Pe harta descoperirilor arheologice de provenienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăţi, după cea regală a munţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de importante şi cu rădăcini în preistorie se gasesc, de asemenea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, în perioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte din aria de întindere a culturii Cucuteni, numită în literatura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitatea covăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindere ale acestei culturi.

Pe harta descoperirilor arheologice de provenienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăţi, după cea regală a munţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de importante şi cu rădăcini în preistorie se gasesc, de asemenea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, în perioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte din aria de întindere a culturii Cucuteni, numită în literatura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitatea covăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindere ale acestei culturi.
Luate împreună, în judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite 13 cetăţi dacice şi 10 castre romane, dar această zonă situată în interiorul curburii Carpaţilor este mult mai bogată în vestigii decât se constată la o privire sumară. Se enumerăm cetăţile dacice descoperite în localităţile Covasna, Bicsadul Oltului, Zetea, Jigodin, Porumbenii Mari, Odorheiul Secuiesc, Racu, Topliţa, aşezarea dacică întărită de la Cuşmed, aşezările dacice de la Mereşti, Vîlcele şi Ciceu, precum şi castrele romane de la Breţcu (Augustia),Boroşneu Mare, Comolău – Reci,Inlăceni, Tarnava Mică, Odorheiul Secuiesc, Sanpaul, care sunt o dovadă în plus că viaţa şi civilizaţia dacică a continuat pe aceste pământuri şi după războaiele de cucerire duse de Imperiul Roman. Alte aşezări din timpul stăpânirii romane au fost descoperite la Atid- Harghita şi Ariuşd, Arcuş şi Angheluş îm judeţul Covasna.
Una dintre cele mai puternice cetăţi dacice din zona amintită este cea situată în apropiere de oraşul Covasna, supranumită „Cuibul de Vulturi” sau şi mai bine „Cetatea Zânelor”, prin faptul că se află în partea superioară a unei văi numită Valea Zânelor. Cercetătorii care s-au ocupat de această cetate şi în primul rand trebuie să-l menţionăm pe eminentul savant maghiar care a fost arheologul Istvan Ferencz (1921 – 2000) o descriu ca pe „un sit neobişnuit” prin poziţionarea în vârf de munte şi construcţia cu terase realizate de daci, fiecare terasă fiind înconjurată de ziduri groase, până la o înălţime de doi metri care s-au păstrat. Se apreciază că locuirea în această cetate este mai sporadică în epoca bronzului şi mai intensă,în epoca fierului când s-au făcut amenajări specifice perioadei. Cetatea – cel mai mare for dacic din zona Carpaţilor de curbură – a avut o intensă viaţă economică şi schimburi comerciale cu cetăţile greceşti situate la mare distanţă dar şi cu lumea romană. Cu o lungime totală a zidurilor de 800 m şi o suprafaţă construită de 20.000 m.p. este una dintre cele mai importante monumente geto-dacice de pe teritoriul României şi unul dintre centrele politice,economice şi militare ale statului dac. După cum arată artefactele descoperite ,Cetatea Zanelor Dacice de lângă localitatea Covasna, a cunoscut o perioadă de apogeu la mijlocul sec.I, î.H. în timpul domniei lui Burebista.
În perioada de maximă înflorire a civilizaţiei dacice, adică secolele II î.H. şi sec.I d.H., în teritoriul de la curbura interioară a Carpaţilor, a existat un sistem de cetăţi geto-dacice care controlau punctele strategice, una dintre regulile urmate pentru amplasarea lor fiind legătura vizuală.Spre exemplu, cetatea de la Păuleni se putea observa foarte bine de pe vârful montan Şumuleu, de unde, mai departe se vede cetatea de la Jigodin şi aşa mai departe, făcând posibilă o comunicare prin semnale la mare distanţă.
Descoperit întâmplător în 1953, tezaurul geto-dacic la Sâcrăieni, judeţul Harghita conţine mai multe obiecte de argint, în greutate totală de 3,650 kg, din care 13 sunt cupe cu picior care se diferenţiază prin formă şi mai ales ornamentică de obiectele de artă antică ieşite din atelierele situate în mediul geografic şi etnic greco-roman, celtic sau sarmato-persan. În schimb se pot găsi similitudini cu motivele geometrice sau vegetale din cadrul altor artefacte geto-dacice precum cuiele – discuri de la Grădiştea Muncelului, pe unele fragmentele de vase de lut, dar ceea este şi mai interesant, şirurile de frunzuliţe se îmbină asemănător modului de suprapunere a şindrilei de pe casele ţărăneşti ale românilor, toate aceste detalii şi altele contribuind la datarea lui aproximativă, secolul I.Î.H. şi cu certitudine ca aparţinând unui rege local ori unui templu religios zalmoxian.
Ca peste tot în Dacia şi în teritoriul Carpaţilor de curbură, stăpânirea romană nu a putut şi nici ni şi-a dorit, pentru că nu era în interesul său, o încetare a vieţii economice şi spirituale dacice.Urme certe de locuire dacică, post-romană s-au descopeit la Olteni – judeţul Covasna în punctual „Cariera de nisip”; tot din epoca post-romană (sec. III-IV) datează descoperirile din satul Dejunţiu, com.Mugeni, judeţul Harghita. Mai multe aşezări aparţinând culturii Sântana de Mureş-Cerneahov (se.4, d.H) care arată continuitatea de locuire a populaţiei dacice s-au descoperit în bazinul Ciucului dintre care amintim : o necropolă în satul Rugăşeşti, com.Şimoneşti şi o aşezare în comuna Mugeni, ambele în judeţul Harghita, precum şi aşezarea descoperită în municipiul Sf.Gheorghe, judeţul Covasna.
Atunci când se discută de continuitatea dacică şi de supravieţuirea elementului autohton dacic în judeţele Harghita şi Covasna trebuie avut în vedere în primul rând cadru natural mult mai favorabil, comparativ cu alte zone ale ţării, populaţiei care se confrunta cu diverse valuri de migratori. Masivele muntoase au oferit populaţiei locale posibilitatea de refugiu, în caz de primejdie şi unde putea practica păstoritul, exploatarea lemnului, vânătoarea şi chiar, pe anumite platouri montane, o agricultură de subzistenţă. Pe această bază se poate afirma că , după retragerea romană, dacii din Ardeal au rezistat valurilor de popoare migratoare precum hunii, avarii, vizigoţii, ostrogoţii, gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii, ungurii şi altele.
Toponimia, hidronimia şi antroponimia din judeţele Harghita şi Covasna, a fost şi rămâne şi astăzi dacică, după cum vom arăta în cele ce urmează.
Masivul muntos Harghita de la care judeţul îşi împrumută numele nu are o explicaţie etimologică certă ci doar una probabilă şi după părerea noastră neverosimilă : de la „har” care înseamnă „munte” în limbile semitice şi turcice. Greutatea rezolvării acestei enigme etimologice constă în ignorarea unei realităţi : avem de-a face cu un toponim dacic- Archita – căruia i s-a adăugat în faţă vocala „h”, rezultată din pronunţia maghiară specifică. Savantul în lingvistică comparată care a fost I.I.Russu a arătat că forma populară românească localnică şi deci cea autentică este nu Harghita ci Arghita sau Archita la care vrem să aducem unele completări (1). Rădăcina lingvistică „arka” folosită pentru a forma toponime este dacică antică şi o putem vedea în mai multe zone ale ţării : Archita – s.c.Vânători, j. Mureş; Arcuş – s.c.Valea Crişului, j. Covasna ; Archia – s.m. Deva, j.Hunedoara ; Archid – s.c.Coşeiu, j. Sălaj ; Archiş – c., j.Arad ; Archiud – s.c.Teaca, j. Bistriţa-Năsăud ; Arcalia – s.c. Şieu – Măgheruş, j. Bistriţa-Năsud ; Arcani – c. j. Gorj ; Arcanu – s.c.Scutelnici, j. Buzău ; Arceşti – s.c. Pleşoiu, j. Olt.
