24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

Ideea unităţii – fie a Ţării Româneşti cu Moldova, fie a acestora cu Transilvania – a fost exprimată tot mai frecvent şi hotărît în secolele XVII-XIX, ceea ce pune în evidenţă viabilitatea conştiinţei naţionale. Ea a fost susţinută prin argumente de ordin istoric, prin argumente politice, lingvistice, spirituale, religioase – adesea conjugate.
Proiectul reconstituirii unui regat al Daciei, apărut în negocieri ale diplomaţiei secrete la sfîrşitul secolului XVIII, izvorît neîndoielnic din realităţile româneşti, proiectele de unire a Moldovei cu Ţara Românească, ale unor boieri din primul deceniu al secolului XIX, preocuparea lui Tudor Vladimirescu pentru o strînsă conlucrare politică cu Moldova, includerea în Regulamentele Organice a cîte unei secţiuni consacrate procesului de sprijinire a procesului de unificare etc. sînt tot atîtea dovezi că realizarea unităţii naţionale a reprezentat obiectivul fundamental în principalele momente ale istoriei acestei perioade, cu particularităţi de la o provincie la alta.
Ideea Daco-României, a unirii Principatelor Române, anima conştiinţa naţională a maselor şi a revoluţionarilor români la 1848. Profesorul sas Ludwig Roth scria, în mai 1848, că “ideea unui stat al românilor trăieşte în mii de inimi”. Încă din 1847, consulul austriac de la Belgrad semnala, în rapoartele sale trimise la Viena, existenţa în Principatele Române a două societăţi secrete, Tînăra Dacie şi Tînăra Românie, urmărind acelaşi proiect al Daco-României. În august 1848, Vasile Alecsandri îi scria lui Nicolae Bălcescu că dorinţa cea mai înfocată a moldovenilor este unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie. În concepţia lui Bălcescu, după înfăptuirea revoluţiei de la 1848 mai rămîneau de făcut alte două revoluţii: “o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai tîrziu, pentru independenţă”. O concepţie originală asupra ideii de unitate naţională a emis Mihail Kogălniceanu, care aprecia că unirea Moldovei cu Ţara Românească este ‘’cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional’’.
Programul revoluţiei române de la 1848 înscrie în loc de frunte unirea. Considerentele de ordin tactic îi determină pe revoluţionari să se mărginească doar la Unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Unirea celor două ţări avea şanse mai mari de reuşită. Aceasta, pentru că cele două ţări române aveau administraţie proprie aproape identică, iar rezistenţa Imperiului Otoman la unire era mai slabă.
Obiectiv major al revoluţiei de la 1848, ideea unirii Principatelor a devenit, după înfrîngerea revoluţiei, problema centrală şi dominantă a vieţii politice româneşti. Aflaţi în exil sau în ţară, paşoptiştii au dus o intensă propagandă în favoarea creării unui stat naţional românesc, încercînd să cîştige asentimentul opiniei publice europene şi a marilor puteri. În acest scop, au fost publicate reviste (‘’România viitoare’’, ‘’Republica Română’’, ‘’Junimea Română’’), au fost solicitate audienţe şi au fost transmise memorii unor cunoscute personalităţi politice europene (lui Napoleon al III-lea, contelui Walewski, reginei Victoria a Angliei, lordului Palmerston ş.a.).
Ceva mai tîrziu, Războiul Crimeii (1853 -1856), încheiat cu victoria Turciei, Franţei, Angliei şi Sardiniei contra Rusiei, a permis transformarea chestiunii româneşti într-o problemă internaţională. Statutul internaţional al Moldovei şi ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia de pe Dunăre de sub ameniţarea interceptărilor de către Rusia, stăpîna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre si crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman îndreaptau interesele marilor puteri asupra statutului Principatelor.
Tratatul de pace de la Paris (1856), care punea capăt războilui, în linii mari a stabilit în Răsărit o ordine şi o limită. Dunărea a devenit fluviu european, iar Basarabia va aparţine statului care va guverna libertatea navigaţiei pe Dunăre. În acest scop a fost restituită Moldovei partea de Sud a Basarabiei, respective judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Marea Neagră a devenit liberă. Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost atribuite Imperiului Otoman. În felul acesta, Rusia era îndepărtată de Gurile Dunării. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămînînd sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul de garanţie colectivă a celor sapte Puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia şi Sardinia.
Deşi Congresul de la Paris a inclus în lucrările sale problema unirii Moldovei cu Ţara Românească, nu s-a ajuns la un acord din cauza divergenţelor dintre marile puteri. Ca de obicei, reprezentanţii acestora s-au pronunţat în conformitate cu interesele lor. Franţa a cerut unirea sub un principe străin. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din raţiuni ce priveau propriile obiective. Anglia nu s-a pronunţar clar, lăsînd problema deschisă. Împotriva unirii au fost, de la început şi din motive lesne de înţeles, Turcia şi Austria.
Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Este important de subliniat că, la Congresul de la Paris, s-a decis ca românii însişi să fie consultaţi ‘’relativ la organizarea definitivă a Principatelor’’, hotărîndu-se constituirea în ambele ţări a unor adunări consultative numite Divanuri ad-hoc, alcătuite din reprezentanţi aleşi din toate stările sociale.
Începînd cu primăvara anului 1856, lupta pentru unire a luat o amploare deosebită. În adunările ad-hoc au fost aleşi fruntaşi unionişti, revoluţionari de la  1848: M. Kogălniceanu, C. Negri, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, V. Mălinescu, Anastasie Păun (în Moldova), C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi N. Goleanu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi D. Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru (în Muntenia) şi, pentru prima dată, ţărănimea îşi trimite aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ioan Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălăieru ş.a. Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărîre unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi neutralităţii statului, o adunare obştească care să reprezinte ‘’toate interesele naţiei’’.
