma „spiritualizarea” lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Jugoslavia şi Cehoslovacia” .
Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt o „Românie suverană şi independentă”, cum suna şi generosul crez politic al seniorului Coposu, nu cred că mai este posibilă. Am devenit un fatalist deoarece totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală.
Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

 

România este leagănul tuturor civilizaţiilor. Pământul Ardealului este „Grădina Maicii Domnului” şi locul de unde au plecat cele 12 trburi în lume. Dar noi, românii, rămânem aceeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem poporul primordial.
De ce ne este frică de ceea ce am fost?…
Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinte româneşti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc. reprezintă adevărate piese de aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Filologii români şi străini au mai descoperit:
- în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există! ;
- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900, se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată se menţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale
- „descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, după topica limbii maghiare, Erdely ” (3). descoperirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!
- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;
- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.
La polul opus se situează evenimente pe care autorul le trece la capitolul „conspiraţii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut; „Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur. „Getica”, o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia. Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut! Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdută fără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia. 

 Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat construcţia podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri!
Lista nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din ţara noastră:

„Călcând în goană goţii
Cu alţii-n şir grăbit
Al Daciei şi-al Romei
Pământ de mult râvnit
Nu şterg a voastre nume
Cum nu v-au nici învins
De v-aţi păstrat lumina
Aşa cum e înscris.

Venind pe cai gonaci

Pe greci să îi răpună

Pe Misii şi pe Traci,

Cu Atilla

Cu hoardele de sciţi

Nu pot frânge neamul

Nepieritoarei ginţi

Într-un năvalnic tropot
Năvala lor zoreşte.
Iar slavii vă-nconjoară
Ca marea într-un cleşte”.

Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.
Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”
În anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea ueni universităţi româneşti în Ardeal.
Nu multe persoane cunosc că pe Insula Şerpilor, în secolul al XIX-lea, se găseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet şi transportate la Moscova, unde au dispărut.
Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu” .
Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că sunt „barbari”. Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem”, trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile. Toţi guvernanţii de după decembrie 1989 au lăsat în paragină vestigii inestimabile ale trecutului!
În aceste articole caut să dovedesc originea nobilă a poporului nostru, să prezint personalităţi ale strămoşilor noştri care au făcut Istorie şi pentru alte naţii. Şi am tras o concluzie amară: CINEVA ne-a furat şi ne fură Istoria.

