O enigma istorica

Romanizarea Daciei.

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.
Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor
E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua “Dacie”. In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste “parghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric. Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor “interesati” in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau.

N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica “translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

Istorie si politica

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.
Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

* Formula-As.ro

ROMÂNIA - VICTIMA UNUI PLAN CRIMINAL AL STRATEGILOR NOII ORDINI MONDIALE

Poligon de incercare...

... in plan real pentru SIDA, dezindustrializare, deznationalizare, depopulare, asta a ajuns tara noastra dupa ce „Lumea libera” ne-a adus in pragul falimentului. Pe aceasta tema, recent au fost prezentate o serie de documente ce incrimineaza strategii Noii Ordini Mondiale (N. O. M.) de producere artificiala si raspandirea controlata a virusului AIDS (SIDA). Conform acestor documente, in „fundamentarea” descoperirii sunt angrenate organisme precum CIA, Ministerul Apararii al SUA (Departement of Defense - DOD) si Clubul de la Roma. Interesant este ca malefica idee a producerii unui virus ucigas ca antidot impotriva suprapopularii planetei a fost elaborata si dezvoltata in mod secret de catre eminenta cenusie a Clubului de la Roma, dr. Aurelio Peccei, o data cu pregatirea documentelor pentru „Conferinta Populatiei” de la Bucuresti, cand s-a atras atentia asupra dublarii populatiei in progresie geometrica. Astfel, daca in 1900, populatia Globului era de 1,6 miliarde locuitori, in 1960 se dublase (deci crescuse cu 1,6 miliarde in 60 de ani), ca in 1999 sa dubleze din nou si sa ajunga la 6 miliarde. Ceea ce inseamna ca in mai putin de 40 de ani populatia Globului a crescut cu 3 miliarde de locuitori.
Iata de ce, in documente strict confidentiale, strategii lumii, autorii din umbra ai Noii Ordini Mondiale (N.O.M.) au pus la punct un plan de reducere in masa a populatiei, in special a celor din tarile subdezvoltate ale Africii, unde desi mortalitatea este extrem de ridicata (in jur de 20 la mie) natalitatea este dubla (peste 40 la mie), astfel ca si sporul anual al populatiei in aceste tari este de 20-25 la mie si chiar mai mult. In schimb, in tarile dezvoltate sporul populatiei este de circa 1 la mie, zero sau chiar subunitar, dar nu mai mult de 1-2 la mie. In aceasta situatie de depopulare lenta (Germania, Suedia, Olanda etc.) au luat masuri de sprijinire a familiilor, incurajand femeile sa aiba cat mai multi copii, chiar si atunci sau mai ales atunci cand nu sunt casatorite. In Germania, situatia de femeie necasatorita cu doi, trei sau patru copii a devenit un soi de meserie, ele fiind un fel de matca reproducatoare a statului german, foarte aproape de ceea ce visa cu decenii in urma un alt precursor al N.O.M. Se stie ca rata mortalitatii este direct dependenta de nivelul de trai si se modifica rapid, in vreme ce natalitatea tine de gena si de mentalitati, fiind mai dificil de modificat. Asa se face ca in tarile arabe, care au dat de bogatia petrolului, rata natalitatii a ramas neschimbata ca in vremurile de saracie, respectiv foarte ridicata, in vreme ce rata mortalitatii a scazut la cote incredibile, de 3-5 la mie. Motiv pentru care strategii N.O.M. si intretin acolo focare de razboi in ideea stoparii acestei explozii demografice. Nimic nu se face la intamplare. Virusul HIV a fost produs tocmai pentru a stopa cresterea populatiei in Africa devenita o bomba demografica, pentru a se abate atentia opiniei publice, mai precis pentru a fi intoxicata cu informatii ce par veridice s-a prezentat varianta infectarii de la maimutele verzi din Congo, prin consumul carnii acestora ori prin sodomie. Pe aceeasi linie a inocularii ideii ca ar fi vorba de "pedeapsa divina" pentru devierile omenirii sfarsitului de mileniu, s-a mers si in cazul infestarii deliberate a grupurilor de homosexuali din America. In toate cazurile, virusul imunodeficitar (HIV) a fost inoculat prin injectare. In acelasi mod s-a procedat in cazul planului complex de-a dreptul criminal la care este supusa Romania de aproape doua decenii, devenita un poligon de experimente incredibile. Dar care isi arata de acum rezultatele odioase. Este stiut ca primele cazuri de SIDA au aparut in Leaganul nr. 1 „Sfanta Ecaterina” din Bucuresti. Explicatia medicilor de buna credinta a fost si este ca virusul a fost inoculat in mod dirijat, in cadrul unui program de vaccinare, sustinut de o fundatie internationala, implicata si in exportul de copii din Romania. La vremea respectiva s-a declansat o ancheta urmata de un proces penal care au fost insa musamalizate la interventia unor forte internationale oculte, aceleasi insa care aveau in vedere anihilarea Romaniei sub toate aspectele, incepand cu populatia.

Ordin: „Depopulare galopanta”!