Arcanu este şi numele unui vârf (1760m) din masivul Vulcan.Toate aceste „arke” derivă din aceeaşi manta lingvistică din care au ieşit numele cetăţilor dacice Arcudava şi Arkobadava (2). Ele au ca explicaţie substantivul sanskrit „Arka” – un alt nume al Soarelui (3).
Râul Negru care se varsă îm Olt pe teritoriul j.Covasna, izvorăşte din muntele Şandru mare. Şandru este nume de familie românesc şi se consideră greşit că provine din maghiarul Sandor (unei astfel de capcane i-a căzut victimă şi lingvistul Iorgu Iordan). Şandru este un toponim şi antroponim dacic important întrucât rezultă din pronunţia în grai moldovenesc a teonimului Chandra – zeul şi stăpânul vedic al Lunii. Deosebit de răspândit în restul ţării: Şendreni – s.c. Frumuşica, j.Botoşani ; c.j. Galaţi ; s.c.Victoria, j. Iaşi ; Şendreşti – s.c.Matoşeni, j. Bacău ; Şendriceni – c. j. Botoşani; Şendroaia – s.c. Târlişua, j. Bistriţa-Năsăud ; Şendruleşti – s.c. Cepari, j. Argeş. Şandru, Şendroiu sunt antroponime româneşti. Şandru este şi un un erou din cântecele bătrâneşti ale românilor.
Zeul Chandra apare mai aproape de forma sa vedică în numele muntelui Cindrel din Carpaţii Meridionali.
Nordul judeţului Harghita este străjuit de masivul muntos Călimani, denumire formată din teonmul Kali – zeiţa neagră teribilă care distruge răul şi consoarta lui Shiva sub aspectul distrugător. Milarepa – un mistic tibetan a cărui viaţă a fost studiată de Constantin Brâncuşi o adora şi o numea „Mama Kali”. Căliman este un nume de familie românesc şi toponim extrem de răspândit sub diferite forme, în diferite zone ale ţării : Căleşti, Călieni, Călimăneasa, Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini.
Ineu, sat al comunei Cârţa, j.Harghita este un toponim ce are ca rădăcină sanskritul „ina” – capabil, puternic, voinic, brav, energic, domn, rege (4). În ţară mai avem o comună Ineu în j. Bihor, un oraş Ineu în j. Arad, un Inău- sat al oraşului Târgul Lăpuş, j.Maramureş şi un alt Inău- s.c. Someş – Odorhei în j. Sălaj.
Cârţa care este centrul de comună al Ineului din j. Harghita, se poate explica la rândul său prin saskritul „kîrtti”, adică „glorie”, ceea ce ne arată o zonă care cândva trebuie să fi fost reşedinţă fie administrativă-domnească, fie un centru religios ( 5). Toponime cu aceeaşi rădăcină în ţară : Cârţa – c.j. Sibiu ; Cârţibaşi – s. c. Bogdăniţa, j. Vaslui ; Cârţişoara – s.c. Avram Iancu, j. Alba.
Alte toponime dacice explicabile prin limba sanskrită, din cele două judeţe, de la curbura interioară a Carpaţilor :
-Pava – „Loc al aerului pur” (scrt „pava” = briză, vânt, aer pur, cântec de laudă)
- Goagiu – „Muntele vacilor” (scrt. go = vacă ; aga = munte)
- Zabala – Câinele lui Yama (Zabala / Sabala este unul dintre cei doi câini ai lui Yama)
- Adorjana – „Cei buni” (scr. durjana = rău, răutăcios ; aici avem un aoristic)
- Comalău – „Satul dulce” (scrt. komala = dulce, agreabil, plăcut )
- Saciova – „Satul consilierului regal” (scrt. saciva = consilierul regelui, ministru )
- Turia – „Al patrulea” (scrt. turiya = înseamnă literalmente „al patrulea” şi desemnează Sinele transcedental, Realitatea supremă. Este cea de a patra stare, dincolo de stările de veghe, de vis şi de somn. (6).
- Moacşa – „Eliberatul” (scrt. moksha – eliberare, libertate spirituală, descătuşare, ţelul final al vieţii omeneşti prin ieşirea din ciclul karmic al reîntrupărilor repetate (7). Din aceleaşi considerente arătăm că este foarte posibil ca numele de familie secuiesc Maksai să fie la origine dacică )
- Niraj – „Cel imaculat” ( scrt. niranjana = „Imaculatul”, un epitet al zeului Shiva)
- Nemira – conform cu scrt. „nemi” – obadă şi „namra”- curbură
Un toponim dacic extreme de interesant este cel de Bodogaia – localitate în judeţul Harghita, unde fenomenul de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti a fost atât de amplă şi brutală încât a dus la formarea unui atributiv pentru a-l defini – „bodogăire”.
Arătăm aici că Bodogaia, mai précis Bodh–Gaya are o semnificaţie religioasă mistică, desemnând locul unde se produce revelaţia unui mare sfânt. Bodogaia din Harghita are ca echivalent celebrul loc de pelerinaj Bodhi- Gaya din India unde se consideră că Buddha a atins iluminarea sau cu alte cuvinte a devenit un Trezit. Nu este singurul element de factură buddhistă în civilizaţia dacică, mai sunt destule pentru a forma noi ipoteze de lucru cu privire la interferenţele spirituale între moşismul getic reprezentat prin Zalmoxis şi buddhismul indian reprezentat pri Buddha.
- Daia – „Satul Moştenitorilor” (scrt.dăya = moştenire, parte). Probabil că există o legătură cu propietăţile celor care au înfiinţat satul şi ideia de moştenire.
- Zălan – „Străpungerea” sau „Lăncierii” (scrt.zal/ sal = străpungere, lance. Conform şi cu numele propriu Zalya / Salya, adică cel cu lancea din Mahabharata (8). În 1900, în gazeta maghiară „Szilagysag”, nr. 15, dr.Petho S., cercetând originea numelui Zalău ajunge la concluzia că este dacic, dar pe altă cale (zilaj-brâu, prin analogie cu Zilaj –un munte în Muntenegro) care rămâne ca o variantă de lucru. Întrucât Zalăul constituie spaţiul de trecere dinspre Europa de vest către inima Transilvaniei, ideia de „străpungere” ni se pare mai adecvată. Sanskritul „zal” mai înseamnă şi vârf ascuţit, vărf de săgeată sau lance, ceea ce străpunge.Valea Zălanului poate că este chiar o „străpungere” în geografia locală. În Valea Zălanului, cândva cu populaţie majoritar românească, prinţul Charls al M.Britanii a renovat o autentică gospodărie dacică transformând-o în reşedinţă regească de vacanţă.
- Aita – „Cei liberi” ( scrt. „ayata” = de necontrolat, fără constrângere )
- Jigodin- „Cei păcătoşi” (scrt. „jaghanya”= om al clasei de jos ; de la această formă s-a ajuns la atributivul de azi, „jigodie” – om fără valoare )
Dintre hidronime râul Olt care brăzdează judeţele Harghita şi Covasna, este râul sacru al dacilor cu o amplă încărcătură religioasă. El se explică prin latinul „alte” cu înţelesul de „sus” (9), întrucât precum în mitologia hindusă Gangele curge din cer, tot astfel în mitologia traco-geto-dacică, Oltul este un râu ceresc, prin urmare vine de „Sus” şi prin urmare primeşte atributivul de „Alt”. Altiţa – ornamentul din „partea de sus” a mânecilor unei ii, demonstrează acelaşi mod e formarea hidronimului dacic sacru Olt.
Nu am enumerat toponimele cert româneşti precum Vlahiţa, Căpâlniţa, Racu, Plăieşii, Corbu, Crişeni, Călugăreni, Porumbeni, care sunt cu sutele şi care nu mai necesită nici o explicaţie în plus. Mai mult, în privinţa toponimelor minore desemnând văi, mici pâraie, dealuri, cosişe, păduri ele sunt într-o mare proporţie româneşti. Este un adevăr ştiinţific demonstrat că dacii au rămas în Transilvania şi după retragerea romană şi au supravieţuit în ciuda atâtor valuri de migratori care au trecut pe aici – vizigoţii, gepizii, slavii, maghiarii, cumanii, pecenegii, tătarii şi mulţi alţii.
În sec.XII – XIII-a zona interioară a Carpaţilor de curbură a fost colonizată cu secui, o populaţie despre a cărei origine au existat mai multe dispute. În decursul timpului secuii au fost consideraţi pe rand : maghiari, sciţi, huni, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino- balkari din Caucaz. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că la sosirea lor în curbura interioară a Carpaţilor au găsit aici o populaţie românească sedentară, urmaşii dacilor numiţi de cronicarii maghiari vlahi. Nu o spunem noi ci