autor:Teodor Filip

sursa:Basarabia Literara

Arta militară românească

Prima parte: EVUL MEDIU TIMPURIU

Observ un aspect pe care poate mulți l-au sesizat de ceva mai multă vreme, un lucru trist, dar real. Noi, românii, ne uităm istoria, o lăsăm în desuetitudine, iar peste ani, chiar ne batem joc de ea. Culmea, chiar de istoria noastră, o istorie atât de extraordinară încât pe mulți i-ar face să pălească de invidie, în sensul în care dacă alte alte popoare ar avea o istorie comparabilă cu a noastră, ar face zeci de filme și documentare care să o scoată în evidență, ar investi o grămadă de bani pentru a o face cunoscută tuturor. Dar noi, românii, ce facem cu istoria noastră? E îngrozitor, dar ne batem joc de ea. Îi lăsăm pe alții să o interpreteze, să tragă concluzii, să facă documentare și filme despre noi și istoria noastră, în timp ce noi ne bucurăm și suntem satisfăcuți că vreun film românesc câștigă vreun premiu internațional. De acord, îl câștigă, este bine că o face, dar ce exprimă acel film premiat la festivalurile internaționale? Nimic mai mult decât felul în care doresc să ne vadă cei ce acordă aceste premii. Făcând o retrospectivă scurtă, acele filme arătau doar români neadaptați la realitățile lumii contemporane, pușcăriași, emigranți sau alte genuri. Singurul film care exprima ceva despre adevărata Românie și care a luat un premiu la Bratislava a fost Portretul luptătorului la tinerețe, despre rezistența anticomunistă și Ion Gavrilă Ogoranu, voievodul luptei armate anticomuniste după 1945. Nu întâmplător, premiul a fost oferit de o țară care a beneficiat de comunism după 1945, deci știa ce înseamnă acesta. În rest, suntem premiați în țările occidentale doar cu filme în care suntem reprezentați așa cum vor ei să ne vadă: niște neadaptați cu probleme, care nu ar fi trebuit să fie acceptați în UE și NATO. Priviți filmele românești și subiectul lor, cele care sunt bine cotate în Occident și apoi vedeți dacă îmi dați sau nu dreptate.
Dar nu acesta este subiectul articolului de față. Suntem români și suntem supuși de multă vreme unui val de ură împotriva noastră, nu este nimic nou sub soare. Totuși, ni se impută fel de fel de vinovății, suntem comparați și contestați, și din nou revine în postările menite să inducă în mentalul multora faptul că noi nu suntem de aici nu avem ce căuta în Europa. Desigur, este hilar și absurd, dar sunt mulți care vin în sprijinul a fel de fel de teorii cu fel de fel de citate cică istorice, doar pentru a contesta dreptul nostru la stăpânirea teritoriului pe care locuim, ba mai mult, dreptul nostru asupra unor teritorii pe care le-am stăpânit. Poate unii vor zice că acest lucru nu contează, dar într-un articol precedent am vorbit de importanța acestora, azi mai mult decât oricând (Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului)
De aceea scriu acest articol în care voi vorbi despre arta militară a românilor în perioada timpurie a evului mediu, mult contestată de adversarii noștri istorici. Ca de obicei, o voi face documentat, invitându-i pe contestatari să vină cu dovezi clare, argumentate.
Cu argumente clare, nu de genul celor întâlnite de mine pe fel de fel de forumuri, de exemplu un argument contra continuității noastre fiind adus istoricul francez Ferdinad Lot. Bietul Lot poate bănuia că va fi folosit într-o astfel de dispută, altfel nu ar fi scris: “Românii nu au niciun motiv să cedeze Transilvania, la fel ca și englezii Marea Britanie sau ungurii Valea Tisei pentru a se întoarce primii în Germania, ultimii în Siberia. Trebuie să discutăm argumentele fără a lua în calcul politica contemporană”. Cu toate astea este folosit intens de forumiștii unguri ca o dovadă a discontinuității și prin extensie a primatului maghiar în Transilvania, obsesia ungurilor. Ferdinand Lot este susținătorul migrării românilor din sudul Dunării peste fluviu, fapt care a dus la multe polemizări cu Iorga și alți istorici români. Dar chiar el recunoaște că ungurii, la venirea lor, i-au găsit pe români în Transilvania, deci argumentul maghiar este chiar ridicol. Dar ar trebui să-l știe și românii cu care polemizează.
Moștenirea dacică
Revenind la istoria militară a românilor a acelor vremuri, trebuie spus de la bun început că ea este legată direct de modul de viață, organizați în obștile sătești, și influențată de cei cu care au venit în contact. Mai trebuie luată în calcul și experiența transmisă de la strămoșii daci, despre care va trebui să regândim oarecum modul lor de viață și existență. Regimul comunist a tot încercat să ne dea o imagine a unui popor dac pașnic, care nu avea treabă nici cu unii, nici cu alții, ci doar dorea să-și cultive grânele și să-și păstorească turmele. O imagine falsă, desigur, erau un popor sedentar de păstori și agricultori fără îndoială, dar dacă erau doar așa, cum au reușit ca sub Burebista, în nici patruzeci de ani, să formeze un imperiu imens, supunând fie cu vorba, dar mai degrabă cu sabia, un teritoriu întins de la Munții Balcani până la Carpații Păduroși, din Câmpia Panonica până la Bug? Să nu ne lăsăm păcăliți de astfel de clișee și să gândim logic. Eu nu cred că triburile dacice s-au hotărât brusc, pătrunse de charisma lui Burebista, să se adune toate împreună pentru a crea un vast imperiu ce putea rivaliza cu Imperiul Roman. Desigur, această uniune a putut fi făcută parțial prin alianțe, bună înțelegere, dar în mare parte a fost făcută prin forță, cu sabia. Va trebui să renunțăm la ideea populației pașnice, care nu dorea decât să-și cultive pământurile, și să ne ancorăm în realitate. Dacii erau un popor războinic, ni se spune în nenumărate surse că erau netemători de moarte, ei se temeau doar de cer să nu cadă pe ei. Pentru asta aruncau săgeți împotriva norilor de furtună. În toate sursele contemporane despre daci aceștia sunt prezentați ca și un popor războinic, nicidecum altfel.
Să facem o comparație, în Anul Domnului 9 romanii sunt înfrânți decisiv într-o ambuscadă în Pădurea Teutoburg, între două și trei legiuni sunt înfrânte în acea bătălie. O înfrângere gravă pentru armata romană, ceva ce nu s-a mai văzut de mult timp. Aici au luptat maxim 20000 de romani, cu tot cu trupele auxiliare. Împăratul Traian aruncă împotriva dacilor de cinci ori mai multe trupe, circa o sută de mii de soldați, după ce a văzut înfrângerile lui Cornelius Fuscus, cel care a murit în luptă (87 AD), și luptele nedecise duse de Tettius Iulianus (88 AD) încheiate cu un armistițiu. Cu toate trupele sale net superioare numeric și tehnic, Traian a avut nevoie de două războaie pentru a-i învinge pe daci. Era posibil acest lucru contra unui popor de agricultori și păstori numai? Mai mult, acești învinși se vor răscula împotriva imperiului de nenumărate ori în alianță cu triburile dacice rămase libere în afara imperiului și vor da grele lovituri stăpânirii romane începând cu anul morții lui Traian, respectiv 117. Dar despre această perioadă în alt articol, acestă paranteză fiind necesară pentru a explica caracterul aptitudinilor militare ale populației rămase pe teritoriul Daciei, moștenitoare atât a legionarilor romani, profesioniști ai războiului, cât și a neînfricaților luptători daci, războinici de temut, a căror înfrângere a fost o asemenea realizare pentru romani, încât a trebuit să fie consemnată pe un monument unic în lume ca și Columna lui Traian. Ca o întrebare, romanii au învins și cucerit multe popoare, dar câte dintre ele sunt pomenite pe un astfel de edificiu? Asta dovedește în primul rând importanța și dificultatea obținerii victoriei, o dovadă a efortului militar depus de romani pentru a reuși asta. Cezar i-a cucerit pe gali, a luptat cu ei și i-a învins la Alesia în 52 î. Ch. Vercingetorix, conducătorul galilor, a fost luat prizonier și a murit în arenele romane, arătați-mi un monument care să simbolizeze marea victorie romană împotriva galilor! Dar victoria împotriva dacilor, mult mai puțin mediatizată astăzi, are drept mărturie un monument impozant în centrul Romei care este dat și astăzi exemplu de artă romană! Totuși, despre bătălia de la Alesia s-au făcut mai multe documentare și s-a scris mai mult decât despre bătălia de la Sarmisegetusa! Astfel, să nu ne mirăm că nu prea sunt cunoscute aspecte despre daci, români, și arta lor militară.
De aceea aceste lucruri trebuiesc scrise și spuse, cineva trebuie să o facă. Iar dacă istoricii noștri contemporani nu o fac, o voi face eu, din nou. Reamintesc că acest articol se referă la arta militară, de aceea nu voi veni nici cu dovezi ale continuității de natură arheologică, lingvistică, toponimică sau altele, ci doar despre chestiunile militare. Altfel, ar fi necesare sute de pagini fără a epuiza subiectul.
Modificări în arta militară spre sfârșitul antichității
Am vorbit despre moștenirea războinică de la daci, care în mod sigur este înscrisă în genele poporului român ce se năștea atunci. Dar în acea perioadă s-au petrecut niște schimbări majore în tactica și strategia militară, schimbări produse sub influența migratorilor și care au dus la căderea Imperiului Roman. Sunt și alte cauze, mai profunde, subiect al dezbaterilor istorice chiar și în ziua de astăzi, eu doar voi aminti tangențial cele cu caracter militar. Roma a supus lumea cunoscută prin disciplina trupelor sale, prin formațiile regulate și tactica de luptă bazată în primul rând pe infanterie. Legiunile romane au cucerit bazinul mediteraneean prin marșul legiunilor pedestre, bine organizate și structurate, cu o disciplină de fier. Apărarea individuală a legionarului roman se baza pe armură, scut și strânsa cooperare cu camarazii săi. Ruperea formației, trecerea în dispozitiv de apărare, inclusiv a celebrei testudo, țestoasa, se făcea rapid și organizat la comanda ofițerilor. Disciplina și mașinile de asediu au cucerit zeci de cetăți, inovația prin care fiecare legionar lupta în prima linie 15 minute, după care trecea în spate să se odihnească lăsând locul altuia, a câștigat sute de bătălii. Un lucru au uitat și neglijat strategii romani: cavaleria. Pentru ei, cavaleria era ceva auxiliar, nu chiar ca și trupele auxiliare, dar nici prea departe. Spre exemplu, într-o vreme, la fiecare legiune de 5000 de pedestrași erau alocați 300 de călăreți. Astăzi, putem compara această greșeală cu anul 1940, când trupele franceze aveau tancurile distribuite ca sprijin la fiecare divizie, pe când germanii le aveau comasate în divizii de tancuri cu scopul de rupere a frontului. Făcând o paralelă peste timp, cu 2000 de ani înainte, cavaleria reprezenta tancul din vremea aceea, în ideea de mobilitate, potențial de lovire și implicit de spargere a frontului. Nu întâmplător, poate cel mai lung război din istorie, de circa 500 de ani, l-a reprezentat cel dintre romani și parți. Romanii au luptat contra lor de nenumărate ori și nu i-au putut învinge decisiv, secretul fiind faptul că parții, războinici asiatici, erau preponderent luptători călare.
Sfârșitul superiorității artei militare romane, care a dus și la căderea imperiului lor, a fost năvălirea migratorilor călări. Deși în număr mult mai redus, prin faptul că puteau rupe lupta oricând, repliindu-se și lovind în altă parte, năvălind în puncte diferite în care armata romană nu putea ajunge decât în lungi marșuri pe jos, această mobilitate a fost decisivă, în timp provocând dezastrul imperiului. Desigur, mai sunt și cauzele interne, dar acestea au fost doar un catalizator al prăbușirii. Problema militară nerezolvată, luptele pierdute sau nedecise, au fost principala cauză. Chiar și victoria importantă a romanilor de la Câmpiile Catalaunice (451) care a stopat avansul hunilor conduși de Attila a fost câștigată în alianță cu vizigoții lui Teodoric I. Generalul roman Aetius, ultimul dintre romani, cum i se mai spune, conducătorul campaniei și cel care s-a evidențiat în multe alte războaie împotriva migratorilor, era originar din Durostorum (Dârstor, actuala Silistra), fiind fiul lui Flavius Gaudentius despre care se spune că ar fi de origine scitică (în cronicile romane acest lucru putea însemna la fel de bine origine dacică), a condus trupele romane aliate cu vizigoții contra hunilor lui Attila. Dar aceste fapte de arme ale lui Aetius doar vor întârzia dezastrul. Alaric cucerise deja Roma în 410, de aici imperiul de apus va cădea la scurtă vreme, după moartea lui Aetius din 454, respectiv în 476.
Doream să evidențiez felul în care tactica și implicit strategia războiului s-a modificat în acei ani. Pe teritoriul nostru au năvălit mulți, dar întrebarea ce se pune este ce influență au avut asupra teritoriului nostru atât de disputat și contestat. Daco-romanii rămași pe teritoriul Daciei au suportat invazia hunilor și a altora care au venit mai târziu printr-o combinație de rezistență și cooperare, adaptându-se noilor realități. În ce sens? Populația daco-romană rămasă aici era preponderent rurală, trăind în modul ancestral al vechilor daci, nu în orașe mari, ci risipită în sate unde trăiau din roadele pământului, organizați în obștile sătești. Fiecare avea pământul său pe care îl lucra, dar mare parte din pământul disponibil era exploatat în comun, multe zone ca și zone de pășunat. Era o democrație incipientă, în care fiecare obște își alegea conducătorii dintre bătrâni, care aveau drept de judecată asupra problemelor de natura pământului, dar alții erau aleși ca și conducători militari în timp de război. De aici se trage atât ideea de jus vlachorum, de unde vin juzii sau judecătorii, cât și terminologia de cneji și apoi voievozi, denumire împrumutată de la slavi pentru liderii militari.