Inocularea HIV si raspandirea SIDA constituie doar unul din mijloacele folosite pentru depopularea galopanta a Romaniei. Conform unor cifre vehiculate de presa straina (din Israel, de pilda), Romania are actualmente o populatie cu 2 milioane mai redusa decat in 1990, deci cu 10% mai putin. Cert este ca, in baza ultimelor cifre statistice, Romania a ajuns la un raport natalitate-mortalitate mai mult decat alarmant, fara corespondent intr-o alta tara sau intr-o alta perioada. Conform datelor Comisiei Nationale pentru Statistica, mortalitatea depaseste 14,7 la mie, in vreme ce natalitatea scade sub 10 la mie. Asadar, de la 2-3 la mie spor in anii '80 s-a ajuns la minus cinci la mie, cu zone foarte extinse in care s-a ajuns la minus sapte sau opt la mie!
Cifrele coincid intrutotul cu cele preconizate de cupola N.O.M., care are in vedere ca in urmatoarele decenii populatia sa se reduca in mod drastic la numai 2 miliarde de oameni, aproximativ la nivelul la care se gasea in perioada anterioara primului razboi mondial. Ca un argument in plus, care confirma cele ce se intampla in Romania, trebuie aratat faptul ca strategii crearii virusului S.I.D.A. si ai celorlalte mijloace criminale de diminuare a populatiei s-au ocupat de reducerea populatiei in Salvador prin declansarea unui razboi local. Planul insa a esuat, conform unor declaratii ce provin din chiar cercul celor initiati, intrucat nu a fost combinat cu alte mijloace de reducere a populatiei, motiv pentru care un asemenea plan complex cuprinzand inocularea virusului HIV, atacul la nivel psihosocial, infometarea, deznationalizarea si, in cele din urma, si un razboi civil sau interetnic se aplica in Romania. Thomas Ferguson, cel care a facut dezvaluirile cu privire la Salvador si care este unul din strategii Clubului de la Roma a sustinut cat se poate de nevinovat ca Salvadorul trebuia "salvat" intrucat rata natalitatii era de 3,3 la mie, aproape unica in lume intre tarile non-africane. Printr-o coincidenta tragica, Romania avea, in anii 80, cand s-a pus la punct planul ce avea sa inceapa cu asasinarea lui Ceausescu, exact acelasi procent de crestere demografica: peste trei la mie. Reducerea populatiei prin mijloacele aratate este, dupa Ferguson, "cheia" strategiei Clubului de la Roma si a grupului lui Henry Kissinger, care au elaborat o strategie ce se potriveste exact cu ceea ce s-a intamplat in Romania. Ei spuneau astfel: "Vom veni intr-o tara si vom intreba: care este planul vostru de dezvoltare? Aruncati-l. Nu va trebuie nimic. Doar sa aplicati un plan de exterminare a populatiei. Prea multi oameni inseamna rascoala sau comunism." In baza acestor informatii vehiculate si in tara noastra, dar de fiecare data ocolindu-se faptul ca si Romania constituie un astfel de cobai, se explica toate actiunile de agresiune impotriva Romaniei si populatiei sale. Se explica de ce Banca Mondiala a alocat 50 milioane de dolari pentru ca sa se desfiinteze 100.000 de locuri de munca ale minerilor, se explica de ce Fondul Monetar International conditioneaza acordarea imprumuturilor sale de desfiintare a marilor combinate zootehnice si de distrugere a agriculturii, respectiv a surselor de hrana, se explica de ce Romania a fost obligata sa-si reduca la 30% efectivele miliare, se explica de ce Romania a fost obligata sa-si reduca rezerva de grau de la 2 milioane de tone la numai 350.000 de tone pe care deja a consumat-o.

Am respectat „graficele mortii”

Anii 1999-2000 constituiau punctul final al acestui plan decenal de anihilare a Romaniei. Foametea ce se prefigura in mod cert - respectiv realizarea unei recolte de numai 2 milioane de tone de grau fata de un necesar de cel putin 3,5 milioane de tone - coincidea cu situatia incetarii de plati concomitent cu epuizarea rezervei valutare prin plata fortata a dobanzilor de 2,5 miliarde de dolari, cu radicalizarea populatiei prin cresterea exploziva a somajului si incetarea platilor catre bugetari si pensionari (acestia din urma in numar de 6 milioane) si mai ales cu declansarea conflictelor interetnice in Ardeal in scopul implicarii Romaniei intr-un razboi de uzura, distrugator. Acestea sunt faptele binecunoscute din presa de toate zilele, din informatiile publice. Ceea ce nu vad politicienii, nici cei de la putere si nici toti cei din opozitie, este prezenta acestui plan diabolic ce leaga lucrurile si le face intrutotul explicabile. Din pacate, intr-un mod catastrofal pentru noi. Deci, se poate spune ca am respectat „graficele mortii”! Totusi, asa cum ne-am uimit de milenii dusmanii, noi romanii am supravietuit si acestui genocid organizat si, spre stupoarea unora, nici nu dam semne ca am fi pe cale de disparitie.

Imparatii Romei de origine Dacica

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.

Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.

Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei. Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin "carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca). Lactantiu, scriitorul care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului "intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

Sursa: FORMULA AS

Petitie contra denumirii de rom/roma/romanis si revenire la cea de tigan

Intrati si votati petitia http://www.PetitionOnline.com/qd3xx666/petition.html
Catre Parlamentul Romaniei, Domnilor Senatori si Deputati :
In ultimul timp temele principale ale stirilor a fost legata de reactia ostila impotriva cetatenilor romani din Italia si mai nou si din alte tari europene.

Aceasta reactie fara precedent indreptata impotriva tuturor romanilor stabiliti in aceste state a pornit mai ales de la comportamentul anormal si infracţional al unei etnii minoritare de cetateni romani, si anume tiganii sau etnia romilor. Această etnie nu este specifică Romaniei, ea intalnindu-se in majoritatea tarilor europene in diverse proportii, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/romanies in engleza) este asimilata mai ales cu numele tarii noastre: Romania, raspandindu-se astfel o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului roman.

Cand cetateanul italian, de pilda, citeste un articol in care se intrepatrund termenii "romeno" si "rom", este normal sa se afunde intr-o confuzie care, incetul cu incetul, duce la o suprapunere mentala a celor două denumiri.

Odata aceasta suprapunere instalandu-se, ea funcţioneaza si in sens invers; astfel auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandeaza: "tiganii, tiganii", referindu-se la romani. Rezultatul pe termen mediu si lung pentru populaţia Romaniei in raport cu popoarele europene poate fi devastator, instalandu-ne in coada Europei. De aceea, inainte de a vedea ce este de facut, merita studiat cum s-a ajuns in aceasta situatie.