Cererile adunărilor ad-hoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din mai 1858. Conferinţa stabilea Statutul Principatelor din punct de vedere social-politic şi administrativ. Fără să ţină seama de rezoluţiile adunărilor ad-hoc, documentul oferea o unire trunchiată. Nu era acceptat nici măcar numele de România, ci acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Se mai prevedea ca în cele două ţări să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Comune urmau să fie Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai importante foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani. A.D. Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este un ‘’amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român’’.
Întrucît Convenţia de la Paris nu interzicea explicit alegera aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, românii au acoperit această omisiune prin intrepretarea favorabilă, proprie şi legală în acelaşi timp: domn în fiecare principat, dar aceeaşi persoană. Aşa are loc dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezintă o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, care a eludat prevederile Convenţei de la Paris, punînd puterile europene în faţa unui fapt împlint.
Unirea de la 1859 şi crearea statului modern România au constituit pîrghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri de la 1918, cînd aveau să se alăture patriei-mamă celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Alexandru Papiu-Ilarian declara, în 1860: “Românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici văd scăparea. Cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Subliniind necesitatea încheierii procesului de făurire a statului naţional unitar român, B.P.Haşdeu scria:”Aşadar, chestiunea ce ne va preocupa în acest stadiu de înaltă politică nu este Unirea cea mică, realizată între ambele ţărmuri ale Milcovului, ci Unirea cea Mare, de realizat de acum înainte, între toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc”.
Asemenea emoţionante mesaje, prin care se exprimă deschis speranţa, dorinţa şi voinţa de unire a teritoriilor româneşti aflate sub dominaţia austro-ungară şi ţaristă, au avut un puternic răsunet în conştiinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a colaboratorilor săi şi a tuturor românilor din Ţara liberă. La rîndul lor, aceştia vor intensifica sprijinul diplomatic, politic, financiar şi cultural pentru fraţii români dinafara Principatelor Unite, ceea ce le va permite să organizeze în mod făţiş o mişcare politică cu un scop categoric: unirea cu România.
Dintre obiectivele lui Cuza şi ale guvernului său, îndeosebi sprijinirea românilor din Transilvania a fost sistematic urmărită. Aşa a fost cazul tratativelor repetate şi complexe pe care le-a purtat cu Klapka György, emisarul emigraţiei revoluţionare maghiare, cu asentimentul lui Napoleon al III-lea şi al lui Cavour, prim-ministrul Sardiniei (Klapka venise la Iaşi pentru a-i propune lui Cuza o convenţie de alianţă împotriva Austriei), precum şi Istvan Tür, purtătorul de cuvînt al emigraţiei maghiare, trimis pentru tratative de către regele Victor Emanuel al II-lea, interesat în alcătuirea unei coaliţii a popoarelor oprimate în Imperiul Austro-Ungar, pentru a-i submina forţa politico-militară.
Agenţi diplomatici ai lui Cuza, acreditaţi în diverse capitale europene, nu ascundeau proiectele sale unificatoare cu românii din Transilvania şi Bucovina, în discuţiile şi tratativele diplomatice purtate cu conducătorii Franţei, Italiei, Rusiei ş.a.. Astfel, Dumitru Brătianu, ministru de Externe al Principatelor Unite, într-o convorbire cu Emilio Cavour, îi declara ferm acestuia, în numele domnitorului, că “Românii de peste Carpaţi vor să se unească cu noi; noi le-am promis tot sprijinul nostru: ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei”. Vasile Alecsandri, şi el în calitate de ministru de Externe şi la sugestia lui Cuza, într-o lungă convorbire cu Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, după ce i-a arătat acestuia o hartă cu teritoriile locuite de români, libere şi nelibere (sub ocupaţie străină), i-a declarat: “ Vedeţi, sire, cît e de întinsă adevărata Românie şi ce regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspiraţiile lor de a se unii” în cadrul unui stat naţional unitar, liber şi independent, în graniţele Daciei milenare ?
Alături de aceste importante demersuri diplomatice, în direcţia desăvîrşirii operei sale de unificare a românilor, se impune să subliniem faptul că domnitorul Cuza a adoptat numeroase măsuri oficiale şi neoficiale de sprijinire pe tărîm financiar şi cultural a românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, îndeosebi a şcolilor, bisericilor, revistelor şi ziarelor româneşti, prin acordarea de subvenţii, ajutoare materiale, burse elevilor şi studenţilor etc. Comitete, asociaţii şi organizaţii private, constituite în acelasi scop, vor completa paleta măsurilor complexe adoptate de tânărul stat român pentru ajutorarea fraţilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Meritul domnitorului Al. I. Cuza constă şi în faptul că el a întreţinut mereu vie conştiinţa unităţii naţionale a poporului român, pentru ca, la momentul oportun, să poată transforma idealul naţional în realitate. Aşa, de pildă, într-o cuvîntare rostită cu prilejul înmînării steagurilor tricolore oştirii române, la 1 septembrie 1863, el afirma că “steagul e acest pămînt binecuvîntat al patriei, stropit cu sîngele strămoşilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului” şi care simbolizează “România întregită de mîine”.