Toți cei ce ne detestă și contestă susțin faptul că noi nu avem documentele noastre privind continuitatea, dar aceștia uită un lucru. Documentele pentru acestă perioadă întunecată a evului mediu provin din scrierile păstrate în mănăstiri și în arhivele statelor puternice care la acea vreme erau unele mari imperii. Ce mănăstiri puteau păstra ai noștri din moment ce erau permanent invadați de alții, sau ce stat centralizat puteau avea ei, din moment ce întreaga Europă era în haos? În cazul în care vreun învățat român ținea vreo cronică într-un sat românesc, iar acel sat era atacat de cumani, să zicem, iar întreaga populație se refugia spre munți sau locuri mai ferite, ce șanse are această cronică să ne parvină nouă? Poate în timp vom mai descoperi și altele, la fel cum s-a descoperit Codicele de la Ieud (1921), care ar putea fi cea mai veche scriere în limba română, mai veche ca și scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1526). Ideea este că românii, ca și alții în acea perioadă, nu erau prea preocupați cu consemnarea evenimentelor în documente. Pentru ei ideea de bază era supraviețuirea, și au reușit asta cu succes. În sensul că avem documentele altora despre existența românilor, nu numai atât, ci chiar despre unele din luptele lor.
Să dau un exemplu. În Cântecul Nibelungilor se pomenește că la nunta Kremhildei cu regele hun (identificat de mulți istorici ca și Atilla) că a participat printre alții și principele Ramunk de Valahia (Radu sau Roman). Întrebarea este, dacă este consemnat ca și participant la nuntă, putea fi oricine? În niciun caz, la un astfel de eveniment nu erau invitați decât cei ce erau importanți, în niciun fel nu puteau fi consemnați principi minori fără vreun fel de autoritate asupra unui teritoriu mic. Comparându-l cu ceilalți participanți, acest Ramunk nu avea cum să nu fie un lider militar important la acea vreme, ca să poată fi menționat ca și participant și invitat la acest eveniment. Ori, în acest caz, cum putea acest Ramunk să iasă în evidență în fața unui rege hun, rege al poporului care a trecut prin foc și sabie o mare parte din lumea cunoscută la acea vreme? Există doar două posibilități, fie prin rezistență armată, fie prin alianță și supunere. În ambele cazuri, trebuie să admitem că hunii recunosc un potențial militar important în cazul lui Ramunk, din moment ce îl consideră suficient de important aliat sau vasal pentru a-l invita la nunta regelui lor. De la început acest gest demonstrează faptul că potențialul militar românesc era de atunci important, în sensul că până și marii cuceritori veniți din stepele asiatice preferau să-i aibă pe români sau valahi aliați mai degrabă ca și adversari.
Influențe în arta militară românească
După această incursiune în evul mediu timpuriu, va trebui să revenim la subiectul articolului. Am vorbit de tradiția militară, dar trebuie amintite și popoarele care în mod sigur au influențat arta militară românească în acea perioadă, respectiv popoarele războinice cu care românii au venit în contact în acea perioadă, fie ca adversari, fie ca aliați sau ca și supuși. Mă refer aici la bizantini, mongolo-tătari și slavi. Dintre celelalte popoare cu care am fost în contact, goții, hunii, avarii, gepizii au dispărut din istorie și au fost prea puțin în contact cu românii pentru a avea o influență serioasă.
Să îi luăm pe rând. Bizantinii nu prea au avut o influență asupra noastră la capitolul modului de organizare a armatei deoarece ei fiind un stat puternic aveau o armată bine organizată și structurată, la dispoziția împăratului, lucru care nu se putea spune despre români până la apariția structurilor statale puternice din secolul XIV. Dar în mod sigur au avut o influență considerabilă la alte capitole, prin faptul că românii au luptat deseori alături de bizantini și uneori chiar împotriva lor. Astfel, românii au putut beneficia de instrucție militară superioară în folosirea armamentului, la fel, s-au putut familiariza cu tactica de luptă a unei armate profesioniste, imperiale.
Documentele bizantine abundă de dovezi ale existenței românilor nu numai la nord de Dunăre, ci și în întreaga peninsulă balcanică, vorbind aici de forme de organizare statală numite Romanii sau Vlahii, dar îi putem întâlni pe români și sub alte denumiri, depinde de cei care le scriu. De exemplu, Iorga îi identifică pe români în unele documente bizantine din sec XIII-XIV sub denumirea de alani (a nu se confunda cu vechii alani dispăruți din istorie cu multe secole în urmă, aici avem o modificare a termenilor: alahi, vlahi), mai cu seamă după recucerirea Constantinopolelui de la cruciați (1261), aceste cete de alani veniți cu carele și cu cai împrumutați de la stăpânire, ascultând de căpeteniile venite cu dânșii, au luptat, au învins și au fost învinși în numeroase lupte împotriva turcilor în Asia Mică până li se făcură dor de țară și cerură întoarcerea lor îndărăt, chiar răsculându-se pentru asta. La 1323 garnizoana bulgară a Filipopolei avea în rândurile sale un grup de alani conduși de căpetenia lor Ivan Rusul. Deci observăm prezența românilor conduși de căpetenii proprii, formând posibil unități distincte în armata bizantină. Era normal ca grupuri de români să lupte ca și mercenari, fie cu plată sau numai cu participarea la pradă, în cadrul altor armate, cum vom mai întâlni în multe cazuri.
Un document bizantin de extremă importanță în istoria militară a lumii este tratatul de artă militară scris de Mauricius la începutul secolului VII intitulat Strategikon. Este cu atât mai important pentru noi deoarece face referire la Romaniile populare ale noastre și chiar la locuitorii acestora. Descriind modul în care armatele bizantine trebuiau să lupte împotriva slavilor stabiliți la nord de Dunăre, Mauricius spune că trupele bizantine erau călăuzite în lupte de așa-zișii refugiați trimiși să ne arate drumurile și să ne descopere pe cineva care sunt romani. Deci, trupele bizantine beneficiau de călăuze române care să-i ducă în zonele controlate de români. Mai mult, sunt consemnați români în armata bizantină de la sud de Dunăre încă în secolul VI, prin cuvintele rostite de ei în limba părintească (clisură, sculca etc), conform lui P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești. Dovezile în acest sens sunt foarte numeroase, apar referiri la români care apărau cetățile din Dobrogea în războaiele contra migratorilor și multe altele care nu pot fi cuprinse într-un singur articol. Ceea ce este esențial și cred că am reușit să arăt este faptul că au fost numeroși români care au luptat în armata bizantină și au beneficiat de pregătire militară superioară pe care au putut-o împărtăși și altora odată întorși acasă (am văzut că s-a înregistrat în documente și o răscoală ca să poată reveni).
Trecem la slavi. Liderul militar al slavilor se numea voivod, termen împrumutat și de români, semn că slavii au influențat modul de ducere a războiului de către ai noștri. La lupte participau toți bărbații capabili să poarte arme, șeful familiei fiind lider peste luptătorii dintr-o familie. Armata era împărțită în pâlcuri, în luptă unitățile intrau succesiv. Nu luptau în teren descoperit, ci atacau puternic pe teren greu, apoi se refugiau în păduri sau locuri greu accesibile. Își protejau tabăra cu șanțuri sau o înconjurau cu care, foloseau incinte întărite permanent numite hradiști, foloseau șanțuri, abatise și întărituri din pământ sau pietre. Armele lor erau spade, săbii, topoare, lănci, arcuri, praștii, buzdugane. Sun influența tătarilor, în Rusia, și a maghiarilor, aici, tactica lor s-a modificat, preluând de la ei stilul de începere a luptei de către o ceată de arcași, grosul trupei intrând în luptă ulterior.
Mongolo-tătarii erau constituiți în mare parte ca și o cavalerie ușoară, deși ulterior, la tătari apare și cavaleria grea. Armele lor de bază erau arcuri, sulițe, săbii, spade, măciuci și arcane. Maghiarii se grupau pe familii și așezau forțele grupate teritorial. Tătarii aveau un sistem de recrutare a unui bărbat din fiecare familie și au păstrat până târziu organizarea zecimală, în unități de 10, 100, 1000 și tumane de 10000. Și maghiarii au luat unele influențe organizatorice de la slavii după așezarea lor în Câmpia Panonică. Serviciul de recunoaștere era deosebit de bun, armata lor era foarte mobilă și rapidă. Intrau în luptă succesiv, pe grupe cu mari intervale între ele. În general lupta o începea o grupare redusă, care ataca și trăgea cu săgeți de la distanță, apoi se retrăgea atrăgând inamicul în urmărire, apoi pe neașteptate năvălea grosul care aștepta bine ascuns. Tot timpul păstrau o rezervă pentru a face față neprevăzutului. Succesul nu se datora puterii de izbire, ci mai mult prin viteza mișcărilor și loviturilor care nu lăsau inamicului nicio clipă de răgaz. În plus, aveau o foarte bună coordonare între diferitele grupe, fapt care făcea succesiunea atacurilor și izbiturilor să fie năucitoare. În cazul în care mersul luptei le era nefavorabil, rupeau lupta și se retrăgeau cu viteză pentru a reveni și lovi într-un punct neașteptat. Strategic, este recunoscut modul în care mărșăluiau cu viteză pe coloane diferite și se întâlneau după intervale lungi de timp în locul și timpul hotărât. Asta denotă o disciplină, un sistem de informații și comunicații foarte bune, de fapt cele mai bune pentru acel timp. În acest sens sunt cunoscute exemplele campaniilor lui Gengis Han.
Deci, se poate spune că arta militară românească provenea din dezvoltarea firească a artei militare a populațiilor antice ce trăiseră pe teritoriul Daciei (în speță dacii și romanii), cu unele influențe de la cei cu care românii au venit în contact, bizantinii, slavii și mongolo-tătarii.
Caracteristici ale artei militare românești
Din punct de vedere al armamentului, acesta era caracteristic timpului și zonei, evidențiat și de descoperirile arheologice: sulițe, săbii, spade, arcuri, măciuci, praștii etc. Organizarea militară era specifică modului de organizare socială (ca și în cazul altor armate) influențată de cei cu care au venit în contact, în special de către slavi, sub dominația cărora au stat o perioadă mai îndelungată, de aici apare și împrumutul denumirilor conducătorilor militari (cneaz, voievod), pe când denumiri pentru liderii civili se păstrează cea latină (juzi).
Gruparea este atât la slavi, cât și la români, teritorială, (la slavi după așezarea lor), ambele popoare folosesc obstacolele terenului și fortificarea lor, cu un plus la români, dovedit de fortificațiile provenite din secolele III-XIII. Este normal, această calitate este caracteristică popoarelor sedentare, iar celor nomade abia după sedentarizarea lor, din cauze evidente, cum ar fi cunoștințele asupra lemnului și săpării de obstacole eficiente, lucru improbabil nomazilor aflați în continuă mișcare, cunoașterea locurilor prielnice unor astfel de lucrări și buna stăpânire a luptei pedestre. Dacii aveau o cavalerie puternică, dar baza armatei lor era constituită din infanterie. În mod sigur la români serviciile de recunoaștere, iscoadele și grupele de cercetare, erau bine cunoscute, dar s-au dezvoltat mai mult sub influența tătarilor, în mod sigur că românii au sesizat eficiența acestora.
Ar trebui să insistăm puțin, pentru a înțelege diferența organizatorică între români și alții, pe sistemul obștilor sătești. După retragerea aureliană dintre 271-275, populația rămasă era majoritar rurală și suficient de rarefiată pentru ca pământul să fie din belșug pentru oricine. Românii locuiau în sate și foloseau pământul în comun, dar pentru necesități de judecată între ei își alegeau conducători ai acestor sate, care aveau dreptul de judecată, juxi sau juzi. Aceștia au ajuns ca, pentru serviciul oferit comunității, să aibă dreptul la o parte mai mare din roadele exploatării pământului. Când populația creștea, un grup de tineri însurăței de obicei, mergea mai departe și întemeia un nou sat, în apropierea primului, dar luând în exploatare pământurile limitrofe, fenomen cunoscut sub denumirea de descălecare. De menționat că noul sat, în chestiuni de natură de judecată sau conexe, apela tot la judele din primul sat, un om mai în vârstă și recunoscut ca și înțelept de întreaga comunitate, inclusiv de noul sat întemeiat de tineri. Curând, au apărut din necesitate lideri militari, fie din cauze de conflict cu vecinii mai îndepărtați, fie în cazul unor năvăliri ale migratorilor. Acești lideri militari și-au extins, tot din necesități practice, autoritatea pe un teritoriu ceva mai mare, de obicei pe cursul unei văi, teritoriu ce cuprindea mai multe sate. Acești sunt cnejii sau cnezii, numiți inițial duci. Inițial, cnezii își extindeau autoritatea doar asupra unor comunități restrânse, erau oameni pricepuți la vânătoare și la război (cât le permitea condiția), obișnuiți cu folosirea armelor. Să nu ne închipuim că acești cneji locali ar fi fost în stare cu câțiva luptători să stea în fața valului migrator. De aceea, ei luau decizia de evacuare la nevoie a populației în locurile împădurite sau muntoase, greu accesibile, și organizau rezistența din poziții favorabile, în caz de nevoie. Mai mult, în acest caz se aliau cu forțele cnejilor vecini, în lipsa unei autorități centrale.