Tiganii sunt un popor migrator. Migrarea tiganilor din India in Europa s-a facut intre secolele al IX-lea şi al XIV-lea, in mai multe valuri. Odata cu intrarea lor in Imperiul Bizantin, la mijlocul secolului al XI-lea, au capatat si numele etnic pe care il poarta astazi , Tigani. Aflandu-se pe teritoriul Greciei si-au atribuit denumirea unei secte religioase grecesti cu numele Athinganis sau Atsinganos care insemna "de neatins". Prima atestare a tiganilor in Imperiul Bizantin este conţinuta intr-un text hagiografic georgian, care datează din jurul anului 1088; aici se face referire la aşa-numitii Adsincani, renumiti pentru vrajile si faptele rele pe care le fac. Istoria europeana a tiganilor incepe la inceputul secolului al XIV-lea, cand acestia au patruns in Turcia, venind din Asia Mica. Prin anii 1415 - 1419 ii intalnim in toata Europa Centrala, din Ungaria pana in Germania. Pe la 1422, o banda numeroasa de tigani coboara in Italia, pana la Roma (precum se vede, istoria lor pe acele meleaguri a inceput mult inainte de valul de tigani veniti din Romania). In deceniul urmator au ajuns pana in Franta, Spania, Anglia si Scandinavia. Aici ei preiau denumirea de "egipteni" (Gypsies), foarte curand li s-a fixat numele pe care il poarta si astazi.

Foarte interesant este ca tiganii si-au atribuit intotdeauna numele altor etnii sau popoare care le-au ingaduit sa-şi ascunda etnia:
"Satra" vine de la casta Kshatria (razboinica) careia nu i-au apartinut niciodata.
"Tigan/Zigeneur/Zingaro etc" vine de la "Athinganoi", secta religioasa grecesca recunoscuta pentru activitatea de prezicere, tiganii n-au au apartinut niciodata acestei secte.
"Gypsy" vine de la "Egyptian" cum si-au spus acum vreo 600 de ani pentru a primi bani, locuinte si mancare pe gratis, pretinzand ajutor ca fiind crestini egipteni aflati in pelerinaj.
"Yansser" cum sunt cunoscuti la New York, vine de la ienicer turc, cum s-au prezentat tiganii emigrati in America pe la 1900. In Germania numele cele mai folosite sunt Zigeuner si Sinti. In limba franceza s-a impus numele Gitanes. In limbile engleza si spaniola, Gipsy, respectiv Gitano. In Danemarca, Suedia si Finlanda s-au prezentat sub numele de Tattan (tatari).

Precum se vede, tiganii s-au raspandit in toată Europa, venind din India prin Asia Mica si nu constituie sub nici o forma o problemă legata de poporul roman, mai mult decat de cel maghiar, francez sau spaniol, de exemplu. Cea mai timpurie informatie scrisa despre prezenţa tiganilor pe teritoriul Romaniei datează din 1385. De la primele atestari ale prezenţei lor in Tara Romaneasca si Moldova, tiganii au fost robi si vor ramane timp de mai multe secole, pana la legile de abolire a robiei de la mijlocul secolului al XIX-lea. In mod paradoxal, perioada cea mai buna a tiganilor a fost in perioada regimului comunist. In anii '70 PCR-ul in primii ani ai comunismului a manifestat in ce-i priveşte pe tigani, un fenomen de neconceput inainte: in aparatul de partid, in militie, armata si organele de securitate au fost angajati un numar relativ mare de tigani care au lansat o politica de formare a unui nationalism tiganesc de colonizare a satelor sasesti si svabesti cu tigani adusi nu numai din toata Romania, dar adusi si din exteriorul Romaniei (Cum va explicati ca in satele din sasime sau svabime in care nu vezi tipenie de alta etnie decat de tigani ce vorbesc limbi precum bulgara, rusa, slovaca etc?). Imediat dupa '90 Nicolae Gheorghe apare ca membru GDS, publica la Revista 22, este trimis la tot felul de simpozioane internationale, devine membru Soros, lanseaza tot felul de programe pentru tigani, precum si infiintarea de catedre universitare tiganesti. Aceasta ascensiune a unor tigani s-a petrecut mai ales in conditiile politicii sociale a regimului comunist, care urmarea incurajarea categoriilor sarace si distrugerea vechii structuri sociale, refractara noilor randuieli. Asa se explica de ce, nu in putine comune, in funcţia de primar a fost pus un tigan. Datorită originii sociale "sanatoase" tiganii au fost promovaţi mai departe, facand cariera politica, ajungand in aparatul superior de partid. Ascensiunea lor s-a datorat nu originii lor etnice, pe care de altfel cei mai mulţi o declinau, ci pentru ca proveneau din categoriile sarace. Acesti tigani adevarati, oameni ajunsi in anumite functii, vor avea un rol important in promovarea etnica si in regimul ce a urmat regimului comunist. Si sub aspect locativ tiganii au facut un important progres in anii socialismului. Cocioabele care reprezentau habitatul natural al tiganilor pana in anii '50 au fost schimbate cu apartamente in blocurile nou construite, iar din anii '70, '80, cu locuinte in case nationalizate. Asa s-a ajuns in situatia de astazi, cand centrul multor orase mai este ocupat de tigani.

Sunt cateva elemente importante care nu pot fi ignorate:
1) Generalul (seful) securitatii din jud. Sibiu in '71 era un tigan care fusese deportat cu familia in Transnistria de unde a fugit
2) Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioaba in '71-'72
3) Cioaba e var primar cu Ion Iliescu (se poate verifica)
4) Cioaba participa la primul congres tiganesc de la Londra din '71 unde apare prima oara etnonimul de Rom
5) Anii '70 inseamna plecarea masiva a sasilor
6) Securitatea organizeaza un program de colonizare cu tigani a sasimii si svabimii
7) Scopul nu a fost integrarea tiganilor. Integrare inseamna o populatie minoritara tiganeasca intr-o populatie majoritara de alta etnie. O majoritate tiganeasca cu o minoritate ignorabila de alta etnie nu duce la integrarea tiganilor, ci la asimilarea celorlalti.( Dau cazul unor moldoveni din Galati asimilati in tigania din Garcini, de langa Brasov ).