Simon Kezai, autorul unei cronici maghiare dedicate regelui Ladislav al III-lea (1272-1290) :
„Sacuii sunt resturile hunilor.Aflând despre reîntoarcerea ungurilor în Panonia, ei le-au
ieşit înainte la hotarele Galiţiei şi dimpreună cu dânşii au cucerit Panonia, din care au şi căpătat o parte, nu însă pe şes, ci la munte învecinaţi şi amestecaţi cu vlahii, de unde se vede că au şi adoptat literele vlahice” (10).
Din cronica lui Kezai rezultă cel puţin două lucuri : în primul rând că de la începutul venirii lor în Carpaţii de curbură, în urmă cu 800 de ani, secuii au fost nevoiţi să se amestece cu românii, populaţia locală , singura care stăpânea aceste ţinuturi ; în al doilea rând, vlahii aveau o civilizaţie superioară celor veniţi întrucât stăpâneau scrisul.
B.Haşdeu care a scris pe această temă studiul intitulat „Alfabetul dacic al lui Dekeneu” arată că acesta a fost o scriere runică şi că literele dacice au putut să supravieţuiască cu atâta puritate la români şi apoi la secui întrucât se scria foarte puţin iar caracterele trebuiau încrestate. Astăzi secuii se mândresc cu scrierea runică secuiască, dar uită să menţioneze că le-au luat de la vlahi, adică de la daci. Ne-ar lua prea mult să dezvoltăm subiectul runelor dacice transmise secuilor, de aceea facem trimitere la scrierile lui B.P.Haşdeu, V.Pârvan şi altor istorici precum în zilele noastre dr. Ioan Lăcătuşu care vede aici o continuare peste milenii a scrisului de la Tărtăria.
Dar oare numai scrisul l-au împrumutat secuii de la daci ? Un studiu de Ioana Cristache-Panait, intitulat „Alte mărturii ale originii entice româneşti a aşezărilor din Sud-Estul Transilvaniei”(11) subliniază nenumărate elemente etnografice româneşti în unele sate secuieşti : casele cu târnaţ şi stâlpi sculptaţi, porţile mari din lemn cu decoraţiuni florale şi geometrice, morile, obiectele de uz casnic şi de mobilier. În spatele acestei realităţi se află fenomenul de maghiarizare care durează de 800 de ani şi care şi-a pus amprenta asupra configuraţiei etnice a populaţiei în defavoarea românilor. Hunfavy Pal (1810-1891) un istoriograf maghiar recunoaşte acest adevăr : „În general considerăm neîndoielnic faptul că între secuii de astăzi o parte este de obârşie românească” (12). Maghiarizaţi românii din judeţele Harghita şi Covasna şi-au pierdut credinţa, portul obiceiurile şi ceea ce este mai grav limba strămoşească şi conştiinţa etnică. În studiul intitulat „Antroponime româneşti în limba secuilor şi maghiarilor”, savantul român I.I.Russu sunt extrem de multe exemple de antroponime aşa-zis secuieşti dar care de fapt sunt româneşti maghiarizate. Fenomenul înstrăinării românilor de neamul lor s-a produs de-a lungul secolelor de dominaţie maghiară, fie prin acordarea de titluri nobiliare fie prin privilegii ori posturi în administraţie dar mai ales prin discriminare care obliga populaţia autohtonă să accepte maghiarizarea prin modificare numelui şi schimbarea confesiunii religioase :
Raduly – Radu, Ficsor – Fecior, Boyer – Boier, Borbat – Bărbat, Draculja – Drăculea, Bottyan – Botian, Opra – Oprea, Bogacs – Bogaciu, Bokor – Bucur, Petrasko – Petraşcu,
Falka –Falcă, Muzka –Muscă, Chortan –Ciortan, Dragiczy – Drăghci, Myrcze – Mircea, Kolczar – Colcer, Bosarad – Basarab, Korbuly – Corbul, Sorbany – Şerban, Nyaguly – Neagul, Maga – Moga, Plotzkar – Ploscarul, Szelecsanu – Sălăjanu, Barna – Bârnă,Tsokan – Ciocan, Cretzuli – Creţu, Kapata – Capotă, Kiritza – Chiriţă, Oltyan – Oltean, Boile –Boilă, Sztankuj – Stăncui, Vojkully –Voicilă,
Muntyan – Muntean, Manya – Manea, Albo – Albu, Algya – Aldea, Vajna – Voinea, Csabany – Ciobanu, Endre – Indrea, Frenco – Frâncu, Ganya – Ganea, Grancsa – Grancea, Kalborân – Calboreanu, Kelemen – Căliman, Kornya – Cornea, Kozocsa – Cojocea, Kurka –Curcă, Krizsan – Crişan, Kozan – Cazan, Mocok – Moţoc, Kurtyan – Curtean, Matya – Matei, Mokany – Mocanu, Nyika – Noica, Nyagrus –Negruş, Parkalab – Pârcălabu, Pasko –Pascu, Tomucza – Tomuţă, Sztupar – Stuparu, Szarak – Săracu, Olah – Valah, Vakar – Văcaru ( 13). Cităm din comentariul facut de i.I.Russu :
„Atare „mutaţie antroponimică”este alt factor important care a făcut ca în ansamblu să apară între secui atât de „puţini”românii,care dispăreau aproape total după ce nu se mai declarau români şi nu mai purtau antroponime de acest tip, nici confesiunea românească nu o mai cunoşteau- acoperiţi de trei „etichete” : limba maghiară, numele personale ungureşti şi religia (romano- catolică, calvină- reformată, unitariană). Cu atare stigmate profunde, mai greu ar fi putut (după 2-3 generaţii sau veacuri) foştii români să-şi cunoască şi recunoască adevărata lor obârşie” ( 14.). Începând cu sec. XIX-lea acţiunea de înlocuire a numelor gentilicii s-a făcut sistematic, operându-se în registrele religioase ori civile, în cancelarii unde operau funcţionari lipsiţi de scrupule şi care prin ajustări ori falsuri slujeau pe o scară largă ideii politice de „naţiune unitară” în cadrul monarhiei austro-ungare.
Cercetările istorice şi filologice demonstrează o deznaţionalizare masivă a românilor în secuime iar acest aspect este confirmat şi de cercetările făcute de dr. P.Râmneţeanu, asupra originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei serologie a sângelui. Dr. P.Râmneţeanu în baza a mii de analize de sânge a stabilit că media indicelui biologic al secuilor este mai apropiat de indicele românsc decât cel unguresc.(15). În baza acestor date furnizate de ştiinţă speciliştii din perioada interbelică, au ajuns la concluzia că „majoritatea populaţiei din Secuime este de origine etnică românească (adică dacică –n.n.) indiferent dacă mai vorbeşte sau nu limba română, dacă mai aparţine sau nu credinţei noastre, dacă a mai păstrat sau nu amintirea legăturii fireşti cu neamul românesc”.
Nu doar românii ci şi secuii au suferit procesul de deznaţionalizare prin maghiarizare. La ultimul recensământ, cel din 2002 s-au declarat secui doar 476 persoane. De la începuturile lor secuii, aşa cum scrie cronica lui S.Kezai, secuii au fost în Panonia, dintr-un alt aluat decât cel al ungurilor. Apoi prin aşezarea lor în partea interioară a curburii Carpaţilor, din sec.XIII şi până astăzi în neamul lor s-a topit trei sferturi din populaţia dacică din zonă.Aşa se explică loialitatea secuilor faţă de Mihai Viteazu şi Ştefan Cel Mare.Secuii nu sunt maghiari dar ei şi-au pierdut conştiinţa etnică, declarându-se maghiari, pentru că li s-a inoculat această ideie falsă timp de secole. Aceleaşi metode care s-au aplicat în cazul maghiarizării românilor au funcţionat şi în ceea ce priveşte maghiarizarea secuilor : acordarea de privilegii, funcţii în administraţie, titluri nobiliare, apartanenţa la o naţionalitate decidentă în imperiul austro-ungar.
Scriem aceste rânduri pentru a înţelege faptele trecutului, fără părtinire ci doar de pe poziţii strict ştiinţifice cu scopul că, înţelegând istoria ţinutului de la curbura interioară a Carpaţilor, putem înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în prezent. După cum arăta Nicolae Iorga, cu maghiarii am avut şi avem o vecinătate, cu secuii o conveţuire. Într-o viitoare Dacie renăscută, secuii pot şi trebuie să conveţuiască în bună pace şi armonie cu populaţia autohtonă.