În mod sigur, ei mai aveau autoritatea unor negocieri cu năvălitorii. Vi se pare poate absurd, dar asta este realitatea. Migratorii, după ce năvăleau peste un teritoriu trecând totul prin foc și sabie, jefuind tot ce găseau, aveau tendința de a se îndrepta spre locuri bogate, spre orașe pline de bogății, nu aveau ce câștiga masacrând populația locală. Zona părăsită de romani nu mai avea orașe înfloritoare, nu se mai găseau depozite de bani și aur, nu existau aglomerările urbane pline de averi. De aceea ei aveau tendința de a-și face din spațiul nostru doar o bază de operații de unde să pornească incursiuni la sud de Dunăre, în bogatul Imperiu Bizantin. Așa au procedat toți, de la huni până la pecenegi și cumani. Cu tătarii devine o altă problemă, la năvălirea lor țările române erau deja suficient de bogate pentru a-i interesa direct. Nu vă descopăr ceva nou, dar așa au procedat nu numai la noi, ci și în Rusia, Italia, Galia, Spania, sau oriunde au năvălit acești migratori. Credeți că la noi ar fi procedat altfel, să masacreze întreaga populație, numai să le facă pe plac contestatarilor continuității nostre aici? Când până și ungurii au procedat la fel, i-au învins pe secui, dar apoi s-au folosit de ei, punându-i în fața lor și apoi colonizându-i în estul Transilvaniei. Este o rațiune practică, migratorii aveau nevoie de populația sedentară pentru a-și procura cele necesare traiului, aveau nevoie de roadele pământului pentru a reuși să trăiască pe timpul iernii, pentru ca primăvara să poată să-și continue incursiunile de pradă în zonele bogate ale bizantinilor sau statelor dezvoltate.
Vă veți întreba, desigur, de ce năvălitorii nu-i urmăreau pe românii care se refugiau cu avutul lor în munți sau păduri, iar în cazul celor din zona Dunării, pe ostroavele sau pădurile ce mărgineau fluviul pe atunci? Explicația e firească. Acești năvălitori erau călăreți ai stepelor, ai orizonturilor nesfârșite. Erau excelenți luptători călare, pe spații largi care se pretau manevrelor și cavalcadelor. Vi-i puteți închipui pe potecile abrupte de munte? Sau în desișul pădurilor? Unde bolovanii prăvăliți sau copacii prăbușiți ar fi însemnat un dezastru? Realitatea este că dintotdeauna aceștia s-au temut de păduri și munți, ceea ce este și normal pentru ei. În trecători sau defilee, în păduri sau locuri strâmte, ei nu-și puteau desfășura tacticile de cavalerie în care excelau. Aici este locul luptelor de uzură, pe jos, cu folosirea judicioasă a terenului. Un grup redus de luptători deciși poate rezista multă vreme unei armate mult mai numeroase. Iată explicația de unde vine apetența românilor pentru astfel de locuri în care să dea bătăliile, cum ar fi Posada la 1330. Avem și mărturii documentare, ca și cea a călugărului Rogerius, Carmen miserabile, care descrie ca martor năvălirea tătarilor în 1241 în Transilvania și refugierea valahilor în munți, așa cum făceau și înaintașii lor, valahi alături de care a stat și el o perioadă.
Acum, revenind, nu vi se pare normală și logică negocierea despre care spuneam? Culmea, avem documente care spun de asta. În articolul Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka menționam faptul că bolohovenii (români de la est de Nistru) în secolul XIII dădeau tătarilor grâu și mei. Au fost masacrați de aceștia pentru asta? Este cu atât mai hilar cu cât văd fel de fel de hărți postate pe internet de către cei care ne contestă continuitatea, hărți care cuprind teritorii din țara noastră în perioada dintre secolele IV – X și sunt trecute ca și teritorii sub stăpânirea avarilor sau gepizilor, și sunt prezentate ca și dovezi ale inexistenței românilor aici. Te apucă râsul, nu alta! Dar de ce nu pun și harta Normandiei în secolul X și să conteste dreptul francezilor asupra ei, din moment ce era stăpânită de vikingi? Una este suzeranitatea, alta este anihilarea totală! Ca și în cazul Transilvaniei sub unguri!
Dar ce s-a întâmplat cu aceste popoare migratoare așezate temporar pe la noi? Trebuie spus de la început că nu erau prea numeroase, hunii ar fi fost circa 50000, succesul lor este datorat în primul rând tacticii de luptă superioare, despre care spuneam mai devreme, iar notorietatea cruzimii de care dădeau dovadă în luptă sau în cazul expedițiilor de jaf. Ulterior, pe teritoriile pe care se făceau stăpâni, erau în relații cu popoarele cucerite, luându-și tributul necesar în produsele esențiale. Avem mărturii în acest sens de la ambasadorul bizantin Priscus la curtea celebrului rege hun Attila, unde acesta pomenește de ausoni, fără îndoială populație daco-romană, unii îi identifică ca și oșenii (din Țara Oașului) de mai târziu. Spuneam că nu erau prea numeroși, dar și se aflau pe un stadiu inferior ca și civilizație, barbari migratori. Unii au fost împinși și alungați de alți migratori, o parte s-au sedentarizat și s-au așezat pe lângă obștile românești, au fost asimilați în câteva generații. Este normal, trecând la stilul de viață așezat, amestecându-se cu populația autohtonă, în câteva generații au fost asimilați și au dispărut din istorie.
Să fim bine înțeleși, un popor aflat pe o treaptă superioară de civilizație poate asimila unul inferior, în special când argumentul numeric este de partea primului. Cred că nu trebuie demonstrat faptul că hunii, gepizii, avarii și alții erau mult inferiori din acest punct de vedere. Ca argument este suficient să aduc limba. Limba popoarelor provenite din Asia, a migratorilor, este una săracă, cu puține cuvinte. Nu este întâmplător faptul că nu ni s-a păstrat nimic din limbile primilor năvălitori, s-au topit în masa limbii române, de esență latină, mult mai bogată. Excepția o constituie slavii, care se pare că au fost mai numeroși și care au reușit să-și impună preponderența în regiunile cu populație daco-romană mai rarefiată, totuși găsim până târziu dovezi ale existenței românilor în zonele dominate de slavi, inclusiv astăzi există minorități importante românești acolo, depinde doar de noi dacă vor mai exista și în viitor.
Revenind la cneji, în timp a apărut necesitatea firească ca aceste alianțe între cneji să ducă la apariția unui lider peste ceilalți, modul în care s-a impus autoritatea acestuia în mod cert a fost diferită de la caz la caz, în sensul că s-a putut face de bună voie sau chiar prin forță militară. În același timp, atâta vreme cât s-au aflat sub suzeranitatea unui popor migrator, este sigur că și românii să fi participat la campaniile acestora alături de ei, dar uneori și împotriva lor, după cum am citat din Strategikonul lui Mauricius. Nicolae Iorga dă exemple de români care au participat alături de unele popoare la expediții de pradă, dar și de alții care au luptat în armatele bizantine, este ceva firesc în acea perioadă.
Revenind la huni și la Cântecul Nibelungilor, la acel Ramunk de Valahia, să-mi fie permisă o extrapolare, poate descoperiri viitoare o vor confirma sau infirma. Presupun că acest Ramunk a fost un cneaz local, chiar dacă pe atunci nu se numea cneaz. Un lider militar local aliat cu alții de același tip. La năvălirea hunilor și-a condus și evacuat poporul cu toate bunurile spre zonele montane, alături de alți cnezi locali aliați. Hunii, prin sistemul lor deosebit de eficient de iscoade, i-au dat de urmă și au trimis o trupă după el pentru a-l capura împreună cu prada râvnită, dar aceasta a ajuns prea târziu, românii reușind să ajungă în acel loc greu accesibil, fie că vorbim de o pădure deasă, o zonă montană sau un defileu. Hunii riscă să încerce să treacă, prada lor era destul de aproape, dar sunt surprinși la loc strâmt, blocați cu stânci căzute sau copaci prăbușiți și apoi masacrați, loviți de săgeți, zdrobiți de bolovani și copaci căzuți, dar și uciși de luptători pedeștri care îi trăgeau jos de pe cai pentru a-i înjunghia cu săbiile. Alții rupeau picioarele cailor cu măciucile și zdrobeau capetele celor căzuți la pământ. Locul strâmt nu permitea călăreților huni să se miște și să lupte, așa că au fost masacrați (tactică întâlnită mai târziu la Posada și în alte locuri, după cum vom vedea mai departe). O solie propune negocieri corpului principal al oastei mongole care sunt acceptate. Știm că tătarii respectau solii, la fel și hunii, ca și în cazul ambasadei lui Priscus. Poate în cursul acelei negocieri, hanul să-l fi recunoscut pe acest Ramunk ca vasal peste Valahia, în schimbul aprovizionării trupelor sale cu cele necesare traiului. În acest mod acesta ar fi putut să se numere printre invitații la nuntă, știut fiind că hunii aveau respect doar pentru forță, deci trebuia să te dovedești a fi o forță ca să te bucuri de respectul lor. Desigur, este doar o speculație, poate fi valabilă sau nu, poate va fi verificată de alte descoperiri sau nu. Dar este posibilă.
Ca și primă concluzie, am arătat modul de organizare și felul în care s-au desfășurat procesele de conlocuire cu migratorii de pe teritoriul nostru. Ar trebui să vedem mai departe unele din cele mai importante manifestări militare ale românilor în acele vremuri.
Lupte românești în evul mediu timpuriu
Primele lupte documentate ale românilor s-au desfășurat alături de alte popoare, conform stadiului de dezvoltare a societății și implicit al oștirii. Au fost și soldați individuali sau în grupuri care s-au alăturat unora sau altora, uneori în grupuri numeroase. Am evidențiat cele spuse de Iorga despre alanii (vlahii) din cronicile bizantine care luptau în armata acestora împotriva turcilor în Asia Mică și împotriva cruciaților care au ocupat Constantinopolele în 1204. Dar îi găsim în lupte tot în zone depărtate, în 1433 în Crimeea, în 1210 împotriva bulgarilor la Vidin, apoi în 1260 participând la campania ungurilor regelui Bela al IV-lea împotriva lui Ottokar al II-lea al Boemiei.
Despre luptele românilor cunoscuți sub numele de bolohoveni și brodnici, culminând cu participarea brodnicilor lui Ploscânea la marea bătălie de la Râul Kalka din 1223 am scris în amănunt în articolul Bătălii uitate din istoria românilor: râul Kalka. Despre luptele Asăneștilor și luptele împotriva ungurilor din secolele IX – XIII este nevoie de două articole separate, de aceea nu le voi menționa aici.
Mă voi referi doar la alte lupte duse de români până în prima parte a secolului XIV, înainte de Posada (1330) și domnia lui Basarab în Muntenia.
În anul 334, băștinașii din sud-vestul spațiului carpato-danubiano-pontic se răscoală împotriva sarmaților și cer ajutor de la sud de fluviu, din imperiu. Interpretarea după Ammianus Marcellinus, participant la campaniile împotriva goților și care ne aduce dovezi despre existența românilor la nord de fluviu, arată că răsculații nu puteau fi decât români. Ori, faptul că se răsculaseră denotă o putere și organizare militară. Mai târziu, la 454 când gepizii alături de aliații lor îi zdrobesc pe huni la râul Nadao (undeva la nord de Carpați), pe sarmați îi găsim printre aliații gepizilor, alături de suevi, skiri etc, impunând dominația lor pentru următorul secol. S-au așezat inițial în vestul apusenilor, într-o zonă mărginită de Tisa și Mureș, de unde au făcut expediții contra Imperiului Bizantin. În 567 sunt zdrobiți de avari aliați cu longobarzii.
Avarii, originari din Mongolia, conduși de liderul lor numit kagan, s-au stabilit în Câmpia Panonică și au început atacurile contra bizantinilor de la sud de Dunăre. În vederea acestor expediții s-au aliat și i-au antrenat pe bulgari (originari dintre munții Ural și Nipru, precum și pe slavi sub forma a două triburi, anți și sclavini (împotriva acestora din urmă Mauricius recomanda în Strategikon folosirea călăuzelor române). Slavii au pătruns în Câmpia Română pe două direcții, pe valea Siretului și de la est de Nistru, spre cursurile inferioare ale Prutului, Bârladului și Siretului. Ceea ce este sigur, invazia lor a a avut inițial un caracter deosebit de distructiv, dar au întâmpinat rezistență, fapt dovedit și de descoperirile arheologice cu localități incendiate ca represalii pe cursul lor de înaintare. La fel, găsim aici tezaure îngropate, desigur, e vorba de metoda de luptă și retragere în munți a populației române, care ulterior va ajunge să conviețuiască cu aceștia, după ce elanul lor distructiv se va fi potolit și atenția lor se va îndrepta spre teritoriul mai bogat de la sud de Dunăre. Oricum, ei intrau în contact cu noi doar în timpul raidurilor, bazele lor de operațiuni contra bizantinilor rămânând la est de Nistru, doar în sudul Basarabiei și în preajma vadurilor au putut fi găsite urme ale unor așezări slave cu caracter provizoriu din acea perioadă. Ca o paranteză, apar documente mai numeroase în timpul lui Iustinian care ocupă parți de la nord de fluviu și în care sunt pomenite acele romanii populare pe care noi le numim obști sătești. Despre organizarea militară, avem date despre existența unei miliții organizate de episcopul de Tomis, similar și la stânga fluviului, aflat din secolele IV – V sub același episcopat. Ni se spune de așezări țărănești numite fossatum (de aici denumirea de sat), Procopius din Cesareea la 550 ne spune de o localitate fortificată numită chiar Fossatum. Ori, aceste obști, după istorici, aveau un caracter confederal și războinic, fiind capabile de acțiuni militare, și dispunând de o categorie socială de căpetenii (H Stahl). Deci, noi dovezi ale organizării militare a românilor. Tot din acea perioadă, de la istoricii bizantini Teofilactus Simocatta și Theofanes Confessor, în descrierea luptelor cu avarii, apare expresia: Torna, torna, fratre! dovadă a particularizării limbii române în unitățile bizantine.