Dupa 1989 s-au produs unele transformari majore in comportamentul populatiei de tigani. Pe fondul liberalizarii economice, o parte din ei au inceput diverse afaceri, dintre care multe profitand de haosul legislativ de la inceputul anilor '90, dar si de dispretul general fata de legi, au ajuns sa aducă unei parti a tiganilor sume importante pe care s-au cladit clanuri puternice, care folosindu-se de patura saraca a tiganilor, domina lumea interlopa, cu ramificatii importante in sfera politicului. De asemenea, profitand de deschiderea granitelor, o mare parte dintre ţigani au emigrat, stabilindu-se mai ales in Spania, Italia şi Franţa, unde constituie comunităţi importante. Dupa 1996 se axeaza exclusiv pe dezvoltarea organizatiilor politice tiganesti din Ardeal, a promovarii tiganilor ardeleni in tot felul de organizatii politice, de a infiltra absolut totul. Este clar ca e vorba de nasterea unui nationalism tiganesc, bazat pe etnonimul roma, bazat pe ideea teritoriala, Romania.

Este interesant ca, mai ales in afara granitelor, ei nu se autoidentifica drept tigani, ci romani.

Schimband saracia din tara cu ghetourile din strainatate, aceasta populatie de tigani dezradacinati, si pierzand si urma de identificare culturala, comite un numar important de infractiuni, care atrag asupra ei antipatia populaţiilor native ale acestor tari. Această antipatie, datorită confuziei create de denumirea de roman cu cea de rom, ca o denumire moderna a tiganilor, se transfera asupra poporului roman in ansamblu. Ca si cum denumirea de "rom" simpla nu ar fi fost de ajuns etnonimul a ajuns pana la forma "romani/romanies" in limba engleza care este limba in jurul careia se invarte intrega lume. Recentele evenimente din Italia o dovedesc din plin. Dar cum s-a ajuns la denumirea de rom si la impunerea ei ca obligatorie in actele oficiale din Romania?

Agresiunea lexicala rom/roma/roman - romani/romani - romanies/romanians - romanes/romaneste, a fost aplicata asupra tarii si natiunii noastre imediat dupa 1990, in cadrul unui program complex dezvoltat de Fundatia Soros in Romania. Beneficiind de numerosi membri ai etniei tiganesti in guvernarile Romaniei - sunt notorii Ion Iliescu, Adrian Nastase sau Andrei Plesu - dupa "Memorandumul" lui Petre Roman, care oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat in cale schimbatorilor de limba si istorie. O prima disputa a fost cea legata de cuvantul "romi", romanii fiind prostiti apoi ca aceasta va fi inlocuita cu "rromi", o alta formula care doar a sporit debandada lexicala. De amintit, ca fapt divers, ca in anii 1995, limba cu care Soros vroia sa inlocuiasca tiganeasca primise numele de "romalli", forma care nici nu se putea declina si care a fost inlocuita ulterior cu "romani" si varianta "rromani". Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost modificata cu "roma/romani/romanies". Confuzia este generala, inclusiv la nivelele academice ale intelectualitatii din tarile afectate de valul de imigratie si/sau infractionalitate tiganeasca. Cine ce sa mai inteleaga?!. Strigator la cer este ca denumirea nu are nici o baza istorica, tiganii nu au fost purtat niciodata de-a lungul istoriei acest etnonim si provine din cuvantul "DOM", care pe limba originara a tiganilor inseamna "om".

Prin denaturare (voita) "dom" s-a transformat in "rom" cu "r" accentuat, apoi din "rom" s-a trasformat in "roma" apoi in "romani" si in "romanies" . S-a ajuns astfel incat tiganii sa aibe numele identic cu al romanilor in limba engleza . Romani cu romani si romanies cu romanians ( doar ca in engleza nu exista diacritice dupa cum vedeti iar la o un simpla cautare pe google a cuvantului romani se vor afisa linkuri cu tigani) Practic denumirile sunt identice.

In toata perioada post-decembrista s-a manifestat o presiune constanta din partea unor organizatii sau din partea unor politicieni, personalitati de frunte cu ascendenta roma, in folosirea in documentele oficiale a etnonimului "rom". Ca un raspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 si 5/390/NV din 31 ianuarie 1995 adresat primului ministru de atunci, Nicolae Vacaroiu, ministrul de externe Teodor Melescanu recomanda folosirea in continuare in documente a cuvantului "tigan" in concordanta cu cuvintele folosite in celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului roman. Presiunile continua si in 2001, Petre Roman, ministrul de externe, semneaza un nou Memorandum cu numărul D2/1094/29.02.2000 catre prim-ministrul Mugur Isarescu, in care, in virtutea dreptului de autoidentificare al populatiilor, recomanda folosirea obligatorie in toate documentele oficiale romane a denumirii de rom pentru a identifica etnia tiganilor. Mugur Isarescu isi insuseste Memorandumul si emite o hotarare de guvern in acest sens. Trebuie precizat ca documentele UE referitoare la denumirea de "rom" erau indicative, si nu obligatorii.