Prof.univ.dr.Ioan BOJAN

sursa: http://ziarulfaclia.ro

PROTESTUL DE LA BENZINARII TREBUIE SA CONTINUIE

                          POPOR ROMAN,   ROMANIE,  TREZESTE-TE !!!

                      PROTESTUL DE LA BENZINARII TREBUIE SA CONTINUIE

SINGURA SOLUTIE ESTE CA SA FIM SOLIDARI  SI

 INCEPIND CU JOI 20 IANUARIE, TIMP DE 2 SAPTAMANI,

SA NU  ALIMENTAM  DE  LA  NICIO  BENZINARIE  OMV-PETROM.

 

RESTUL BENZINARIILOR NE ASTEAPTA !!!

FARA  CLIENTI,  SAU  O  REDUCERE  DE  75-80%  A  CLIENTILOR,  PE  O DURATA DE 2 SAPTAMANI OMV VA AVEA PIERDERI CONSIDERABILE,  ESTIMATE  LA  ZECI  DE  MILIOANE  DE  EURO.

 

OMV-PETROM NU POATE SA-SI PERMITA ASA CEVA.

IN FINAL VOR REDUCE PRETUL  !!!!!   NU AU ALTA SOLUTIE  !!!!

In  anul  1998  in  Franta s-a  aplicat  exact  acelasi  gen  de  protest.

Shell  a rezistat  doar 5 zile,  apoi  a  cedat.

PRESA, TV DIN EUROPA SI TOATA LUMEA  VOR  TRANSMITE  ACEASTA SITUATIE,  IAR  POPORUL  ROMAN  VA  CASTIGA  RESPECTUL  CELORLALTI,  VA ARATA  CA  POATE  SA  FACA SI  CE  TREBUIE,  CA NU  ESTE RESEMNAT.  
 
PENTRU OMV-PETROM AR FI O MARE SURPRIZA ! !!!
NU  SE  ASTEAPTA  LA  ASA  CEVA,  DEOARECE  OMV CREDE CA :
·         SUNTEM UN POPOR FARA VOINTA SI CONSTIINTA NATIONALA;
·         NOI ROMANII NU PUTEM SA FACEM ASA CEVA, CA SUNTEM O MAMALIGA MOALE ;
·         DACA AM “INGHITIT” IN TACERE, FARA SA AVEM NICI O REACTIE,  MIZERIA DE CONTRACT PRIN CARE OMV A PRIVATIZAT PETROM-ul, POT IN CONTINUARE SA NE TRATEZE CU DISPRET, SA NE MANIPULEZE IN MOD DISCRETIONAR;
·         GUVERNUL NOSTRU NU SE VA IMPLICA IAR  EI, OMV  VOR  PUTEA SI MAI DEPARTE SA FACA CE VOR, SI SA NE-O TRAGA CUM VOR !! !!!!!!!!!!!
AMINTITI-VA DE  DECEMBRIE 1989. DACA  ATUNCI  AM  FOST  MANIPULATI,  SA DOVEDIM  CA  AM  INVATAT  CEVA  SI  DUPA  20  DE  ANI  SA ARATAM  CA  AVEM DEMNITATE,  CA  NU SUNTEM  VACA DE  MULS  NICI  PENTRU  OMV  DAR  NICI  PENTRU  ALTII  == atentie la ROSIA MONTANA !!!
 

TREBUIE CA  2 SAPTAMINI SA NU ALIMENTATI DE LA OMW-PETROM.

 
AVEM ACUM ACEASTA OPORTUNITATE,  REZULTATUL LACOMIEI DUSE PESTE LIMITA DE OMW,  DAR  SI  DE  DELASAREA  GUVERNULUI  NOSTRU.
 

SA ARATAM, CA NOI ASTIA MULTI,  STIM  ACUM CE TREBUIE SA FACEM

Dati  mai  departe  acest  mesaj,  sa ajunga  in  toata  tara

RECUNOSTIINTA TINERILOR , EI SUNT VIITORUL ROMANIEI

Orasul secret de sub Sarmizegetusa.

Astazi, un drum la cetatile dacice Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti aduna in inima romanului, deopotriva, durere si mandrie, pentru ca toate necazurile si trairile supreme ale sufletului te asalteaza acolo intr-un amalgam de simtiri ce te fac sa plangi cu un ochi si sa lacrimezi de bucurie cu celalalt. Asta am trait si eu zilele trecute cand am vazut cetatile dacilor. La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Un drum la cetatile lor nu te linisteste nici pe departe,ci, dimpotriva, ascute si mai mult semnul de intrebare, ca o sica trecuta cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi.

Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti
Am pornit la drum spre Sarmizegetusa Regia, plecand de la Costesti, cu doua carute trase de tractor. Dupa 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrand in cetate pe poarta de vest. Ajuns aici, ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, ne-a atras atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal.
Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati.
Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee.
Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.
Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.
Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit
Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte sub lespezile milenare.
“Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul?
Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut.
Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile? Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume bahaie de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun
tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.
Despre zei, credinte si nemurire in incinta sacra
M-am plimbat prin sanctuar cu atentie si grija sa nu calc pe vreun zeu sau sa nu frang, din greseala, vreun deget al marelui Zamolxis. El este acolo, va asigur, dar nu mai are templu in care sa stea. L-au distrus romanii sau chiar dacii fortati de invadatori, iar ce a mai ramas din el s-a aruncat la vale de catre arheologi. Pe scaunele batranilor preoti stau astazi paranormali si bioenergeticieni, care vin sa se incarce din energia templului. Din cand in cand, mai vin si oameni normali, dar bolnavi, avizi sa se vindece de dorul stramosilor. Tot drumul spre cetatea regala am simtit ca suntem insotiti de Marele Lup Alb, ce traia odinioara in preajma marelui preot, care l-a condus si pe Sfantul Andrei la templul stramosilor nostri, cum spune legenda. Si chiar cred ca a fost asa, pentru ca, la un moment dat, coborand de la Blidaru, am zarit un trunchi de copac in forma de lup in care se metamorfozase insusi Marele Lup Alb. La Sarmizegetusa Regia am trait pentru cateva clipe sentimentul ca dacii s-au ridicat din istorie si s-au intors in sanctuarele din munti.
Spun aceasta pentru ca aici s-a discutat despre religia lor “cu cartea pe masa” adusa de “Dacica”, editura care a lansat, in premiera nationala, un volum despre daci chiar la ei acasa. Este vorba despre lucrarea “Religia geto-dacilor”, o carte despre zei, credinte, nemurire, sacrificiu, preoti si initieri, pe baza scrierilor vechi ale antichitatii, semnata de I.I Russu. Si tot aici dr. Aurora Petan, directorul editurii amintite, si alti vorbitori au discutat despre harta Daciei, “Legendele dacilor liberi”, “Muntii dacilor”, “Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia”, “Medicina in Dacia”, “Andrei apostolul lupilor”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, tot atatea titluri despre daci lansate de aceasta editura. Si tot la Sarmizegetusa, chemati de spiritul stramosilor, ajunsesera regizorul Andrei Chiriac si scenaristul Mihai Manescu, doi tineri care lucreaza in acest moment la serialul de televiziune “Secretul coifului de aur”, film inspirat de scrierile de pe placile de plumb de la Sinaia.
Nepoti, ajunsi in vizita la bunicul Decebal
Dupa trei zile petrecute intre zidurile si altarele stramosilor daci de la Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti, am plecat spre orasul nostru de zgura cu ochii sufletului plangand de mila si de bucurie. De mila pentru istoria neamului, ignorata, batjocorita sau distrusa la comanda, ca sa se uite totul. De bucurie, pentru ca mai exista romani, mai exista tineri, mai exista batrani cu inimi suficient de mari ca sa incapa in ele si aceasta particica de istorie, pe care nu vor, nu pot si nu trebuie sa o uite. Ca este asa, ne-au dovedit-o in zilele libere romanii care au renuntat la mititeii rasuciti pe gratare pe marginile apelor si la berea rece din parau, pentru a se intalni cu stramosii la ei acasa, in cetatile lor. Eu cred ca cineva va razbuna istoria pierduta, de vreme ce Dacian Tudor, un baietel de numai 2 ani, a avut forta sa urce neajutat de parinti la Blidaru, iar Raducu, fratele lui de 6 luni, a venit purtat in brate de mamica si taticu la bunicul Decebal sa-l asculte povestind despre lupi si zei, batalii si tradari. In ceea ce ma priveste, eu nu cred ca dacii au fost vreodata infranti.
misterele-terrei.blogspot.com

Din nou despre misterele Bucegilor.

Nici în ziua de azi nu se ştie de ce, în 1993, pe parcursul lui august, Munţii Bucegi au „jucat” pur şi simplu. Câteva sute de cutremure de mică intensitate s-au înregistrat atunci în zonă. Nu se cunoaşte nici sursa izvorului de apă din acelaşi masiv muntos. Este apa cu cea mai mare puritate din lume, după analizele specialiştilor.
De aici intrăm pe teritoriul legendelor. Se spune că Munţii Carpaţi ar fi străbătuţi de tuneluri lungi de sute de kilometri. Nimeni nu poate spune dacă au fost făcute de mâna omului sau de forţa naturii. Asemenea caverne uriaşe ar exista şi în Bucegi. Iar acele câmpuri de forţă pot să marcheze chiar linia subterană a tunelurilor. Se vorbeşte şi despre faptul că pe Vârful Omu ar fi fost un sanctuar dacic, aşa cum au mai fost şi pe alte creste ale munţilor, în Retezat şi Ceahlău, formându-se astfel un urias triunghi carpatic între cele trei puncte. Este aşa-numitul „triunghi de aur” al Daciei. Istoricii nu s-au pus încă de acord asupra muntelui sacru al dacilor. Acesta ar fi fost Bucegiul sau Ceahlăul.
Aflăm şi despre primele cercetări făcute în Bucegi, încă din 1927, mai precis în partea estică a masivului, pe Valea Ialomiţei, într-o zonă cunoscută sub numele de „Şapte Izvoare”. Misterele muntelui se împletesc cu anumite certitudini. Se spune că aici venea Zamolxe, zeul dacilor, să bea apă. Dacii i-au spus „zona nemuririi”. Simbolul celor şapte izvoare era încrustat nu numai pe scuturile dacilor, dar se găseşte şi pe Columna lui Traian. Chiar în acest loc din Bucegi există un izvor a cărui apă este cea mai pură din lume. În perioada 1927-1935, aici s-au făcut studii atât de către cercetătorii români, cât şi de cei francezi. Oamenii de ştiinţă au arătat că încărcătura de bacterii din apa acestui izvor este zero, un fapt unic în lume. Alte cercetări au fost realizate în anii ’80. Specialiştii au constatat că izvorul se „alimentează” dintr-un lac subteran imens. Asta ne aduce aminte de legenda culoarelor subterane din munţi! Cert e că debitul izvorului este de 4.000 de litri pe secundă. Toate aceste informaţii au fost secretizate de autorităţile comuniste. De neclintit par a fi Munţii Bucegi, când îi priveşti de departe. Dar acest masiv s-a cutremurat timp de o lună, în 1993. Doar pe parcursul lunii august. Au fost câteva sute de cutremure atunci. Erau şi câte zece mişcări telurice într-o zi. De intensitate mică. Cel mult cinci grade pe scara Richter. Prima oară am aflat despre acel femomen tot de la tehnicianul staţiei meteo de la Vârful Omu. „Deveniseră deja obişnuinţă. Zilnic se cutremurau Bucegii. Aici, la 2.505 metri altitudine, la staţia meteo, simţeam mai tare cutremurele decât la baza muntelui. Au fost doar nişte crăpături în pereţii refugiului salvamont de la Omu. Atât. Apoi cutremurele au încetat brusc. De atunci n-au mai fost”, am aflat de la Gheorghe Porancea. Staţia meteo de la Omu n-a avut de suferit. E o clădire solidă, cu pereţii de un metru grosime, bine înfiptă în stânca muntelui. Cabanele din Bucegi au rămas în picioare. Nici căderi de bolovani n-au fost. Nu au fost pagube materiale nici la baza muntelui, în Buşteni.
Sursa:http: www.2012en.ro