Ulterior, slavii încep să pătrundă în spațiul nostru și să se sedentarizeze, dar faptul că nu s-a descoperit până acum nicio așezare curat slavă este o dovadă a noilor raporturi cu băștinașii. În timp, după cum arătam mai sus, aceștia au fost asimilați ca și alții, de cultura sedentară superioară a românilor. În avantajul procesului de asimilare de la nord de fluviu a fost faptul că cea mai mare parte din acești slavi au migrat mai departe la sud de fluviu așezându-se acolo, dar acest aspect a fost în dezavantajul populațiilor române de la sud de fluviu. Totuși, îi întâlnim pe români la sud de Dunăre multe secole de acum încolo, în imperiul Asăneștilor ei erau osatura de bază, și chiar și astăzi mai trăiesc români băștinași pe teritoriul Bulgariei și Serbiei. Până când, asta nu se poate știi, dacă statul român actual nu-i sprijină pentru păstrarea identității lor culturale atacată permanent de tendințele de bulgarizare sau sârbizare ale autorităților.
La sfârșitul secolului VI, cu prilejul unei expediții bizantine la nord de Dunăre, este amintit râul Ilivakia (Ilfov sau Ialomița). Iorga coroborează mai multe surse concluzionând o autonomie statală la vest de acest râu, ca bază pentru Vlașca (țara vlahilor) de mai târziu, din secolul XI. Amintesc în treacăt existența Vlahiilor (țări ale vlahilor) în întreaga peninsulă balcanică, atestate documentar în timpurile de demult, din care ne-au rămas astăzi doar mici insule printre care îi amintesc pe aromâni, pe cei din Macedonia sau de la Pind.
În secolul VII bulgarii conduși de Asparuh (Isperih) se stabilesc la sud de Dunăre după câteva confruntări cu bizantinii, fapt hotărâtor în viitoarea configurație a Balcanilor. Despre evoluția statului bulgarilor la rang de imperiu voi vorbi mai târziu sub forma unui alt articol, cel despre Asănești.
Pentru români a urmat o perioadă de aproape două secole de relativă stabilitate, timp în care s-a desăvârșit asimilarea primilor migratori și s-au dezvoltat din punct de vedere al societății aceste obști sătești, fapt care a avut o înrâurire decisivă și asupra caracteristicilor și organizării militare. E adevărat, din perioada imediat următoare avem mai multe date documentare pentru a ne putea face o părere, dar oricum, acestă dezvoltare se înscrie în contextul evolutiv normal și logic. S-a realizat concentrarea mai multor obști sătești sub autoritatea unui lider sau grup de lideri, inclusiv cei militari. Aceștia au ajuns să aibe sub autoritatea lor zone mai întinse și mai populate, de unde puteau fi recrutați mai mulți luptători. Chiar și armamentul suferă o îmbunătățire substanțială, la fel și fortificațiile, multe dintre ele putând fi identificate ca și centre regionale de putere. Fără doar și poate, au existat conflicte între diferitele cnezate mai mari nou apărute pentru supremație, dar în mare parte contopirea acestora s-a realizat prin alianțe și înrudiri. Se detașează importanța tot mai mare a liderului militar și obligațiile militare ale membrilor obștii. De aici încolo putem considera potențialul militar al românilor unul demn de luat în seamă de către orice adversar, deși cnezatele încă erau relativ reduse ca și teritoriu sau număr de luptători, dar compensau cum se va vedea mai târziu prin tactica adoptată împotriva unor forțe superioare ca număr și ca pregătire războinică. Trebuie subliniat că această evoluție era caracteristică tuturor popoarelor est-europene, aici arta militară s-a dezvoltat diferit, în contact cu năvălitorii stepelor, față de vestul Europei, unde începuse să aibă preponderență stilul cavalerului medieval, stil dovedit inadecvat și demonstrat ca atare în ciocnirile armatelor occidentale cu cele orientale. Vor mai trece sute de ani până ce Occidentul, ajutat de descoperirile tehnice, să poată reveni și să răstoarne cursul istoriei împingându-i pe otomani înapoi. Dar dacă acest Occident nu avea răgazul oferit de popoarele est-europene care i-au ținut departe pe turci și alți asiatici, cum ar fi arătat astăzi harta lumii? Iar dintre aceste popoare de rezistență, un loc de frunte l-au avut românii.
Din secolul IX românii au trebuit să facă față invaziilor ungurilor, pecenegilor, uzilor și cumanilor. Ar trebui să începem cu începutul, cu ungurii, dar asta într-un articol viitor.