Pe de alta parte, nimeni nu contesta dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar in cadrul procesului de autoidentificare nu trebuie sa existe suprapuneri peste denumirea istorica a unor popoare europene existente. Sa nu uitam exemplul Greciei care a refuzat sa recunoasca Republica Macedonia pentru ca se crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice grecesti (Reteaua Soros Open network fiind si aici vectorul principal in creearea acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea de FYR ( Former Yougoslavian Republic) Macedonia. Dar ce putem astepta de la o clasa politica ce este mai preocupata de interesele personale marunte in detrimentul intereselor nationale, compusa din indivizi fara perspectiva istorica, ce se promovează unii pe altii pe criterii de cumetrie, si nu de competenta. Rezultatele se vad. In condiţiile In care Romania ocupă prin Leonard Orban postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldoveneasca (o invenţie bolsevica) drept limba oficiala recunoscută in UE. S-a spus la momentul nominalizarii că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanta pentru comisarul roman. Realitatea a dovedit contrariul.

In timp ce Bulgaria lupta pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii romani nu au schitat nici un gest in problema limbii moldovenesti.Privitor la problema tiganilor in ansamblu si a nefericitei denumiri de rom, fara indoială ca avem nevoie de minti luminate, si nu de teribilismul unui ministru de externe ca si Cioroianu, care in suita gafelor monumentale, declara ca ar fi bine daca am cumpara o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetatenii nostrii tigani. Nu de fanfaronada ieftina si paguboasa avem nevoie. Romii romani (suna interesant, nu-i asa?) sunt si ei cetateni cu drepturi egale. Romania trebuie sa conlucreze cu UE in programe de afirmare a identitatii culturale a populaţiei de tigani in paralel cu integrarea lor sociala si cresterea nivelului educativ.

In ceea ce priveste denumirea de rom, chiar daca ne aflam in ceasul al 12-lea, este necesar un plan de masuri diplomatice, intinse poate pe mai multi ani, pentru a sensibiliza organismele europene si a se indrepta aceasta mare eroare de a denumi o populaţie transfrontaliera cum sunt tiganii cu un nume atat de apropiat si generator de confuzii, de numele istoric al poporului roman.Luand in considerare progresia demografica pană in 2025, cand pe fondul declinului de natalitate la romani şi maghiari si al scaderii mortalitatii la tigani, acestia ar putea reprezenta un procent semnificativ din populaţia Romaniei, depasindu-i pe maghiari, la care adaugam confuzia din ce in ce mai pregnanta a numelui de rom cu cea de roman, pozitia Romaniei in familia europeană apare intr-o pozitie tot mai ingrijoratoare.

In absenta unui plan concret ce trebuie urmarit cu consecventa, cred ca sunt toate sansele ca in constiinţa civica europeana sa se consolideze credinta ca Romania chiar este tara romilor (daca nu s-a intamplat deja) si se prefigureaza tot mai mult ideea domnului Teodor Melescanu care spunea ca se doreste creerea unui stat ţiganesc in Romania, ca Romania va fi in curand tara tiganilor .

Orice nationalism se bazeaza pe:
1) limba comuna (in sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase demarate de reteaua Soros Open Network care incearca sa inventeze o limba tiganeasca impletita cu romana si care au denumit-o Romani Vlax, exact Vlax ! nu era de ajuns ca ne-au furat etnonimul de roman acum vor sa ne compromita si etnonimul de valah/vlah . Aceasta teorie strigatoare la cer este avansata de un anume Ian F. Hancock care isi publica lucrarile prin intermediul organizatiei Soros. Cercetatorul mentionat mai sus si care se recomanda drept "Romani" cu descendenta britanica si maghiara, este profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas. El incearca sa si probabil reuseste sa convinga multi naivi, inclusiv pe site-ul Universitatii americane, ca "olahii" sau "vlahii" sunt de fapt tigani, de unde ar veni si denumirea limbii Vlax Romani, prezentata ca "un dialect al limbii romane" vorbit de populatia "Vlax/Vlach". Este revoltator si intolerabil, asistam practic la rescrierea istoriei.
2) etnia comuna = natiunea
3) etnonimul
4) teritoriul
5) statul
6) drapelul
7) istoria comuna

Tiganii au purces pe calea definirii propriului lor nationalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victima sunt romanii. Sa lasam minciuna si ipocrizia deoparte, daca considera numele tigan peiorativ atunci sa-si ia numele lor original care este DOM si nu ROM.


Articol publicat in Ziarul de Cluj de catre Ioan ABRUDAN (29 noiembrie 2007)