Gheorghe Şeitan
sursa: www.ioncoja.ro

Arkaim – Cetatea Soarelui construita de geti ?

Arkaim, cea mai misterioasa asezare antica, situata in regiunea Celiabinsk, in sudul Uralilor, a fost descoperita in 1987, in timpul lucrarilor de adancire a vaii raului din apropiere, care urma sa fie inundata.
Autoritatile locale doreau sa construiasca un rezervor imens de apa, pentru irigarea campurilor aride. De atunci, istorici, arheologi si numerosi cercetatori au incercat sa inteleaga secretele acestei cetati circulare, mai ales pe cele legate de natia care a locuit aici in urma cu peste 4000 de ani, la varsta la care a fost datata asezarea.

Arienii din Urali
Sapaturile au scos la iveala o structura bazata pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot in lume, de la Sarmizegetusa pana in Mexic. La prima datare, orasul Arkaim s-a dovedit a fi de-o varsta cu Egiptul si Babilonul. Gennadi Zdanovici, presedintele asociatiilor de arheologi care cerceteaza Uralii, a sustinut ca proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apa sa fie abandonat, importanta arheologica a asezarii fiind considerata inestimabila. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza ca populatia care a intemeiat Arkaimul apartinea celei mai vechi civilizatii, numita indo-europeana, desi, daca luam in calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinita ca europeano-indiana. Vadim Cernobrovi este de parere ca cei care au intemeiat acest oras antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariana, si in Arkaim se afla un templu solar si un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Muntii Orastiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este coplesit de infatisarea cetatii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul iti lasa o impresie incredibila. Uriasele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Orasul si imprejurimile sunt inscrise in aceste cercuri. Inca nu stim importanta lor, daca erau facute in scop defensiv, stiintific, educational sau pur si simplu tineau de vreun ritual”.
O cetate abandonata
Cetatea a fost construita pe un deal, un loc virgin, fara sa fi existat alta asezare inainte, dupa un model care, dupa parerea cercetatorilor rusi, imita sectiunea unui trunchi de copac, dar in planuri in trepte, fiecare cerc coborand o treapta fata de cel precedent.