Autor:Cristian Negrea
Sursa:ziaristionline.ro

EMINESCU și UNIREA

Eminescu si Unirea. Restituiri: Congresul de la Putna, Societatea secreta “Carpatii” si prima si ultima recitare a Doinei de catre Eminescu la Iasi
“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?”"
Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 5/17 aprilie 1870]
“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”
Mihai Eminescu [În Unire e tăria - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 22/10 Aprilie 1870]
“Una din cele mai frumoase serbari intocmite de societatea academica Romania Juna din Viena, a fost serbarea de la Putna din 15/27 august 1871 in memoria lui Stefan cel Mare. Toata suflarea romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. A fost intaia serbare la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…)
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu era insa rezultatul moral al acestei serbari, el zicea ca se va radica simtul national, aproape adormit pana atunci si va lua avant nou iar studentii ce au sosit din toate partile si au facut cunostinta si legaturi de prietenie intre dansii vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi pe vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca lucrand uniti si condusi de acelasi ideal vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag. A fost si foarte multa inteligenta tot barbati marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aibaurmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zicea mai departe ca studenti, popor si inteligenta cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna. Desi despartiti prin hotare toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”
Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu atat in Liceul de la Cernauti cat si la Universitatea din Viena si participant la Congresul de la Putna din 15 august 1871.
“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate. Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu cuvintele:
De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Romanul plansu-mi-s’a
Ca nu mai poate strabate
De atata strainatate.
Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adanc indiscriptibil. In contra obiceiului “Junimii” careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti imbratisara pe poet.
Aceasta cetire a fost cea din urma a lui Eminescu. (…)”
Iacob Negruzzi, membru al Academiei Romane.
(“Eminescu – Album artistic literar comemorativ”, Iasi, 1914, aparut la 25 de ani de la moartea lui Eminescu, sub coordonarea lui Octav Minar – via Basarabia.Bucovina.Info)