Mingea de aur

Coiful din aur de la Poiana Cotofenesti are o istorie stranie. Unii cercetatori sustin ca an al descoperirii 1927, altii 1929. Mai cert este anul 1927, cand coiful apare inregistrat in depozitele Bancii Nationale. Povestea gasirii lui este plasata anterior predarii obiectului statului roman. Cu certitudine se stie ca a fost descoperit la Poiana Cotofenesti, comuna Varbilau, judetul Prahova, de un copil care pastea vitele. Copilul n-a dat nici o importanta obiectului in sine. A mai chemat si alti copii si-au jucat impreuna fotbal, pana seara, cu "oala" gasita. Seara a dus-o acasa si a aruncat-o pe cotetul porcilor. Obiectul a zacut acolo o iarna, fara sa fie bagat in seama. Intr-o zi, invatatorul aflat in vizita la familia copilului gasitor al comorii a observat in lutul cu care era podita camera in care intrase niste "nasturei" galbeni. A ridicat cativa de jos si a intrebat, uimit, de unde sunt? Gazda i-a raspuns invatatorului ca sunt de la o oala cu care s-au jucat copiii pe deal in vara trecuta.                                                                                                                                                   Acum e undeva aruncata pe-afara. Invatatorul n-a insistat, dar a plecat cu "nastureii" in buzunar. Sa-si fi dat seama ca sunt din aur? Dupa plecarea invatatorului, tatal baiatului i-a trimis pe copii sa caute "oala" si sa o aduca in casa. In mintea lui a incoltit ideea ca "oala" aia trebuia sa fie ceva de pret. Daca domnul invatator intorcea pe o parte si pe alta "nastureii" si i-a pus in buzunar cu grija, atunci pesemne ca sunt valorosi. Omul a curatat obiectul si atunci a aparut aurul, in toata stralucirea lui. Mai exista o indoiala: daca e din alama? Ion a pus obiectul intr-un saculet si a hotarat sa vina cu el la Ploiesti si sa-l prezinte unui bijutier. Trebuie sa fi fost multi bijutieri in capitala judetului. In catagrafia din 1830, figureaza doi argintari. In cea din 1932, figureaza sase argintari. In monografia Ploiestiului, de M. Sevastos, scoasa in 1939, figureaza la loc de cinste argintarul Lazar. Pe cutiile cu bijuterii livrate clientilor sta scris in interior, pe capacul cutiei: "Lazar argintar". Fondat 1854 Ploesci. Cert este ca inainte de 1944, erau in centrul orasului Ploiesti, patru bijutieri evrei, cu atelierele lor. Nu stim la care din ei s-a prezentat omul cu obiectul gasit. Bijutierul i-a spus lui Ion ca "oala" este fara importanta. Nu crede ca e din aur. Va verifica, dar obiectul este foarte frumos lucrat si merita pastrat pentru lucratura lui. Prefacandu-se nu prea interesat de obiect, bijutierul i-a oferit taranului o suma de bani egala cu posibilitatea achizitionarii unei perechi de boi, buni de munca. Omul a plecat spre casa multumit, dar apoi s-a razgandit asupra targului facut, considerand ca a fost pacalit. Dupa cateva zile, timp in care trebuie sa fi avut loc si discutii in familie, omul a pornit din nou spre Ploiesti. A discutat cu bijutierul si a mai cerut bani, considerand ca primise prea putini. Dupa multe insistente, bijutierul i-a mai oferit o suma. Taranul a pornit din nou spre casa, convins totusi ca a fost tras pe sfoara, socotind ca obiectul dat de el bijutierului valoreaza mai mult decat i s-a oferit. Hotarat a luat iarasi drumul orasului, ca sa ceara o suma mai mare. Dar, surpriza! Obiectul nu mai era. Bijutierul pusese comoara intr-o geanta si pornise spre Bucuresti, predand-o Bancii Nationale. Primea ca recompensa o suma extrem de mare, fata de ce oferise el taranului: jumatate din valoarea obiectului pretios, ce se dovedi a fi, cu adevarat, o comoara: un coif de 725 de grame de aur fin.

 

Cosoni de aur

Asemenea recompense erau prevazute la vremea aceea, pentru salvarea tezaurelor de mare valoare. Cel putin asa sustine regretatul profesor de istorie Nicolae Simache, de numele si activitatea caruia sunt legate toate muzeele din judetul Prahova, multe din muzeele din judetul Dambovita si judetul Buzau, care au fost infiintate sub indrumarea sa. (Azi, doar Muzeul Ceasului din Ploiesti ii poarta numele.) Relatarea mi-a fost facuta in 1965, cand am purtat o discutie mai ampla cu dansul, despre probleme de arheologie din judetul Prahova, subiectul lucrarii mele de grad doi la istorie. Nu pot stii cat adevar si cata fictiune este in relatarea dansului. Nu mi-a fost prezentata sursa informatiilor. Surprinzator a fost faptul ca in 1970-1971 au mai fost gasite in depozitele Bancii Nationale, fragmente din aur, desprinse din calota coifului. Din pacate, acesta n-a fost restaurat in intregime. Coiful cantareste azi 770 de grame. Nu stim in ce imprejurari au fost recuperate fragmentele adaugate ulterior.
Aflandu-se in camera tezaurului Muzeului de istorie al Romaniei, dintr-o vitrina centrala, inca de la intrare, te privesc doi ochi magici, cu sprancenele duble, terminate arcuit, ca sprancenele stufoase ale unui om in varsta. Te privesc autoritar si insistent, ochi apotropaici, ochi stranii, care insista asupra ta, te coplesesc, pentru ca sunt surprinsi cu pupilele larg deschise, parca infricosatori. Ochii trebuiau sa alunge duhurile rele, sa ii infricoseze deopotriva pe vrajmasi si pe supusi. Azi, cand ii privesti, parca iti spun: "Asa-i ca am invins lacomia oamenilor si timpul?".
Prof. POPESCU EMANOIL - str. Maramures nr. 16, ap. 1, Ploiesti, jud. Prahova