Intregul ansamblu reprezinta un complex complicat, avand probabil rost civil, citadin, dar si functie religioasa, fiind orientat dupa pozitia unor constelatii. Cetatea circulara contine 60 de cladiri, 25 in cercul interior si 35 in afara acestuia. Fiecare casa asigura tot confortul, cu spatii structurate in jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperisul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca sa nu patrunda ploaia sau ninsoarea. Fiecare casa avea o anexa, o camara pentru pastrarea alimentelor. Apa era adusa printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios si util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau si rolul de a regla tirajul focului, folosit, in opinia cercetatorilor, si la confectionarea unor bunuri de uz comun, din cupru si bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub camari, apa rece curgatoare avand rol de racire a incaperii. Piata centrala din Arkaim, de forma neregulata, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc. Cercetatorii au observat ca orasul era echipat cu un sistem antifurtuna, care il proteja impotriva ploilor torentiale, apa scurgandu-se, prin canale, in vale. Casele erau protejate impotriva incendiilor, materialele de constructie fiind impregnate cu o substanta ignifuga. Cu atat mai curios este modul in care locuitorii au parasit orasul, incendiindu-l intentionat, dupa ce si-au strans strictul necesar, fara sa fi fost amenintati. Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie pentru ca nu exista ramasite umane si nici indicii ca ar fi avut loc vreo lupta in imprejurimi. Un mod similar de parasire a cetatilor l-au practicat si mayasii.

Focar geopatogen?
Specialistii de la statiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifesta in aria orasului-cetate: fluctuatii ale parametrilor magnetici si de temperatura, care se mareste sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fara sa fie un efect al schimbarii atmosferice, precum si fulgere globulare. Si turistii care se perinda prin Arkaim se plang anual de stari nefiresti, sunt cuprinsi inexplicabil de panica, cu cresterea tensiunii si accelerarea batailor inimii, dar si de o stare de febra, toate disparand brusc, asa cum apar. Multi copaci din zona prezinta malformatii si trunchiuri torsionate, semne ca exista focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii si animalele nu se simt bine daca stau prea mult in zona. In plus, geologii au constatat ca exista si fracturi de placi tectonice in valea Arkaimului, muntii din jur fiind activi seismic, o alta sursa a anomaliilor fizice. Starile nefiresti semnalate de oameni pot fi provocate si de canalele subterane de apa, concentrari de resurse minerale sau terenuri mlastinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masagetii – arhitectii constructiilor circulare

Cetatea Arkaim imita sectiunea unui trunchi de copac

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii “Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de constructie circulara, total atipic pentru regiune, masagetilor, geti care au emigrat in masa, in mai multe etape, ajungand pana la Muntii Urali, in China si Tibet, pastrand de-a lungul timpului religia si simbolistica solara. Deshayes remarca “organizarea de stup” a cetatilor circulare, care a influentat ulterior arta funerara a vechiului Orient. Pana sa mergem mai departe cu masagetii, acest popor uitat de istoria tarii de provenienta, Romania, e bine de amintit o particularitate a geografiei tarii noastre: are un relief concentric, care coboara in trepte, de la Muntii Carpati la Subcarpati, la dealuri si podisuri, apoi la campii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate in bejenie. In ce priveste cetatea solara Arkaim (in limba romana arhaica “im” inseamna noroi, mal), probabil ca “arca” fusese doar un popas spre destinatia finala, de aceea au si parasit-o, aparent fara motiv. Cert este ca in ruinele cetatii au fost descoperite sabii scurte cu lame curbate, ceramica ornamentata cu zig-zaguri, spirale si cruci cu raze, aceleasi simboluri fiind prezente si pe camasile din panza topita purtate de localnicii vaii Arkaim. Toate acestea duc cu gandul la folclorul geto-dac, desi vechimea cetatii Arkaim este mult mai mare. In schimb, urmele arheologice descoperite in Ucraina sunt extrem de asemanatoare cu cele descoperite in Romania, pe malurile Dunarii si ale Prutului, si datand din urma cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui

Arkaim. Un amfiteatru in trepte

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrari “Civilizatia veche a Iranului”, ii descrie in termeni elogiosi pe acesti masageti, “asezati pe fluviul Sar Daria si mai la est, principalii dusmani ai lui Cirus”. Dupa cum scria si istoricul grec Hekataios, care traia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele si animalul inchinat lui, calul, sunt razboinici de temut, pedestri si calare, sunt echipati cu platose, iar armele lor sunt spade, securi de lupta, de arama. Harnasamentele cailor le sunt impodobite cu aur, iar ei poarta in batalii centuri si fruntare de aur”. Una dintre cetatile masagetilor a fost descoperita de arheologul sovietic S.P. Tolstov, in 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulara, in varf de deal, inconjurata de un zid dublu de aparare, umplut cu pamant, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au infruntat ostile lui Cirus, in 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris. Herodot ne spune ca “cea mai mare parte a ostii lui Cirus a fost nimicita, iar Cirus insusi si-a gasit acolo sfarsitul. Tomiris a umplut un burduf cu sange de om, a pus sa fie cautat lesul lui Cirus printre mormanele de persi morti si cand l-a gasit i-a inmuiat capul in burduf, ocarand mortul: “Ti-am promis atunci cand mi-ai ucis fiul prin inselaciune ca o sa te inving si o sa te satur de sange!”".

Monumentul circular de la Adamclisi
Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns in 517 i.e.n. cu ostile in tinutul masagetilor, Horezm, care a trebuit sa se supuna, “in afara de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din razboaiele de cucerire dincoace de Dunare, “unde numai podul construit de persi (peste Dunare) il salva pe rege si armata lui sa impartaseasca soarta lui Cirus, fugariti de ostile getilor”. Un alt mare comandant al antichitatii, Alexandru cel Mare, a poftit sa-i cucereasca pe masageti, dar a dat gres. Horezmul a ramas in afara cuceririlor lui, totusi, unul dintre printii locali, Faramane, a vrut sa incheie cu Alexandru o alianta impotriva scitilor de la Marea Neagra. Conform istoricului expeditiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de calareti si-i promitea ca, daca Alexandru va accepta alianta, va aduce si pe vecinii lui, colchii si amazoanele! Conform lui Brentjes, alianta lui Faramane a reusit sa-i alunge pe scitii din Ucraina si de mai departe. Poate ca aceasta mare batalie este consemnata pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar si amazoane prinse in lupta (multi istorici sustin ca monumentul este mult mai vechi decat patrunderea lui Traian in Dacia). Faramane a infiintat statul “Amu Daria”.
“Cetatea berbecului viril” a dahilor
Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii si dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin in “Letopisetul Tarii Moldovei”) care se asezase la nord de lacul Aral si care tabara, la 250 i.e.n., sub conducerea lui Arsache si a lui Tiridates, in nord-estul Iranului.