Tunele secrete sub Muntii Bucegi

Trasee secrete si drumuri pe sub munti, folosite inca de pe vremea dacilor? O simpla legenda sau …
In fiecare zi, indiferent ca e vara, toamna, pramavara sau iarna, sute de persoane vin sa traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur si simplu pentru munte, altii vin atrasi de legendele ce cuprind intreg tinutul Bucegilor. Iar altii vin in cautarea comorilor ramase prin pesteri, din cele mai vechi timpuri, asa cum spun legendele locale. Pentru ca in zona Bucegilor trece un lant de drumuri subterane, cunoscute doar de cateva persoane, la ora actuala. In vremuri de restriste, inca din vremea dacilor, obstile trimiteau femeile si copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau si porneau la lupta impotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte in alta a muntilor.
In anul 105 armatele romane conduse chiar de imparat, patrundeau in teritoriul dacilor, ocupind cetate dupa cetate. Era al doilea razboi si Traian era decis ca de data asta sa supuna definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grabea, preferind sa construiasca de fiecare data pe unde trecea cetati si castre care sa asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, intre romani si Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, in munti, pe loc deschis, la intilnirea a doua piriuri, s-a dat o lupta pe viata si pe moarte intre cele doua osti. Era sfarsitul toamnei. Dacii erau condusi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, dupa cucerirea Daciei, urma sa devina pramul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost ingrozitoare si a durat toata ziua. Spre seara, balanta incepuse sa inclise spre romani, din cauza numarului mare de luptatori de profesie pe care ii aveau.
La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost vazut cazind in lupta. Atunci dacii au inceput sa sovaie, vazind in asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca sa nu piarda de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere si… armatele dacilor au disparut in cateva minute ca inghitite de pamant. degeba au trimis romanii trupe in urmarirea fugarilor. Acestea se intorceau toate cu acelasi raspuns: in fata lor nu exista nici un fel de dusman…
A urmat o pauza de cateza zile, pauza care a fost cat pe ce sa salveze soarta regatului dac. Pentru ca, profitind de ea, Decebal a realizat o lovitura care a ramas in analele razboaielor: a incercat sa mute centrul operatiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman. La vremea respectiva nimeni nu a putut intelege cum, in conditiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, intr-un interval de timp extrem de scurt – mai putin de 2 zile – sa strabata muntii Daciei, ajungind la locul de intalnire cu aliatii sai si trecand Dunarea ca sa atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din pacate, in urma unor tradari din rindul nobililor daci, Traian a aflat secretul miscarilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau muntii dintr-o parte in cealalta.
Dupa batalia de la Adamclisi cand fiecare dintre aliatii infranti ai dacilor se retrageau spre locurile lor de bastina, dacii condusi de Decebal au cazut in cateva ambuscade organizate de romanii care ii asteptau in tunelurile de trecere. Neasteptindu-se la asa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicate, putini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa. Dupa acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au ramas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai tirziu de domnitorii romani. Asa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.
Cei mai populari munti ai Romaniei sunt strabatuti de la un capat la altul de treceri subterane, putini fiind cei care cunosc existenta acestora?
                                                     Despre existenta tunelurilor aveau cunostinta numai sacerdotii daci si unii nobili, acestia din urma cunoscand doar anumite treceri strategige si nu pe toate. Ducand mai departe mostenirea spirituala a inaintasilor lor, preotii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pamant, secrete preluate de preotii crestini, paznici ai comorilor spirituale si nu numai, ale acestui popor si retransmise mai departe doar calugarilor virtuosi. Pentru ca aici, in interiorul Bucegilor, exista o parte din secretul existential al nostru, al romanilor, ca popor.
Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor si a celor de dupa ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rand. Acolo se antrenau ostile de elita ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din tara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la cimpie, unde antrenamentul calare se putea desfasura in conditii mai bune? Simplu. Pentru ca, in vremuri de restriste, tezaurul roman era adapostit in tunelele din zona, iar “rosii” aveau ca sarcina prioritara, paza comorilor.
Mai mult, legendele locale vorbesc si despre existenta unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat si pastrat in zona de-a lungul a zeci de generatii de conducatori. Se spune ca fiecare din acestia trebuia sa sporeasca tezaurul pe durata domniei lui si nu avea voie sa foloseasca niciodata odoarele de pret din tezaurul sfant. Cei care nu au tinut cont de asta au fost loviti de un blestem cumplit, ei si familiile lor fiind risipite in vint. Se spune ca acest blestem a lovit cele doua ramuri conducatoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Draculestilor si cea a Danestilor, multi domnitori din aceste familii murind asasinati, ei si familiile lor, pentru incercarea de a folosi tezaurul tarii in scop personal.
In ultimii ani, in zona Bucegilor s-au efectuat masurari energetice care au constatat existenta unor campuri de forta extraordinara si a unor treceri subterane care traverseaza muntii dintr-o parte in cealalta. Mai mult, aceleasi masuratori au aratat existenta a doua treceri subterane care merg din zona Bucegilor pana in apropiere de Pestera Ursilor din Carpatii Occidentali, acestea fiind intretaiate din cand in cand de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu strabat muntii haotic ci sub forma unor linii care configureaza imaginea unui lup imens, avand gura deschisa, ca atunci cand se arunca asupra prazii. Capul lupului este in Muntii Apuseni iar coada coboara pana in apropiere de Pietrosita, judetul Dambovita. Intrebarea logica este daca aceste treceri subterane au fost facute de mina omului sau daca au fost doar descoperite si folosite de oameni? Este o intrebare la care, deocamdata nu are cine sa raspunda. Poate doar misticii, care au avut curajul sa afirme ca totul a fost construit de Zamolxis atunci cand Marele Zeu a decis sa apere acest pamant sfant si pe cei ce-l locuiesc. Sursa:http://www.horoscop-astrologie.ro/drumurile-subterane-de-sub-munti.html

Misteriosul cuvânt «Ler» din colindele româneşti

Colindele sunt străvechi creaţii care vin din adâncurile istoriei. Ele consfinţesc legăturile poporului daco-român cu Zalmocsis-Dumnezeu, sunt moşteniri de la străbunii lor pelasgii-hiperboreeni care, în acestea slăveau pe Regele cel Mare al Lumii.