Fotografie realizata de Nestor Heck, Iasi, 1884 ( A treia din cele patru fotografii cunoscute cu Eminescu, pe langa cea din tinerete, facuta la 20 de ani la Praga, de Bernard Brand, cea din tabloul societatii “Junimea”, din 1878, si ultima, cea realizata de Jean Bielig la Botosani, cu Eminescu la 37 de ani. Originalul, din care a fost decupat Eminescu, pentru posteritate, la cererea prietenilor sai cu care s-a fotografiat, ii cuprindea pe profesorul A.C. Cuza, compozitorul Wilhelm Humpel si poetul Petru V. Grigoriu. Versiunea publicata aici prezinta in oval o prelucrare a originalului.) Sursa: Memorialul Ipotesti
Foto cu statuia lui Stefan cel Mare de la Iasi, invocata in evocarea lui Negruzzi despre Eminescu: Cristina Nichitus Roncea
De ce, totusi, publicam aceste informatii mai mult sau mai putin cunoscute – pentru unii poate chiar inedite – de si despre Eminescu, de ziua “Unirii mici”, sarbatorita la 24 ianuarie? Un amanunt biografic din viata lui Eminescu mai putin mediatizata, aceea de gazetar si militant pentru unirea provinciilor romanesti, este legat de apartenenta sa la Societatea “Carpatii”, infiintata la 24 ianuarie 1882, la Bucuresti, cu scopul de a cladi “Dacia Mare”, viitorul stat national unitar Romania Mare, asa cum se aminteste si pe Mihai-Eminescu.Ro. Lucrarile Societatii cu caracter secret “Carpatii” erau urmarite atent de spionii Imperiului Rus si ai Austro-Ungariei, dupa cum stau marturie note informative ale agentilor marilor puteri descoperite in Arhivele de la Viena sau de la Bucuresti, in care este mentionat si proiectul national si eminescian ”Dacia Mare”.
Ce observam, frati romani: inca de la primul sau articol politic, apelul pentru serbarea de la Putna, aparut in “Federatiunea” de la Pesta, si urmat de cel cu titlul raspicat ”In Unire e taria” si apoi de “Ecuilibrul”, scrise la numai 20 de ani - pentru cel din urma fiind urmarit in Instanta de catre autoritatile Austro-Ungariei pentru “delict de presa” (patimind si editorul sau, Ion Porutiu, care avea deja pielea tabacita de unguri - vezi detalii la “Eminescu – Drama Sacrificarii” de Theodor Codreanu, p 151 – 154) – si pana la ultima sa recitare in public, cu Doina, la 33 de ani, anul mortii sale civile, Eminescu a fost animat de unul si acelasi gand: Unirea tuturor romanilor.
Doina a fost recitata la Junimea, in casa lui Iacob Negruzzi, pe 6 iunie 1983. Istoricul basarabean dr Veaceslav Stavila - membru al Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova – considera intr-o prezentare condensata a situatiei ca, peste 22 de zile, la 28 iunie 1883, “serviciile speciale îi înscenează nebunia, după care au urmat internarea în spital, “tratamentul” forţat şi decesul (în 1889).”, afirmand in concluzia sa ca Eminescu “a fost asasinat pentru că a anticipat cu 35 de ani Marea Unire din 1918.” Dincolo de aceasta interpretare, istoria dezgolita si desecretizata ne arata azi ca atat Societatea “Junimea” cat si Societatea “Carpatii” erau intesate de agenti ai puterilor ostile formarii Romaniei Mari, printre cei care “imbratisara pe poet” la citirea Doinei fiind, fara indoiala, si unii care i-au dat sarutul lui Iuda.
Ne bucuram sa constatam ca noua generatie de azi are cunostinta de tot zbuciumul lui Eminescu pentru Unire, dupa cum se reflecta in concursul de eseuri initiat de Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Romanii de Pretutindeni, de unde am selectat pentru Dvs articolul tinerei Elena Podoleanu:

“Suntem români și punctum”

“De la Nistru pân’ la Tissa / Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.” Erau câteva dintre versurile care țipau în ziarul “Glasul” pe care făurarul anilor ‘89 îl scotea la lumină în Basarabia. Deși era primul în grafie latină, acesta avea puterea să țipe în inima celei căreia i s-a furat cuvântul “pâine” în favorea lui “хлеб”, celei căreia i s-au furat mamele și i s-au adus soldați, i s-au furat copiii și i s-au dat la schimbi ruși, ucraineni. Ea, Basarabia, și-a spus durerea în limba și versurile lui Eminescu.
Era limba celui care nu putea fi un simplu spectator la realitățile de pe scena politică internă, cât și cea externă, cel care nu-și dorea o Țară ciopârțită în bucăți de către Imperiul Austro-Ungar, Otoman și cel Țarist. Se opunea societății inculte, iar drept coloană vertebrală pentru tot românul nu accepta decât valorile. Viziunile sale erau periculoase pentru siguranța celor care dețineau hățurile puterii, așa că a fost condamnat. Condamnat la tăcere. Nici măcar astăzi, după mai mult de un secol, nu vor să-l lase să vorbească. În manualele școlare, Eminescu este prezentat drept băiatul care cutreieră păduri în căutarea iubitei, romanticul care petrece serile pe deal, nu și revoluționarul care adună echipe de studenți ardeleni care să militeze pentru “Dacia Mare”. De ce ni l-ar ascunde și acum, s-ar întreba unii? Pentru că Eminescu a fost profetul poporului român. La lumina sec. XIX acesta reușea să contureze și să explice obscuritatea zilei de azi. A dat răspunsuri la întrebări care aveau să vină abia în sec.XXI. Cum s-a întâmplat ca românii dintre Prut și Nistru nu doar să accepte limba ocupantului, dar să și afirme că aceasta ar fi mai frumoasă decât limba mamei? Cum se face că basarabenii, dacă ar fi puși să aleagă în mâna cui să-și pună zilele, fără nicio ezitare, le-ar pune în mâna rusului? El, acel romantic, Eminescu, ne răspunde: “Ca orice putere mare, Rușii acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Putrerea lor în țările ocupate e blândă, dar plină de o dulceață demoralizatoare; și tot astfel e în țările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu încetul însă ei să înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriților. Urmările ocupațiunilor rusești în țările românești le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce românii au contractat de la binvoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârșire stârpite”
Mă întreb, oare “acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter”, guvernanții, atunci când vorbesc despre Luceafărul națiunii române, se raportează doar la îndrăgostitul din “Floare albastră” sau și la cel care a militat pentru unirea tuturor românilor? Probabil, la niciunul. Faptul că aceștia oferă dreptul la existență unei limbi inventate de ocupant, mă face să înțeleg de ce, totuși, mai depun flori la bustul lui Eminescu. “Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el. /Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.”
Eminescu ne-a lăsat drept moștenire parametrii în care trebuie să se încadreze o clasă politică; ne-a prezentat dușmanul din unghiul celui mai bun observator, astfel încât să-i putem opune rezistență; Eminescu ne-a lăsat modelul unui adevărat român. Să nu-i lăsăm să ni-l fure pe Eminescu! Pentru că aceasta ar însemna să nu mai luăm aminte la vorbele sale; să nu ne dorim o Românie puternică; ar însemna să negăm trecutul și să refuzăm a ne numi români. Peste a sa ființă, anii și-au lăsat mantii incolore, pe buzele vântului stau ale sale vorbe, în brațele bătrânului tei îi sunt prinși anii tinereții, în florile albastre și-a lăsat privirea, iar suflarea i-a rămas în dulcea lui Românie.
Elena Podoleanu / Hurmuzachi.Ro
sursa:basarabia-bucovina.info

Pe harta descoperirilor arheologice de provenienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăţi, după cea regală a munţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de importante şi cu rădăcini în preistorie se gasesc, de asemenea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, în perioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte din aria de întindere a culturii Cucuteni, numită în literatura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitatea covăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindere ale acestei culturi.