Stapanul cetatii Dacice

Stapinul cetatii dacice Satul Pisculesti din comuna Tinosu, judetul Prahova, se afla la aproximativ 30 km sud de localitatea Brazi, pe malul drept al riului Prahova. Aici, in ziua de 21 martie 2005, semnatarii acestui articol, impreuna cu dl Gheorghe Cohal de la ASFAN - Romania, au stat de vorba cu un om care are in curtea sa o cetate dacica. Bogatul sarac Dl Mihai Olteanu s-a nascut la 25 iunie 1956 in Ploiesti si locuieste in prezent intr-o gospodarie a carui temelie a fost pusa, prin anii 1959-1960, de bunicii sotiei sale, care cumparasera, prin 1930, un petic de pamint la Pisculesti, teren pe care se gasea si un deal, sub care nimeni nu stia cu precizie ce se ascunde. Interlocutorul nostru, stapin cu acte in regula, are in prezent o casa frumoasa, cu o curte bine intretinuta, dar nu are curent electric, desi linia de tensiune trece la citiva zeci de metri de el, iar apa potabila si-a tras-o, printr-un furtun nesfirsit, dintr-un izvor. Asadar, modern, dar cu conditii de acum… 100 de ani. Om muncitor, dl Olteanu a cautat sa foloseasca cit mai chibzuit terenul pe care il are, inclusiv "dealul" din fundul curtii, numai ca, arindu-l, au aparut surprizele, care se tin si acum lant. Arheolog fara voie Relatarile dlui Olteanu curg apoi domol, ca si timpul ce s-a scurs peste istoria nestiuta, ingropata in acel loc. "Primul roman care a vorbit despre cetatea dacica de la Tinosu a fost Cezar Bolliac (1817-1881), care a fost nu numai om de litere, ci si arheolog. Mai tirziu, un profesionist, arheologul Radu Vulpe, impreuna cu sotia sa, a venit, a cercetat si a atestat existenta cetatii dacice in acest loc, scotind la iveala diverse obiecte metalice si cioburi de ceramica. Necazul este ca, desi dacii au fost un popor puternic, apreciat nu numai de vecini, ci si de alte semintii mai de departe, nimeni nu vrea sa recunoasca acest lucru, iar noi nu acordam atentia cuvenita propriei noastre istorii. Eu si familia mea am gasit, fara eforturi mari, diverse vestigii, intre care si un picior de pahar de lut ars, care dovedesc ca dacii care au stat aici erau bine organizati, din toate punctele de vedere. Am sapat cinci gropi si la toate, la 1,20 m adincime, am dat peste niste dale de piatra, de cite 50 cm patrati si 12 cm grosime, confectionate de mina omului, probabil cu peste 2500-3000 de ani in urma, sub care sigur se ascunde ceva". Dintr-o succinta analiza pe care am facut-o ulterior, in asezarea dacica de la Tinosu, printre fragmentele pe care noi le-am gasit acolo, se gasea si un ciob cu desene specifice culturii Tei, apartinind epocii bronzului tirziu, deci de acum peste 3500 de ani, o toarta de urna funerara, slava, precum si zgura vitrificata, semn ca acolo se topeau metale, la temperaturi foarte mari. Reteaua de tunele si putul de arme Dl M. Oltenu presupune ca sub gurguiul din curtea sa se ascund niste tunele prin care preotii daci, poate chiar Zamolxe, veneau si apareau in fata poporului. Domnia sa afirma ca aici, in zona Tinosu, exista o retea de galerii subterane, care leaga locurile in care erau sanctuarele dacilor. Unchiul dlui Olteanu, Petrache S. Gheorghe, nea Gica al lui Soare cum i se zice, om la 80 de ani, nascut si crescut la Tinosu, prezent si el la fata locului, ne spune: "Dacii nu erau pagini, asa cum gresit se sustine. Preotii nostri de azi nu se pot intoarce la credinta dacilor, pentru ca nu pot da inapoi si nu accepta ca strabunii nostri, socotiti pagini, credeau si ei, cu tarie, in ceva. Vechiul popor trac, mai apoi geto-dacii, a fost unul inteligent, care avea relatii comerciale, economice si militare cu lumea larga. Aici sint ingropate comori, rezerve pe care si le-au facut in mod normal. Mosii mei spuneau ca au vazut flacari jucind noaptea, prin diferite locuri, iar aici - si ne arata o adincitura in deal - este un put in care sint, cu siguranta, sabii, sulite, scuturi, dar, probabil, si bani ". "Noi ce le lasam urmasilor nostri?" In anul 1996, stapinul cetatii dacice, om de buna-credinta, a anuntat Muzeul de Istorie din Ploiesti despre "averea nationala istorica" ingropata in curtea sa. Bineinteles ca nu a miscat nimeni nici un deget, pentru ca romanii nostri nu sint dornici sa-si cunoasca trecutul. La ce ar folosi Este mai interesant al altora! Prin 2004, la interventia "Gazetei de Prahova", au venit doi arheologi care au confirmat existenta acestui asezamint stravechi. Dar ei au mai spus ceva: "Cetatea a fost arsa voluntar, pe vremea lui Domitian". Adica dacii au dat foc asezarii, pentru a nu ramine intreaga in mina cotropitorilor romani, cei despre care am invatat ca "ne-au civilizat". Dl. Olteanu are insa un alt punct de vedere: "Eu am gasit aceste fragmente de oase, care par umane, arse. Nu dacii au dat foc cetatii de la Tinosu, ci romanii, care, dupa ce i-au ucis pe localnici si i-au jefuit, au incendiat-o. Dacii nu dadeau foc la cetate cu oamenii in ea. Toti arheologii stiu ca fiecare cetate dacica avea un tezaur, o rezerva de aur si alimete, dar putini au vorbit despre aceste rezerve. Aici, la mine, sigur exista ceva, pentru ca aici nu au ajuns, ca in alte locuri, hotii, cautatorii de comori. O comoara este gasita doar atunci cind ii vine timpul, cind cei care au ascuns-o vor sa ne lase sa o gasim. Dar pentru asta trebuie sa facem si noi ceva, sa ne amintim de ei, sa scoatem la lumina ceea ce ei ne-au lasat, si ne-au lasat destule. Dar noi, noi ce le lasam urmasilor nostri Nimic!", ne-a mai spus domnia sa. Spre sfirsitul discutiei, dl Mihai Olteanu ne-a mai spus o concluzie personala, una uluitoare, pe care am auzit-o tot mai des in ultimul timp: "Inaintasii nostri au avut legaturi cu fiinte din alte lumi ceresti. Nu sintem singuri in Univers, iar dacii citeau in stele cum citim noi intr-un ziar si stiau despre ele mult mai mult decit stim noi azi". Ce vrea, de fapt, romanul nostru "Vreau sa fac aici o tabara pentru tineret, sa scoatem din maruntaiele pamintului ce este ascuns si sa le redau tarii, pentru ca istoria ingropata aici este a noastra, a romanilor. Nu am primit nici un fel de sprijin de la autoritati. Un preot ortodox mi-a adus pe cap un popa din Anglia, care avea bani multi, dar eu vreau ca acest lucru sa fie facut de romani, nu de straini. La citeva banci, unde m-am dus pentru o sponsorizare, m-au considerat nebun. Asa e, azi sa fii patriot inseamna sa fii nebun!". Chiar asa o fi oare Il ajuta cineva pe dl Mihai Olteanu, stapinul cetatii dacice din satul Pisculesti, comuna Tinosu, judetul Prahova Daca deschideti un club, Clubul Vechilor Daci, toti trei semnatarii acestui articol roaga sa fie trecuti in rindul membrilor fondatori. Va multumim! TEXT: IONEL GRAMA & CRISTIAN POMPEI FOTO: VICTOR RAICU

sursa :http://www.btt.ro/ro/903/1644/Stapinul-cetatii...