Ceea ce rămâne încă în ceaţă, neexplicat, este refrenul.

În ziarul „Vestitorul Ortodoxiei Româneşti”, nr 61-62, 1991, există o însemnare privind sintagma „Hai Lerui,Doamne”, autorul articolului găseşte etimologia în „Halleluyah Domine”, însemnând „Slavă Ţie, Doamne!”. Această formulă implică şi fenomenul rotacismului, terminat înainte de venirea slavilor-începutul sec al VII-lea, rezultând  formele „Alleluia, Domine!” şi de aici‚ „Hai Lerui, Doamne’”.

Constatăm că problema a preocupat încă pe Dimitrie Cantemir, care în „Descriptio Moldoviae” crede că lexemul  ler are ca origine numele  împăratului Aurelian.

Şi A. D. Xenopol – „Istoria românilor din Dacia Traiană” – III  1998 Buc pg. 492 spune: „problema refrenului a rămas neelucidată, refrenul e neînţeles; „Ler o Ler, Doamne, Ler!”, invocă, poate, larii romani, sau mai curând pe împăratul Aurelian”.

Ion Popescu Sireteanu propune o etimologie pastorală şi anume: oile lui/oile lelui/oi lerui.

D. Ciohodaru are în vedere o etimologie în legătură cu mitul cavalerului trac – „Oh! ille heros et Domine”.

In volumul – „Dicţionar de etimologie generală !” - Buc. 1989, pg.296-297 Victor Kernbach, propune etimonul irlandez – „Ler, zeu celtic al mării, ler-ire=mare, devenit Llyr în wells, preluat de dacii veniţi  în contact cu aceştia”.

Şi totuşi nu exclude faptul că termenul că ar proveni din fondul prearic de dinainte de venirea celţilor în Irlanda.

 Acelaşi autor în „Universul mitic al românilor” – Ed. Ştiinţifică, 1994, pag 35, 105, consideră cuvântul Ler un fenomen onomastic singular rămas până acum nedescifrat care, mai ales în colind, este „un nume magic, arhetipal, aproape numele în sine, o invocaţie către o persoană primordială divină, sau umană, o formulă obscură, devenită aproape o formă de sonoritate  pură, un refren incantatoriu”. 

Colindele, aceste cântări, preaslăvesc pe Zamolcsis-Dumnezeu, şi-şi trag seva din imnele sfinte cântate încă în vremuri imemoriale, ab origine, de tineri iniţiaţi în tainele Cerului, numiţi leruni.

Aceştia erau selectaţi din rândul călugărilor  plestoi şi ktişti, care alcătuiau corul sacru, conduşi de Marele Preot.

La marile serbări închinate lui Zalmocsis, pe lângă caracterul de slăvire,  cântările acestea aveau şi puteri psihopompe. Colindele, în care apare invocaţia cea mai des întâlnită – „Ler, Doamne Ler”, creau un flux de energie benefică asupra întregii colectivităţi.

Având în vedere forţa magică şi incantatorie  ce o dau refrenele colindelor, în care există invocaţia amintită, sub diferite variante, ca şi imposibilitatea intervenţiei în conţinutul lor – era considerat un păcat intruziunea în text – nu putem decât să constatăm extraordinara vechime a colindelor, poate mai vechi decât basmele, preluate şi adaptate şi de creştinism, căci acestea, de fapt proslăveau pe acelaşi Dumnezeu al pelasgilor daco-români.                                                                                                                                            Este aceasta şi o dovadă în plus că dintotdeauna pelasgii-valahii au fost monoteişti.

Această populaţie a păstrat până azi caracterul sacru al colindelor, în varianta mai nouă, vorbindu-se de Dumnezeu-Iisus, fără a atinge cu vreo schimbare refrenul simţit ca ceva ce ţine de divinitate, în mod intuitiv, căci  timpul a şters  din memoria colectivă sensul exact al acestuia.

Vasile Lovinescu spune răspicat şi convingător, în cartea „Dacia hiperboreană”, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1996, pag. 23, ”colindele nu sunt, bineînţeles latine, ci urcă la obârşia comună proto-pelasgă într-o antichitate abisală-ele sunt tot ce mai misterios în poezia populară românească”.

Aceste colinde, constituiau un ritual cu caracter nu numai sacru, dar-precum am spus – şi apărătoare de duhurile rele, şi izvor de pogorâre a beneficului peste toată  firea, având, în primul rând un rol profund religios, protector al vieţii morale şi familiale, implicând, în fapt întreaga existenţă, invocând Puterea Divină şi nu era un ritual incantatoriu, sacru numai cu caracter agrar, cum spune Petru Caraman, care s-a extins apoi asupra tuturor laturilor vieţii de la ţară.

Ele sunt izvorâte din nevoia de comunicare cu Divinitatea din necesitatea protecţiei Acesteia. Aceste colinde puneau sub ocrotirea lui Ler-D-zeu-Zalmocsis, omul şi universul.

Proto-dacii, românii de mai târziu, în aceste cântece sfinte cereau ca de cei răi să fie apăraţi, preoţilor să li se întărească harul, ca să alunge de la cei din jur, de la familie, farmecele. Ei erau conştienţi că cei care colindă erau curăţaţi sufleteşte şi trupeşte prin invocarea sacrului.