Pe harta descoperirilor arheologice de provenienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăţi, după cea regală a munţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de importante şi cu rădăcini în preistorie se gasesc, de asemenea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, în perioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte din aria de întindere a culturii Cucuteni, numită în literatura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitatea covăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindere ale acestei culturi.
Luate împreună, în judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite 13 cetăţi dacice şi 10 castre romane, dar această zonă situată în interiorul curburii Carpaţilor este mult mai bogată în vestigii decât se constată la o privire sumară. Se enumerăm cetăţile dacice descoperite în localităţile Covasna, Bicsadul Oltului, Zetea, Jigodin, Porumbenii Mari, Odorheiul Secuiesc, Racu, Topliţa, aşezarea dacică întărită de la Cuşmed, aşezările dacice de la Mereşti, Vîlcele şi Ciceu, precum şi castrele romane de la Breţcu (Augustia),Boroşneu Mare, Comolău – Reci,Inlăceni, Tarnava Mică, Odorheiul Secuiesc, Sanpaul, care sunt o dovadă în plus că viaţa şi civilizaţia dacică a continuat pe aceste pământuri şi după războaiele de cucerire duse de Imperiul Roman. Alte aşezări din timpul stăpânirii romane au fost descoperite la Atid- Harghita şi Ariuşd, Arcuş şi Angheluş îm judeţul Covasna.
Una dintre cele mai puternice cetăţi dacice din zona amintită este cea situată în apropiere de oraşul Covasna, supranumită „Cuibul de Vulturi” sau şi mai bine „Cetatea Zânelor”, prin faptul că se află în partea superioară a unei văi numită Valea Zânelor. Cercetătorii care s-au ocupat de această cetate şi în primul rand trebuie să-l menţionăm pe eminentul savant maghiar care a fost arheologul Istvan Ferencz (1921 – 2000) o descriu ca pe „un sit neobişnuit” prin poziţionarea în vârf de munte şi construcţia cu terase realizate de daci, fiecare terasă fiind înconjurată de ziduri groase, până la o înălţime de doi metri care s-au păstrat. Se apreciază că locuirea în această cetate este mai sporadică în epoca bronzului şi mai intensă,în epoca fierului când s-au făcut amenajări specifice perioadei. Cetatea – cel mai mare for dacic din zona Carpaţilor de curbură – a avut o intensă viaţă economică şi schimburi comerciale cu cetăţile greceşti situate la mare distanţă dar şi cu lumea romană. Cu o lungime totală a zidurilor de 800 m şi o suprafaţă construită de 20.000 m.p. este una dintre cele mai importante monumente geto-dacice de pe teritoriul României şi unul dintre centrele politice,economice şi militare ale statului dac. După cum arată artefactele descoperite ,Cetatea Zanelor Dacice de lângă localitatea Covasna, a cunoscut o perioadă de apogeu la mijlocul sec.I, î.H. în timpul domniei lui Burebista.
În perioada de maximă înflorire a civilizaţiei dacice, adică secolele II î.H. şi sec.I d.H., în teritoriul de la curbura interioară a Carpaţilor, a existat un sistem de cetăţi geto-dacice care controlau punctele strategice, una dintre regulile urmate pentru amplasarea lor fiind legătura vizuală.Spre exemplu, cetatea de la Păuleni se putea observa foarte bine de pe vârful montan Şumuleu, de unde, mai departe se vede cetatea de la Jigodin şi aşa mai departe, făcând posibilă o comunicare prin semnale la mare distanţă.
Descoperit întâmplător în 1953, tezaurul geto-dacic la Sâcrăieni, judeţul Harghita conţine mai multe obiecte de argint, în greutate totală de 3,650 kg, din care 13 sunt cupe cu picior care se diferenţiază prin formă şi mai ales ornamentică de obiectele de artă antică ieşite din atelierele situate în mediul geografic şi etnic greco-roman, celtic sau sarmato-persan. În schimb se pot găsi similitudini cu motivele geometrice sau vegetale din cadrul altor artefacte geto-dacice precum cuiele – discuri de la Grădiştea Muncelului, pe unele fragmentele de vase de lut, dar ceea este şi mai interesant, şirurile de frunzuliţe se îmbină asemănător modului de suprapunere a şindrilei de pe casele ţărăneşti ale românilor, toate aceste detalii şi altele contribuind la datarea lui aproximativă, secolul I.Î.H. şi cu certitudine ca aparţinând unui rege local ori unui templu religios zalmoxian.
Ca peste tot în Dacia şi în teritoriul Carpaţilor de curbură, stăpânirea romană nu a putut şi nici ni şi-a dorit, pentru că nu era în interesul său, o încetare a vieţii economice şi spirituale dacice.Urme certe de locuire dacică, post-romană s-au descopeit la Olteni – judeţul Covasna în punctual „Cariera de nisip”; tot din epoca post-romană (sec. III-IV) datează descoperirile din satul Dejunţiu, com.Mugeni, judeţul Harghita. Mai multe aşezări aparţinând culturii Sântana de Mureş-Cerneahov (se.4, d.H) care arată continuitatea de locuire a populaţiei dacice s-au descoperit în bazinul Ciucului dintre care amintim : o necropolă în satul Rugăşeşti, com.Şimoneşti şi o aşezare în comuna Mugeni, ambele în judeţul Harghita, precum şi aşezarea descoperită în municipiul Sf.Gheorghe, judeţul Covasna.
Atunci când se discută de continuitatea dacică şi de supravieţuirea elementului autohton dacic în judeţele Harghita şi Covasna trebuie avut în vedere în primul rând cadru natural mult mai favorabil, comparativ cu alte zone ale ţării, populaţiei care se confrunta cu diverse valuri de migratori. Masivele muntoase au oferit populaţiei locale posibilitatea de refugiu, în caz de primejdie şi unde putea practica păstoritul, exploatarea lemnului, vânătoarea şi chiar, pe anumite platouri montane, o agricultură de subzistenţă. Pe această bază se poate afirma că , după retragerea romană, dacii din Ardeal au rezistat valurilor de popoare migratoare precum hunii, avarii, vizigoţii, ostrogoţii, gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii, ungurii şi altele.
Toponimia, hidronimia şi antroponimia din judeţele Harghita şi Covasna, a fost şi rămâne şi astăzi dacică, după cum vom arăta în cele ce urmează.
Masivul muntos Harghita de la care judeţul îşi împrumută numele nu are o explicaţie etimologică certă ci doar una probabilă şi după părerea noastră neverosimilă : de la „har” care înseamnă „munte” în limbile semitice şi turcice. Greutatea rezolvării acestei enigme etimologice constă în ignorarea unei realităţi : avem de-a face cu un toponim dacic- Archita – căruia i s-a adăugat în faţă vocala „h”, rezultată din pronunţia maghiară specifică. Savantul în lingvistică comparată care a fost I.I.Russu a arătat că forma populară românească localnică şi deci cea autentică este nu Harghita ci Arghita sau Archita la care vrem să aducem unele completări (1). Rădăcina lingvistică „arka” folosită pentru a forma toponime este dacică antică şi o putem vedea în mai multe zone ale ţării : Archita – s.c.Vânători, j. Mureş; Arcuş – s.c.Valea Crişului, j. Covasna ; Archia – s.m. Deva, j.Hunedoara ; Archid – s.c.Coşeiu, j. Sălaj ; Archiş – c., j.Arad ; Archiud – s.c.Teaca, j. Bistriţa-Năsăud ; Arcalia – s.c. Şieu – Măgheruş, j. Bistriţa-Năsud ; Arcani – c. j. Gorj ; Arcanu – s.c.Scutelnici, j. Buzău ; Arceşti – s.c. Pleşoiu, j. Olt.
Arcanu este şi numele unui vârf (1760m) din masivul Vulcan.Toate aceste „arke” derivă din aceeaşi manta lingvistică din care au ieşit numele cetăţilor dacice Arcudava şi Arkobadava (2). Ele au ca explicaţie substantivul sanskrit „Arka” – un alt nume al Soarelui (3).
Râul Negru care se varsă îm Olt pe teritoriul j.Covasna, izvorăşte din muntele Şandru mare. Şandru este nume de familie românesc şi se consideră greşit că provine din maghiarul Sandor (unei astfel de capcane i-a căzut victimă şi lingvistul Iorgu Iordan). Şandru este un toponim şi antroponim dacic important întrucât rezultă din pronunţia în grai moldovenesc a teonimului Chandra – zeul şi stăpânul vedic al Lunii. Deosebit de răspândit în restul ţării: Şendreni – s.c. Frumuşica, j.Botoşani ; c.j. Galaţi ; s.c.Victoria, j. Iaşi ; Şendreşti – s.c.Matoşeni, j. Bacău ; Şendriceni – c. j. Botoşani; Şendroaia – s.c. Târlişua, j. Bistriţa-Năsăud ; Şendruleşti – s.c. Cepari, j. Argeş. Şandru, Şendroiu sunt antroponime româneşti. Şandru este şi un un erou din cântecele bătrâneşti ale românilor.
Zeul Chandra apare mai aproape de forma sa vedică în numele muntelui Cindrel din Carpaţii Meridionali.
Nordul judeţului Harghita este străjuit de masivul muntos Călimani, denumire formată din teonmul Kali – zeiţa neagră teribilă care distruge răul şi consoarta lui Shiva sub aspectul distrugător. Milarepa – un mistic tibetan a cărui viaţă a fost studiată de Constantin Brâncuşi o adora şi o numea „Mama Kali”. Căliman este un nume de familie românesc şi toponim extrem de răspândit sub diferite forme, în diferite zone ale ţării : Căleşti, Călieni, Călimăneasa, Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini.
Ineu, sat al comunei Cârţa, j.Harghita este un toponim ce are ca rădăcină sanskritul „ina” – capabil, puternic, voinic, brav, energic, domn, rege (4). În ţară mai avem o comună Ineu în j. Bihor, un oraş Ineu în j. Arad, un Inău- sat al oraşului Târgul Lăpuş, j.Maramureş şi un alt Inău- s.c. Someş – Odorhei în j. Sălaj.
Cârţa care este centrul de comună al Ineului din j. Harghita, se poate explica la rândul său prin saskritul „kîrtti”, adică „glorie”, ceea ce ne arată o zonă care cândva trebuie să fi fost reşedinţă fie administrativă-domnească, fie un centru religios ( 5). Toponime cu aceeaşi rădăcină în ţară : Cârţa – c.j. Sibiu ; Cârţibaşi – s. c. Bogdăniţa, j. Vaslui ; Cârţişoara – s.c. Avram Iancu, j. Alba.
Alte toponime dacice explicabile prin limba sanskrită, din cele două judeţe, de la curbura interioară a Carpaţilor :
-Pava – „Loc al aerului pur” (scrt „pava” = briză, vânt, aer pur, cântec de laudă)
- Goagiu – „Muntele vacilor” (scrt. go = vacă ; aga = munte)
- Zabala – Câinele lui Yama (Zabala / Sabala este unul dintre cei doi câini ai lui Yama)
- Adorjana – „Cei buni” (scr. durjana = rău, răutăcios ; aici avem un aoristic)
- Comalău – „Satul dulce” (scrt. komala = dulce, agreabil, plăcut )
- Saciova – „Satul consilierului regal” (scrt. saciva = consilierul regelui, ministru )
- Turia – „Al patrulea” (scrt. turiya = înseamnă literalmente „al patrulea” şi desemnează Sinele transcedental, Realitatea supremă. Este cea de a patra stare, dincolo de stările de veghe, de vis şi de somn. (6).
- Moacşa – „Eliberatul” (scrt. moksha – eliberare, libertate spirituală, descătuşare, ţelul final al vieţii omeneşti prin ieşirea din ciclul karmic al reîntrupărilor repetate (7). Din aceleaşi considerente arătăm că este foarte posibil ca numele de familie secuiesc Maksai să fie la origine dacică )
- Niraj – „Cel imaculat” ( scrt. niranjana = „Imaculatul”, un epitet al zeului Shiva)
- Nemira – conform cu scrt. „nemi” – obadă şi „namra”- curbură
Un toponim dacic extreme de interesant este cel de Bodogaia – localitate în judeţul Harghita, unde fenomenul de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti a fost atât de amplă şi brutală încât a dus la formarea unui atributiv pentru a-l defini – „bodogăire”.
Arătăm aici că Bodogaia, mai précis Bodh–Gaya are o semnificaţie religioasă mistică, desemnând locul unde se produce revelaţia unui mare sfânt. Bodogaia din Harghita are ca echivalent celebrul loc de pelerinaj Bodhi- Gaya din India unde se consideră că Buddha a atins iluminarea sau cu alte cuvinte a devenit un Trezit. Nu este singurul element de factură buddhistă în civilizaţia dacică, mai sunt destule pentru a forma noi ipoteze de lucru cu privire la interferenţele spirituale între moşismul getic reprezentat prin Zalmoxis şi buddhismul indian reprezentat pri Buddha.
- Daia – „Satul Moştenitorilor” (scrt.dăya = moştenire, parte). Probabil că există o legătură cu propietăţile celor care au înfiinţat satul şi ideia de moştenire.
- Zălan – „Străpungerea” sau „Lăncierii” (scrt.zal/ sal = străpungere, lance. Conform şi cu numele propriu Zalya / Salya, adică cel cu lancea din Mahabharata (8). În 1900, în gazeta maghiară „Szilagysag”, nr. 15, dr.Petho S., cercetând originea numelui Zalău ajunge la concluzia că este dacic, dar pe altă cale (zilaj-brâu, prin analogie cu Zilaj –un munte în Muntenegro) care rămâne ca o variantă de lucru. Întrucât Zalăul constituie spaţiul de trecere dinspre Europa de vest către inima Transilvaniei, ideia de „străpungere” ni se pare mai adecvată. Sanskritul „zal” mai înseamnă şi vârf ascuţit, vărf de săgeată sau lance, ceea ce străpunge.Valea Zălanului poate că este chiar o „străpungere” în geografia locală. În Valea Zălanului, cândva cu populaţie majoritar românească, prinţul Charls al M.Britanii a renovat o autentică gospodărie dacică transformând-o în reşedinţă regească de vacanţă.
- Aita – „Cei liberi” ( scrt. „ayata” = de necontrolat, fără constrângere )
- Jigodin- „Cei păcătoşi” (scrt. „jaghanya”= om al clasei de jos ; de la această formă s-a ajuns la atributivul de azi, „jigodie” – om fără valoare )
Dintre hidronime râul Olt care brăzdează judeţele Harghita şi Covasna, este râul sacru al dacilor cu o amplă încărcătură religioasă. El se explică prin latinul „alte” cu înţelesul de „sus” (9), întrucât precum în mitologia hindusă Gangele curge din cer, tot astfel în mitologia traco-geto-dacică, Oltul este un râu ceresc, prin urmare vine de „Sus” şi prin urmare primeşte atributivul de „Alt”. Altiţa – ornamentul din „partea de sus” a mânecilor unei ii, demonstrează acelaşi mod e formarea hidronimului dacic sacru Olt.
Nu am enumerat toponimele cert româneşti precum Vlahiţa, Căpâlniţa, Racu, Plăieşii, Corbu, Crişeni, Călugăreni, Porumbeni, care sunt cu sutele şi care nu mai necesită nici o explicaţie în plus. Mai mult, în privinţa toponimelor minore desemnând văi, mici pâraie, dealuri, cosişe, păduri ele sunt într-o mare proporţie româneşti. Este un adevăr ştiinţific demonstrat că dacii au rămas în Transilvania şi după retragerea romană şi au supravieţuit în ciuda atâtor valuri de migratori care au trecut pe aici – vizigoţii, gepizii, slavii, maghiarii, cumanii, pecenegii, tătarii şi mulţi alţii.
În sec.XII – XIII-a zona interioară a Carpaţilor de curbură a fost colonizată cu secui, o populaţie despre a cărei origine au existat mai multe dispute. În decursul timpului secuii au fost consideraţi pe rand : maghiari, sciţi, huni, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino- balkari din Caucaz. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că la sosirea lor în curbura interioară a Carpaţilor au găsit aici o populaţie românească sedentară, urmaşii dacilor numiţi de cronicarii maghiari vlahi. Nu o spunem noi ci
Simon Kezai, autorul unei cronici maghiare dedicate regelui Ladislav al III-lea (1272-1290) :
„Sacuii sunt resturile hunilor.Aflând despre reîntoarcerea ungurilor în Panonia, ei le-au
ieşit înainte la hotarele Galiţiei şi dimpreună cu dânşii au cucerit Panonia, din care au şi căpătat o parte, nu însă pe şes, ci la munte învecinaţi şi amestecaţi cu vlahii, de unde se vede că au şi adoptat literele vlahice” (10).
Din cronica lui Kezai rezultă cel puţin două lucuri : în primul rând că de la începutul venirii lor în Carpaţii de curbură, în urmă cu 800 de ani, secuii au fost nevoiţi să se amestece cu românii, populaţia locală , singura care stăpânea aceste ţinuturi ; în al doilea rând, vlahii aveau o civilizaţie superioară celor veniţi întrucât stăpâneau scrisul.
B.Haşdeu care a scris pe această temă studiul intitulat „Alfabetul dacic al lui Dekeneu” arată că acesta a fost o scriere runică şi că literele dacice au putut să supravieţuiască cu atâta puritate la români şi apoi la secui întrucât se scria foarte puţin iar caracterele trebuiau încrestate. Astăzi secuii se mândresc cu scrierea runică secuiască, dar uită să menţioneze că le-au luat de la vlahi, adică de la daci. Ne-ar lua prea mult să dezvoltăm subiectul runelor dacice transmise secuilor, de aceea facem trimitere la scrierile lui B.P.Haşdeu, V.Pârvan şi altor istorici precum în zilele noastre dr. Ioan Lăcătuşu care vede aici o continuare peste milenii a scrisului de la Tărtăria.
Dar oare numai scrisul l-au împrumutat secuii de la daci ? Un studiu de Ioana Cristache-Panait, intitulat „Alte mărturii ale originii entice româneşti a aşezărilor din Sud-Estul Transilvaniei”(11) subliniază nenumărate elemente etnografice româneşti în unele sate secuieşti : casele cu târnaţ şi stâlpi sculptaţi, porţile mari din lemn cu decoraţiuni florale şi geometrice, morile, obiectele de uz casnic şi de mobilier. În spatele acestei realităţi se află fenomenul de maghiarizare care durează de 800 de ani şi care şi-a pus amprenta asupra configuraţiei etnice a populaţiei în defavoarea românilor. Hunfavy Pal (1810-1891) un istoriograf maghiar recunoaşte acest adevăr : „În general considerăm neîndoielnic faptul că între secuii de astăzi o parte este de obârşie românească” (12). Maghiarizaţi românii din judeţele Harghita şi Covasna şi-au pierdut credinţa, portul obiceiurile şi ceea ce este mai grav limba strămoşească şi conştiinţa etnică. În studiul intitulat „Antroponime româneşti în limba secuilor şi maghiarilor”, savantul român I.I.Russu sunt extrem de multe exemple de antroponime aşa-zis secuieşti dar care de fapt sunt româneşti maghiarizate. Fenomenul înstrăinării românilor de neamul lor s-a produs de-a lungul secolelor de dominaţie maghiară, fie prin acordarea de titluri nobiliare fie prin privilegii ori posturi în administraţie dar mai ales prin discriminare care obliga populaţia autohtonă să accepte maghiarizarea prin modificare numelui şi schimbarea confesiunii religioase :
Raduly – Radu, Ficsor – Fecior, Boyer – Boier, Borbat – Bărbat, Draculja – Drăculea, Bottyan – Botian, Opra – Oprea, Bogacs – Bogaciu, Bokor – Bucur, Petrasko – Petraşcu,
Falka –Falcă, Muzka –Muscă, Chortan –Ciortan, Dragiczy – Drăghci, Myrcze – Mircea, Kolczar – Colcer, Bosarad – Basarab, Korbuly – Corbul, Sorbany – Şerban, Nyaguly – Neagul, Maga – Moga, Plotzkar – Ploscarul, Szelecsanu – Sălăjanu, Barna – Bârnă,Tsokan – Ciocan, Cretzuli – Creţu, Kapata – Capotă, Kiritza – Chiriţă, Oltyan – Oltean, Boile –Boilă, Sztankuj – Stăncui, Vojkully –Voicilă,
Muntyan – Muntean, Manya – Manea, Albo – Albu, Algya – Aldea, Vajna – Voinea, Csabany – Ciobanu, Endre – Indrea, Frenco – Frâncu, Ganya – Ganea, Grancsa – Grancea, Kalborân – Calboreanu, Kelemen – Căliman, Kornya – Cornea, Kozocsa – Cojocea, Kurka –Curcă, Krizsan – Crişan, Kozan – Cazan, Mocok – Moţoc, Kurtyan – Curtean, Matya – Matei, Mokany – Mocanu, Nyika – Noica, Nyagrus –Negruş, Parkalab – Pârcălabu, Pasko –Pascu, Tomucza – Tomuţă, Sztupar – Stuparu, Szarak – Săracu, Olah – Valah, Vakar – Văcaru ( 13). Cităm din comentariul facut de i.I.Russu :
„Atare „mutaţie antroponimică”este alt factor important care a făcut ca în ansamblu să apară între secui atât de „puţini”românii,care dispăreau aproape total după ce nu se mai declarau români şi nu mai purtau antroponime de acest tip, nici confesiunea românească nu o mai cunoşteau- acoperiţi de trei „etichete” : limba maghiară, numele personale ungureşti şi religia (romano- catolică, calvină- reformată, unitariană). Cu atare stigmate profunde, mai greu ar fi putut (după 2-3 generaţii sau veacuri) foştii români să-şi cunoască şi recunoască adevărata lor obârşie” ( 14.). Începând cu sec. XIX-lea acţiunea de înlocuire a numelor gentilicii s-a făcut sistematic, operându-se în registrele religioase ori civile, în cancelarii unde operau funcţionari lipsiţi de scrupule şi care prin ajustări ori falsuri slujeau pe o scară largă ideii politice de „naţiune unitară” în cadrul monarhiei austro-ungare.
Cercetările istorice şi filologice demonstrează o deznaţionalizare masivă a românilor în secuime iar acest aspect este confirmat şi de cercetările făcute de dr. P.Râmneţeanu, asupra originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei serologie a sângelui. Dr. P.Râmneţeanu în baza a mii de analize de sânge a stabilit că media indicelui biologic al secuilor este mai apropiat de indicele românsc decât cel unguresc.(15). În baza acestor date furnizate de ştiinţă speciliştii din perioada interbelică, au ajuns la concluzia că „majoritatea populaţiei din Secuime este de origine etnică românească (adică dacică –n.n.) indiferent dacă mai vorbeşte sau nu limba română, dacă mai aparţine sau nu credinţei noastre, dacă a mai păstrat sau nu amintirea legăturii fireşti cu neamul românesc”.
Nu doar românii ci şi secuii au suferit procesul de deznaţionalizare prin maghiarizare. La ultimul recensământ, cel din 2002 s-au declarat secui doar 476 persoane. De la începuturile lor secuii, aşa cum scrie cronica lui S.Kezai, secuii au fost în Panonia, dintr-un alt aluat decât cel al ungurilor. Apoi prin aşezarea lor în partea interioară a curburii Carpaţilor, din sec.XIII şi până astăzi în neamul lor s-a topit trei sferturi din populaţia dacică din zonă.Aşa se explică loialitatea secuilor faţă de Mihai Viteazu şi Ştefan Cel Mare.Secuii nu sunt maghiari dar ei şi-au pierdut conştiinţa etnică, declarându-se maghiari, pentru că li s-a inoculat această ideie falsă timp de secole. Aceleaşi metode care s-au aplicat în cazul maghiarizării românilor au funcţionat şi în ceea ce priveşte maghiarizarea secuilor : acordarea de privilegii, funcţii în administraţie, titluri nobiliare, apartanenţa la o naţionalitate decidentă în imperiul austro-ungar.
Scriem aceste rânduri pentru a înţelege faptele trecutului, fără părtinire ci doar de pe poziţii strict ştiinţifice cu scopul că, înţelegând istoria ţinutului de la curbura interioară a Carpaţilor, putem înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în prezent. După cum arăta Nicolae Iorga, cu maghiarii am avut şi avem o vecinătate, cu secuii o conveţuire. Într-o viitoare Dacie renăscută, secuii pot şi trebuie să conveţuiască în bună pace şi armonie cu populaţia autohtonă.

Gheorghe Şeitan
sursa: www.ioncoja.ro