Caii solari dacici
Acestia sunt intemeietorii temutelor semintii ale partilor! (Poate nu intamplator, la Parta, judetul Timis, se afla cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!) Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusa in mod ciudat de catre istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort”!!. desi conform limbii romane actuale, sensul ar fi mai degraba “berbecul viu”. Fara suparare, “coi” e cuvant stravechi, cu conotatii de virilitate! Si tot celor care inca mai sustin ca limba romana s-a format dupa cucerirea Daciei de catre romani, le mai oferim cateva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, si anume – urmasii dahilor lui Arsache au intemeiat dinastia Frates si au avut mai multi conducatori cu numele de Mitreadates. Iar Surenas (originar probabil din muntii cu acelasi nume, Sureanu, unde a inflorit cultul solar din timpuri stravechi), stralucita capetenie a ostilor regelui part Orodes al II-lea, a invins sapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, in anul 60 i.e.n. Dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, “ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”.
Zvastici solare si la Staraia Riazan
In urma cu cativa ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit in Rusia, langa Staraia Riazan, o cetate avand o constructie considerata de “tip Stonehenge”, numai ca avea dimesiuni mai mici si era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Sureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai inalta, la jonctiunea raurilor Oka si Pronia, o arie bogata arheologic, incepand cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat ca sanctuarul are 7 metri in diametru si este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distante egale una de alta. In centru se afla o alta constructie, rectangulara, si un pilon. Alte doua gauri de piloni au fost descoperite in partea de est si de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poarta prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului puncteaza rasaritul. Bucati de ceramica cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, in zig-zag, asemeni unor raze solare, si altele serpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite langa sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului si aveau un scop ritualic. In preajma sanctuarului nu a fost descoperita nici o asezare. Nici nu era bine pentru sanatatea omului sa existe o asezare la confluenta a doua rauri, iar preotii din vechime stiau acest lucru.
Origini carpato-dunarene

Model de locuinte la Arkaim
Din moment ce numai masagetii si dacii lui Arsache ridicau cetati circulare prin stepele Asiei, putem presupune ca “arienii” care au construit Arkaim erau stramosii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leaganul arienilor, in timpul primei lor aparitii, in spatiul carpato-dunarean. Astfel de constructii circulare, “aparate ale lui Uriel”, cu rol astronomic, astrologic si agronomic, sunt caracteristice primei civilizatii. Reamintim ca in “Cartea astrilor ceresti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este invatat de ingerul Uriel cum sa construiasca un “aparat ceresc”, pe care sa-l lase pamantenilor. Reconstruit dupa instructiunile lui Uriel, de catre cercetatorii britanici Christopher Knight si Robert Lomas, acesta a iesit exact de forma si dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Si atunci, nici nu ne mai mira de ce, oriunde se gasesc astfel de sanctuare, in jur sunt denumiri stravechi ce amintesc de uriasul Uriel: Urali la rusi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriasi. Ca o regula, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstitiile de vara si iarna, cand razele soarelui cad pe o anumita parte a sanctuarului. Toate au o cale procesionala pavata cu placi de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi vazut, prin ferestre si portaluri, in toate ipostazele sale. Acelasi model sacru il aveau si preotii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn si granit. Arkaim nu este decat o alta cetate-sanctuar inchinata Soarelui, de slujitorii lor stravechi: arienii din bazinul carpato-dunarean.
sursa : formula-as.ro

Orasul secret de sub Sarmizegetusa.

Astazi, un drum la cetatile dacice Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti aduna in inima romanului, deopotriva, durere si mandrie, pentru ca toate necazurile si trairile supreme ale sufletului te asalteaza acolo intr-un amalgam de simtiri ce te fac sa plangi cu un ochi si sa lacrimezi de bucurie cu celalalt. Asta am trait si eu zilele trecute cand am vazut cetatile dacilor. La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Un drum la cetatile lor nu te linisteste nici pe departe,ci, dimpotriva, ascute si mai mult semnul de intrebare, ca o sica trecuta cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi.

Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti
Am pornit la drum spre Sarmizegetusa Regia, plecand de la Costesti, cu doua carute trase de tractor. Dupa 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrand in cetate pe poarta de vest. Ajuns aici, ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, ne-a atras atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal.
Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati.
Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee.
Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.
Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.
Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit
Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte sub lespezile milenare.
“Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul?
Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut.
Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile? Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume bahaie de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun
tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.
Despre zei, credinte si nemurire in incinta sacra
M-am plimbat prin sanctuar cu atentie si grija sa nu calc pe vreun zeu sau sa nu frang, din greseala, vreun deget al marelui Zamolxis. El este acolo, va asigur, dar nu mai are templu in care sa stea. L-au distrus romanii sau chiar dacii fortati de invadatori, iar ce a mai ramas din el s-a aruncat la vale de catre arheologi. Pe scaunele batranilor preoti stau astazi paranormali si bioenergeticieni, care vin sa se incarce din energia templului. Din cand in cand, mai vin si oameni normali, dar bolnavi, avizi sa se vindece de dorul stramosilor. Tot drumul spre cetatea regala am simtit ca suntem insotiti de Marele Lup Alb, ce traia odinioara in preajma marelui preot, care l-a condus si pe Sfantul Andrei la templul stramosilor nostri, cum spune legenda. Si chiar cred ca a fost asa, pentru ca, la un moment dat, coborand de la Blidaru, am zarit un trunchi de copac in forma de lup in care se metamorfozase insusi Marele Lup Alb. La Sarmizegetusa Regia am trait pentru cateva clipe sentimentul ca dacii s-au ridicat din istorie si s-au intors in sanctuarele din munti.
Spun aceasta pentru ca aici s-a discutat despre religia lor “cu cartea pe masa” adusa de “Dacica”, editura care a lansat, in premiera nationala, un volum despre daci chiar la ei acasa. Este vorba despre lucrarea “Religia geto-dacilor”, o carte despre zei, credinte, nemurire, sacrificiu, preoti si initieri, pe baza scrierilor vechi ale antichitatii, semnata de I.I Russu. Si tot aici dr. Aurora Petan, directorul editurii amintite, si alti vorbitori au discutat despre harta Daciei, “Legendele dacilor liberi”, “Muntii dacilor”, “Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia”, “Medicina in Dacia”, “Andrei apostolul lupilor”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, tot atatea titluri despre daci lansate de aceasta editura. Si tot la Sarmizegetusa, chemati de spiritul stramosilor, ajunsesera regizorul Andrei Chiriac si scenaristul Mihai Manescu, doi tineri care lucreaza in acest moment la serialul de televiziune “Secretul coifului de aur”, film inspirat de scrierile de pe placile de plumb de la Sinaia.
Nepoti, ajunsi in vizita la bunicul Decebal
Dupa trei zile petrecute intre zidurile si altarele stramosilor daci de la Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti, am plecat spre orasul nostru de zgura cu ochii sufletului plangand de mila si de bucurie. De mila pentru istoria neamului, ignorata, batjocorita sau distrusa la comanda, ca sa se uite totul. De bucurie, pentru ca mai exista romani, mai exista tineri, mai exista batrani cu inimi suficient de mari ca sa incapa in ele si aceasta particica de istorie, pe care nu vor, nu pot si nu trebuie sa o uite. Ca este asa, ne-au dovedit-o in zilele libere romanii care au renuntat la mititeii rasuciti pe gratare pe marginile apelor si la berea rece din parau, pentru a se intalni cu stramosii la ei acasa, in cetatile lor. Eu cred ca cineva va razbuna istoria pierduta, de vreme ce Dacian Tudor, un baietel de numai 2 ani, a avut forta sa urce neajutat de parinti la Blidaru, iar Raducu, fratele lui de 6 luni, a venit purtat in brate de mamica si taticu la bunicul Decebal sa-l asculte povestind despre lupi si zei, batalii si tradari. In ceea ce ma priveste, eu nu cred ca dacii au fost vreodata infranti.
misterele-terrei.blogspot.com