Colindele dacilor erau expresia legăturii directe cu Zalmocsis, căci puneau în invocarea lor răspunderea pentru o viaţă curată şi se rugau ca pe cei cu ochi răi să-i cureţe de puterile malefice, roadele să fie îmbelşugate, pe bogaţi să-i facă miloşi, pe cei milostivi să-i întărească, şi tuturor să le aducă bucurie.

Erau convinşi că pe cei ce cred în Zalmocsis, aceste invocaţii îi fac mai buni şi pe tot neamul îl binecuvântează şi le apără cetatea de barbari.

Lerunii, tinerii călugări cântau aceste imnuri de slavă, şi prin aceasta se înălţau spiritual pe ei, dar înălţau şi pe toată obştea. Chiar vestalele Marelui Preot aduceau, ca şi Marele Preot însuşi, Harul lui D-zeu, cântând.

În timpul intonării acestor cântece sfinte, într-un spaţiu foarte mare se făceau sacrificii. Se pecetluia ceea ce era jertfit, jucând desculţi în jurul marilor pietre ale Templului celui Mare, din incinta sacră.

Pentru a da puteri pământului lucrat şi, mai ales pentru a nu întrerupe fluxul comunicării cu divinul, aceste colinde se cântau. Acest lucru îl întâlnim şi azi în ritualurile de slujire în bisericile creştine.

Iniţiaţii chemau prin aceste rugăciuni  ca Stăpânul Vieţii şi al Morţii-Zalmocsis să le dea înţelepciune tuturor celor de faţă şi ca marele altar al Sarmisegetuzei să fie apărat, prin marile pietre care sfinţesc  şi curăţă cele mai mari păcate care-s moştenite.

Aceste cântece intonate de  călugări tineri pentru a-L invoca pe Ler, Domnul, Ler aveau, după cum se vede, valenţe multiple.

Se explică de ce, în mai toate colindele, şi mai ales, în cele foarte vechi, apar aceste formule misterioase.

Ele sunt codificări, simboluri ce exprimă puterea dată de D-zeu, acestor formule magice, înţelese la început de toţi, apoi doar de cei iniţiaţi, ca în fine să se piardă sensul lor adevărat.

Aceste simboluri includ toată spiritualitatea daco-pelasgilor, de la funcţia defensivă, la cea socio-morală şi religioasă.

 „Dicţionarul de etimologie generală” – Bucureşti, 1989, consideră imposibilă stabilirea unei etimologii a refrenului.

Am descoperit un antroponim românesc şi anume ANGHELEA care în limba pelasgă are următoarea identificare:

Angeleus     leanurus                      pasturunt

Cei mai curaţi    păzitori ai datinilor     care conduc obştea                         

 (iniţiaţii, călugării)

Vom aduce explicaţii la ceea ce am afirmat; avem în vedere că angelus a dat mai târziul cuvântul înger - aşa cum cuvântul pasturunt a dus la românescul păstor şi de aici a păstori. E vorba de preotul care conduce, păstoreşte turma, vezi Biblia.

Rămâne să lămurim ce este cu termenul leanurus.

Acesta dezvoltă următoarele forme – de la leanurus-leanuru rezultând prin rotacism leruru-leru-ler. Prin etimologie regresivă am descoperit şi cuvântul Ler care înseamnă Zalmocsis-D-zeu, şi în mod cert  denumirea lui a dat pe cea a cântăreţilor leruni, întâi existând, în cazul nostru, obligatoriu, obiectul adoraţiei şi mai apoi adoratorii.

Leanurii-lenurii-lerunii sunt acei tineri iniţiaţi despre care am vorbit mai sus, şi  care sunt în legătură cu obiceiurile sfinte, cei ce păzeau, şi intonau cântecele sfinte.

Considerăm că termenul leruni este foarte vechi şi, că, mai ales a  dispărut  ca realitate, pentru că, efectiv au dispărut, ca existenţă,  cântăreţii iniţiaţi de Marele Preot, cel mai devreme imediat după reorganizarea vieţii dacilor în munţi,  după retragerea aureliană, dispersarea implicând şi o răzleţire a călugărilor  şi a organizării lor după reguli religioase, privind strict manifestarea misterelor zalmocsiene, în prezenţa Marelui Preot, în mod obligatoriu, în incinta sacră de la Sarmisegetuza.

Colindele au rămas. Limba în care ele există e aceeaşi limbă pelasgă, dar privită într-o transformare firească, în condiţiile oferite de realităţile existenţei, înregistrată  ca evoluţie  normală spre limba daco-română.

Lexemul ler poate fi certificat şi de cuvântul pelasg lar(us), atestat la latini, ramură a pelasgilor – la ei larii şi penaţii erau zeii casei dar şi ai pădurilor şi ai câmpiilor. Şi în vechea idiomă tursenă (etruscă) s-a mai păstrat acelaşi cuvânt lariu(lar), cu înţelesul, de stăpân, păstor - spune N. Densusianu – „Dacia Preistorică”, Bucureşti, 1913, Institutul de Arte Grafice „Carol Gőbl”.

Acest cuvânt lar este forma coruptă a lexemului ler – avem în vedere originea comună, pelasgă a limbii dace şi a limbii latine.

Studiind atent colindul originar dacic, se observă că, datorită  religiei diferite a dacilor monoteişti de a romanilor politeişti, înclinaţi spre decadenţă, la romani elementul de sacralizare dispare treptat.

La început larii aveau legătură oarecum cu ceea ce numim azi sacru: putem considera  pe zeii casei echivalentul sfinţilor. Mai târziu acest termen capătă şi sensul de stăpân. La etrusci – populaţie pelasgă – devine un titlu onorific: Lar Porsena, Lar Tulumnius, Lar Tanais.