---

La multi ani Romania!

La 1 Decembrie

Printre puţinele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără şi instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi naţională a Statului român şi a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere şi desăvârşire a început la 27 martie 1918 la Chişinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Ţara, în ciuda dificultăţilor şi primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.A urmat în toamna aceluiaşi an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcţie, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ţinuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiaşi stat. Graniţele politice se puneau astfel în acord cu graniţele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!
Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Aşadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:Mai întâi, constatarea tristă că situaţia politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat şi depinde acum de prea mulţi factori externi, pe plan spiritual, cultural şi economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii şi mai mari, este cu putinţă. Ne mai trebuie numai puţină voinţă! Voinţă de-aia, politică, adică la nivelul guvernanţilor, al clasei politice! În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au participat mii de români veniţi din ţinuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în ţările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puţin pentru aceşti români după 1918. Urgenţa numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autorităţile statelor vecine, dar şi de la cele internaţionale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte ţări să aibă aceleaşi drepturi pe care le au în România minorităţile naţionale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat româneşti de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiţi. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiţia pusă de români: la sfîrşitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungureşti consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulţi. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieţii oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama şovinismului maghiar, atât de stupid şi de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…În primele zile ale aşa zisei revoluţii din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluţia copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj şi au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-şi românitatea! Au fost nevoiţi să facă pasul înapoi când emanaţii revoluţiei au început să-şi arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Ţară pentru ca conştiinţa românească să nu piară la românii de peste graniţă! Ca şi la cei din Ţară, îndefinitiv!…În sfârşit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus şi mai departe de fruntarii, românii risipiţi de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare naţională, care urmăreşte, printre altele, şi depopularea Ţării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigraţie din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea şi a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanţii noştri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Ţară pe românii risipiţi în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu preşedintele Ţării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte ţări. Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi şi privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câştigat ca român în propria ta Ţară dacă te declari ţigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoşi! Legile Ţării, în frunte cu Constituţia, nici nu pomenesc de români, că există în această Ţară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Ţara lor!Nu ştim cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării şi respectării intereselor naţionale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societăţii civile româneşti, să intervenim, prin mijloacele specifice organizaţiilor non guvernamentale, specifice intervenţiei individuale, pentru a forţa clasa politică să-şi înţeleagă misiunea, dar şi pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Ţară şi din străinătatea cea grea, un mesaj de susţinere şi încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acţiuni şi activităţi propriu zise, prin care să capete conţinut dens, substanţial, grija noastră faţă de soarta românilor extranei, transfrontalieri.Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacţia de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea şi consolidarea românismului, a românităţii noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre aşa zişii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorităţi etnice din România şi, lucrul cel mai grav, suntem priviţi cu ostilitate chiar şi de autorităţile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noştri. Români care sunt supuşi unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare şi marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaţionalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susţin, este deosebit de complex, se desfăşoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aş sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufleteşti ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conştiinţa noastră mândria de a fi român, de a te şti român, urmaş al părinţilor tăi şi al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale şi spirituale.Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel naţional un defetism total faţă de viitorul nostru, ba chiar şi faţă de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni şi ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ţi se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care şi-au trăit degeaba viaţa, fără să producă nicio valoare, muşte care se visează albine melifere, îşi descoperă vocaţia de critici şi acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ştefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenţei, a surogatului. A lipsei de autenticitate şi de legitimitate!
Am purtat pe acest subiect îndelungi discuţii şi consultări cu adevăraţi oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viaţă socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivaţiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuţii s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:Prima şi cea mai importantă: suntem agresaţi pe diverse planuri, iar faţă de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzaţii sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistenţă valorile şi aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial! Un exemplu: suntem în permanenţă atacaţi – cum bine se ştie, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel şi fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulţi maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria şi fiinţa naţională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Ţara! Şi scornesc fel şi fel de motivaţii false, penibile, în neputinţa lor de a accepta evidenţa adevărului, a soluţiei date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-româneşti este să le punem oglinda în faţă, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepţia propriei realităţi. Trebuie ajutaţi fraţii noştri maghiari să-şi vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistenţă, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi şi noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de minţile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamnte de culise. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalîc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românescă, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi! S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc! Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm odată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoştinţă din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!Şi mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noştri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situaţiei?! Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puţin!Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi, şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independenţă purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioţii bulgari să ţină aprinsă flacăra identităţii etnice bulgăreşti. Poate de aceea, dar şi din alte motive, fruntaşii bulgari au venit la Bucureşti, în delegaţie la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine ştie dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureştiul ar fi acceptat să devină capitală a Ţării şi pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Aşa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariţie din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaţionalizare care continuă şi azi, sub oblăduirea Comunităţii Europene… Aceeaşi situaţie şi în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeaşi politică mizeabilă de descurajare şi aneantizare a românismului, a populaţiei cea mai veche din această parte a Europei….Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari şi bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică! Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!… Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum… …Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar noi, românii, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni oameni, ca nişte români ce suntem, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă şi bunul nostru simţ sunt considerate de aceştia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!…Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL! Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jerfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…E 1 Decembrie! Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani Frumoşi!

Ion Coja
Buriaş, 28 noiembrie 2010