Mingea de aur

Coiful din aur de la Poiana Cotofenesti are o istorie stranie. Unii cercetatori sustin ca an al descoperirii 1927, altii 1929. Mai cert este anul 1927, cand coiful apare inregistrat in depozitele Bancii Nationale. Povestea gasirii lui este plasata anterior predarii obiectului statului roman. Cu certitudine se stie ca a fost descoperit la Poiana Cotofenesti, comuna Varbilau, judetul Prahova, de un copil care pastea vitele. Copilul n-a dat nici o importanta obiectului in sine. A mai chemat si alti copii si-au jucat impreuna fotbal, pana seara, cu "oala" gasita. Seara a dus-o acasa si a aruncat-o pe cotetul porcilor. Obiectul a zacut acolo o iarna, fara sa fie bagat in seama. Intr-o zi, invatatorul aflat in vizita la familia copilului gasitor al comorii a observat in lutul cu care era podita camera in care intrase niste "nasturei" galbeni. A ridicat cativa de jos si a intrebat, uimit, de unde sunt? Gazda i-a raspuns invatatorului ca sunt de la o oala cu care s-au jucat copiii pe deal in vara trecuta.                                                                                                                                                   Acum e undeva aruncata pe-afara. Invatatorul n-a insistat, dar a plecat cu "nastureii" in buzunar. Sa-si fi dat seama ca sunt din aur? Dupa plecarea invatatorului, tatal baiatului i-a trimis pe copii sa caute "oala" si sa o aduca in casa. In mintea lui a incoltit ideea ca "oala" aia trebuia sa fie ceva de pret. Daca domnul invatator intorcea pe o parte si pe alta "nastureii" si i-a pus in buzunar cu grija, atunci pesemne ca sunt valorosi. Omul a curatat obiectul si atunci a aparut aurul, in toata stralucirea lui. Mai exista o indoiala: daca e din alama? Ion a pus obiectul intr-un saculet si a hotarat sa vina cu el la Ploiesti si sa-l prezinte unui bijutier. Trebuie sa fi fost multi bijutieri in capitala judetului. In catagrafia din 1830, figureaza doi argintari. In cea din 1932, figureaza sase argintari. In monografia Ploiestiului, de M. Sevastos, scoasa in 1939, figureaza la loc de cinste argintarul Lazar. Pe cutiile cu bijuterii livrate clientilor sta scris in interior, pe capacul cutiei: "Lazar argintar". Fondat 1854 Ploesci. Cert este ca inainte de 1944, erau in centrul orasului Ploiesti, patru bijutieri evrei, cu atelierele lor. Nu stim la care din ei s-a prezentat omul cu obiectul gasit. Bijutierul i-a spus lui Ion ca "oala" este fara importanta. Nu crede ca e din aur. Va verifica, dar obiectul este foarte frumos lucrat si merita pastrat pentru lucratura lui. Prefacandu-se nu prea interesat de obiect, bijutierul i-a oferit taranului o suma de bani egala cu posibilitatea achizitionarii unei perechi de boi, buni de munca. Omul a plecat spre casa multumit, dar apoi s-a razgandit asupra targului facut, considerand ca a fost pacalit. Dupa cateva zile, timp in care trebuie sa fi avut loc si discutii in familie, omul a pornit din nou spre Ploiesti. A discutat cu bijutierul si a mai cerut bani, considerand ca primise prea putini. Dupa multe insistente, bijutierul i-a mai oferit o suma. Taranul a pornit din nou spre casa, convins totusi ca a fost tras pe sfoara, socotind ca obiectul dat de el bijutierului valoreaza mai mult decat i s-a oferit. Hotarat a luat iarasi drumul orasului, ca sa ceara o suma mai mare. Dar, surpriza! Obiectul nu mai era. Bijutierul pusese comoara intr-o geanta si pornise spre Bucuresti, predand-o Bancii Nationale. Primea ca recompensa o suma extrem de mare, fata de ce oferise el taranului: jumatate din valoarea obiectului pretios, ce se dovedi a fi, cu adevarat, o comoara: un coif de 725 de grame de aur fin.

 

Cosoni de aur

Asemenea recompense erau prevazute la vremea aceea, pentru salvarea tezaurelor de mare valoare. Cel putin asa sustine regretatul profesor de istorie Nicolae Simache, de numele si activitatea caruia sunt legate toate muzeele din judetul Prahova, multe din muzeele din judetul Dambovita si judetul Buzau, care au fost infiintate sub indrumarea sa. (Azi, doar Muzeul Ceasului din Ploiesti ii poarta numele.) Relatarea mi-a fost facuta in 1965, cand am purtat o discutie mai ampla cu dansul, despre probleme de arheologie din judetul Prahova, subiectul lucrarii mele de grad doi la istorie. Nu pot stii cat adevar si cata fictiune este in relatarea dansului. Nu mi-a fost prezentata sursa informatiilor. Surprinzator a fost faptul ca in 1970-1971 au mai fost gasite in depozitele Bancii Nationale, fragmente din aur, desprinse din calota coifului. Din pacate, acesta n-a fost restaurat in intregime. Coiful cantareste azi 770 de grame. Nu stim in ce imprejurari au fost recuperate fragmentele adaugate ulterior.
Aflandu-se in camera tezaurului Muzeului de istorie al Romaniei, dintr-o vitrina centrala, inca de la intrare, te privesc doi ochi magici, cu sprancenele duble, terminate arcuit, ca sprancenele stufoase ale unui om in varsta. Te privesc autoritar si insistent, ochi apotropaici, ochi stranii, care insista asupra ta, te coplesesc, pentru ca sunt surprinsi cu pupilele larg deschise, parca infricosatori. Ochii trebuiau sa alunge duhurile rele, sa ii infricoseze deopotriva pe vrajmasi si pe supusi. Azi, cand ii privesti, parca iti spun: "Asa-i ca am invins lacomia oamenilor si timpul?".
Prof. POPESCU EMANOIL - str. Maramures nr. 16, ap. 1, Ploiesti, jud. Prahova

Stapanul cetatii Dacice

Stapinul cetatii dacice Satul Pisculesti din comuna Tinosu, judetul Prahova, se afla la aproximativ 30 km sud de localitatea Brazi, pe malul drept al riului Prahova. Aici, in ziua de 21 martie 2005, semnatarii acestui articol, impreuna cu dl Gheorghe Cohal de la ASFAN - Romania, au stat de vorba cu un om care are in curtea sa o cetate dacica. Bogatul sarac Dl Mihai Olteanu s-a nascut la 25 iunie 1956 in Ploiesti si locuieste in prezent intr-o gospodarie a carui temelie a fost pusa, prin anii 1959-1960, de bunicii sotiei sale, care cumparasera, prin 1930, un petic de pamint la Pisculesti, teren pe care se gasea si un deal, sub care nimeni nu stia cu precizie ce se ascunde. Interlocutorul nostru, stapin cu acte in regula, are in prezent o casa frumoasa, cu o curte bine intretinuta, dar nu are curent electric, desi linia de tensiune trece la citiva zeci de metri de el, iar apa potabila si-a tras-o, printr-un furtun nesfirsit, dintr-un izvor. Asadar, modern, dar cu conditii de acum… 100 de ani. Om muncitor, dl Olteanu a cautat sa foloseasca cit mai chibzuit terenul pe care il are, inclusiv "dealul" din fundul curtii, numai ca, arindu-l, au aparut surprizele, care se tin si acum lant. Arheolog fara voie Relatarile dlui Olteanu curg apoi domol, ca si timpul ce s-a scurs peste istoria nestiuta, ingropata in acel loc. "Primul roman care a vorbit despre cetatea dacica de la Tinosu a fost Cezar Bolliac (1817-1881), care a fost nu numai om de litere, ci si arheolog. Mai tirziu, un profesionist, arheologul Radu Vulpe, impreuna cu sotia sa, a venit, a cercetat si a atestat existenta cetatii dacice in acest loc, scotind la iveala diverse obiecte metalice si cioburi de ceramica. Necazul este ca, desi dacii au fost un popor puternic, apreciat nu numai de vecini, ci si de alte semintii mai de departe, nimeni nu vrea sa recunoasca acest lucru, iar noi nu acordam atentia cuvenita propriei noastre istorii. Eu si familia mea am gasit, fara eforturi mari, diverse vestigii, intre care si un picior de pahar de lut ars, care dovedesc ca dacii care au stat aici erau bine organizati, din toate punctele de vedere. Am sapat cinci gropi si la toate, la 1,20 m adincime, am dat peste niste dale de piatra, de cite 50 cm patrati si 12 cm grosime, confectionate de mina omului, probabil cu peste 2500-3000 de ani in urma, sub care sigur se ascunde ceva". Dintr-o succinta analiza pe care am facut-o ulterior, in asezarea dacica de la Tinosu, printre fragmentele pe care noi le-am gasit acolo, se gasea si un ciob cu desene specifice culturii Tei, apartinind epocii bronzului tirziu, deci de acum peste 3500 de ani, o toarta de urna funerara, slava, precum si zgura vitrificata, semn ca acolo se topeau metale, la temperaturi foarte mari. Reteaua de tunele si putul de arme Dl M. Oltenu presupune ca sub gurguiul din curtea sa se ascund niste tunele prin care preotii daci, poate chiar Zamolxe, veneau si apareau in fata poporului. Domnia sa afirma ca aici, in zona Tinosu, exista o retea de galerii subterane, care leaga locurile in care erau sanctuarele dacilor. Unchiul dlui Olteanu, Petrache S. Gheorghe, nea Gica al lui Soare cum i se zice, om la 80 de ani, nascut si crescut la Tinosu, prezent si el la fata locului, ne spune: "Dacii nu erau pagini, asa cum gresit se sustine. Preotii nostri de azi nu se pot intoarce la credinta dacilor, pentru ca nu pot da inapoi si nu accepta ca strabunii nostri, socotiti pagini, credeau si ei, cu tarie, in ceva. Vechiul popor trac, mai apoi geto-dacii, a fost unul inteligent, care avea relatii comerciale, economice si militare cu lumea larga. Aici sint ingropate comori, rezerve pe care si le-au facut in mod normal. Mosii mei spuneau ca au vazut flacari jucind noaptea, prin diferite locuri, iar aici - si ne arata o adincitura in deal - este un put in care sint, cu siguranta, sabii, sulite, scuturi, dar, probabil, si bani ". "Noi ce le lasam urmasilor nostri?" In anul 1996, stapinul cetatii dacice, om de buna-credinta, a anuntat Muzeul de Istorie din Ploiesti despre "averea nationala istorica" ingropata in curtea sa. Bineinteles ca nu a miscat nimeni nici un deget, pentru ca romanii nostri nu sint dornici sa-si cunoasca trecutul. La ce ar folosi Este mai interesant al altora! Prin 2004, la interventia "Gazetei de Prahova", au venit doi arheologi care au confirmat existenta acestui asezamint stravechi. Dar ei au mai spus ceva: "Cetatea a fost arsa voluntar, pe vremea lui Domitian". Adica dacii au dat foc asezarii, pentru a nu ramine intreaga in mina cotropitorilor romani, cei despre care am invatat ca "ne-au civilizat". Dl. Olteanu are insa un alt punct de vedere: "Eu am gasit aceste fragmente de oase, care par umane, arse. Nu dacii au dat foc cetatii de la Tinosu, ci romanii, care, dupa ce i-au ucis pe localnici si i-au jefuit, au incendiat-o. Dacii nu dadeau foc la cetate cu oamenii in ea. Toti arheologii stiu ca fiecare cetate dacica avea un tezaur, o rezerva de aur si alimete, dar putini au vorbit despre aceste rezerve. Aici, la mine, sigur exista ceva, pentru ca aici nu au ajuns, ca in alte locuri, hotii, cautatorii de comori. O comoara este gasita doar atunci cind ii vine timpul, cind cei care au ascuns-o vor sa ne lase sa o gasim. Dar pentru asta trebuie sa facem si noi ceva, sa ne amintim de ei, sa scoatem la lumina ceea ce ei ne-au lasat, si ne-au lasat destule. Dar noi, noi ce le lasam urmasilor nostri Nimic!", ne-a mai spus domnia sa. Spre sfirsitul discutiei, dl Mihai Olteanu ne-a mai spus o concluzie personala, una uluitoare, pe care am auzit-o tot mai des in ultimul timp: "Inaintasii nostri au avut legaturi cu fiinte din alte lumi ceresti. Nu sintem singuri in Univers, iar dacii citeau in stele cum citim noi intr-un ziar si stiau despre ele mult mai mult decit stim noi azi". Ce vrea, de fapt, romanul nostru "Vreau sa fac aici o tabara pentru tineret, sa scoatem din maruntaiele pamintului ce este ascuns si sa le redau tarii, pentru ca istoria ingropata aici este a noastra, a romanilor. Nu am primit nici un fel de sprijin de la autoritati. Un preot ortodox mi-a adus pe cap un popa din Anglia, care avea bani multi, dar eu vreau ca acest lucru sa fie facut de romani, nu de straini. La citeva banci, unde m-am dus pentru o sponsorizare, m-au considerat nebun. Asa e, azi sa fii patriot inseamna sa fii nebun!". Chiar asa o fi oare Il ajuta cineva pe dl Mihai Olteanu, stapinul cetatii dacice din satul Pisculesti, comuna Tinosu, judetul Prahova Daca deschideti un club, Clubul Vechilor Daci, toti trei semnatarii acestui articol roaga sa fie trecuti in rindul membrilor fondatori. Va multumim! TEXT: IONEL GRAMA & CRISTIAN POMPEI FOTO: VICTOR RAICU

sursa :http://www.btt.ro/ro/903/1644/Stapinul-cetatii...

---