Şi în unele colinde româneşti citate de  N. Densusianu în comuna Bora-Ialomiţa şi în Ciuhanca comitatul Dabâcă – „Dacia preistorică”, pag 848‚ se găseşte cuvântul lar

E un lar de păcurar

Cu fluiere de luere

Când din fluiere zicea

Toate oile plângea-

*

Sus în plaiul muntelui

Sunt trei lari pecorari

Pecorariu, stăpânul turmei, aduce aminte de ciobănaşul mioritic care are puteri supranaturale, este legat de mioarele sale, iar acestea înţeleg durerea exprimată de cântecul doinit şi se umanizează, plâng.

Între oiţele sale şi stăpân există un flux de transmitere a sentimentelor.

Prin relevarea trăirilor, colindele acestea se apropie de cele sacre, în care oamenii-prin iniţiaţii în misterele zalmocsiene, la început şi, mai apoi, şi prin colindătorii obişnuiţi, slăvesc pe Atotcreatorul, aceasta implicând un complex de sentimente.

În aceste colinde, ideea de stăpân trimite la  semnificaţii mai largi, chiar religioase.

Acest cuvânt păstrează ceva din sensul arhaic al lui Ler Împăratul Lumii, Dumnezeu cel Sfânt, pentru că şi El păstoreşte.

Apelativul de – sfânt  coboară mai târziu, din imnurile  de slavă cu caracter sacru; în basme există un Ler, Împărat, ba chiar este adăugat unor personalităţi de excepţie, una dintre acestea fiind Galer Ler Împărat, despre care vorbesc istoricii antici, dar şi cei contemporani.

Galer-Ler, devine August şi în anul 305 e.n. va decreta Dacia Mare, Imperiu. El dă prioritate limbii vorbite de mama sa Romula, de armata imperială şi de cei 41 de împăraţi traco-daci, ce au condus Imperiu Roman de a-lungul timpului.

Înţelegem că Galer-Împăratul a devenit Sfânt pentru că a repus Dacia în drepturile de demult, ca o mare putere culturală şi politică, despre care menţionează documentele epocii.

Exemple de asemenea personalităţi legate de ideea de sacru, găsim şi în timpuri relativ recente, şi avem în vedere pe Ştefan cel Mare, denumit şi Sfânt încă din timpul vieţii, datorită aceloraşi motive şi anume păstrarea drepturilor şi a spiritualităţii neamului în vremuri de restrişte, cu mari jertfe – cu alte cuvinte şi Ştefan Domnul este un uns a lui D-zeu, adică Ler. În cea mai largă accepţie ler înseamnă cel Sfânt, iar în cea mai restrânsă el este însuşi Zalmocsis-D-zeu – aceste sensuri se desluşesc în funcţie de structura refrenului, mai simplă, adică reprezentând prototipul, sau mai dezvoltată, dar în acelaşi timp şi mai încifrată.

Dar să ne întoarcem la discuţia despre cei doi termeni. 

Dacă privim cu atenţie aceste cuvinte lar şi ler, observăm că se încadrează în aria semantică a cuvântului stăpân, dar invocaţia ler din colinde păstrează integral ideea de  sacru pentru că Ler este Cel Sfânt, Stăpânul, Creatorul.

Am găsit consemnate diferite variante ale refrenului colindelor, cel mai des întâlnit este //Lerui, Doamne, Ler//, dar şi //Oi lerunda, Lerui Ler//, //Ler- Leroi// ( G. C. Teodorescu), Hai Leru-mi, Doamne, hai – (T. Burada).

Cele mai stranii şi incitante refrene le-am întâlnit în Ardeal, //Ler Leroi, Doamne, Ler//, // Iahoi! Leroi Doamne Valerunda//, //Lerui da Lerui Lerui // şi în cele consemnate de V. Lovinescu în volumul „Dacia hiperboreeană” – Ed. Rosmarin, Buc. 1996, pag.  23-25 şi  37, 38 şi anume, alături de sinteticul //Ler, Doamne, Ler// ( Leroi Doamne Ler) şi altele ca – //Ia! Voileranda Lerului Doamne//, //Ia Ler Doamne Ler// Oi Lerondai Leroi Doamne,-//Hoi Leronda Lerului Doamne Ler,// Aleroi, Leru, Leor,//-Iaho! Ler, Doamne, Ler Io !Leroi, Valerunda-//. Alte forme apropiate am întâlnit în volumul „Culegere de colinde din Transilvania” de I. Sărac – //Oi Lerunda Lerui Doamne//-Aho, Lerui Ler//.

Încercăm să desluşim semnificaţia refrenului, atât de diferit, dar şi unitar în acelaşi timp prin prezenţa oblgatorie a lexemului ler.

Sintagma „Lerui (Leroi), Doamne, Ler” poate fi descompusă în cuvintele: „Leru-i(oi), Doamne, Ler” - vocala i  este forma scurtă pentru  verbul la prezent (este) ca şi diftongul oi care în context este o  formă a  cuvântului i, rezultatul unei pronunţii locale, cu acelaşi sens verbal.

Sintagma amintită se poate traduce: Sfânt este Domnul Sfânt; având în vedere echivalentul, ca sens, al cuvintelor Sfânt şi Dumnezeu – Zalmocsis  putem înţelege acest refren şi  astfel – Dumnezeu este Domnul Sfânt.

Deşi formularea e scurtă, completarea ce se impune  este – şi imnuri de slavă aducem Ţie. Constatăm că acest refren, cel mai des întîlnit până azi este  o rugăciune complexă şi completă, ceea ce arată şi fiinţarea ei continuă peste timp. Ne vom opri asupra celui mai misterios, mai straniu şi mai deosebit refren întâlnit:

Iaho ! Ler-Doamne, Ler, Io-Leroi Valerunda

Iaho este o forma compusă  din IAHVE  şi verbul a fi cu forma populară despre care am mai vorbit, oi (adică îi (este)). Rămâne să demonstrăm.

Numele în ebraică a lui D-zeu, adică IAHVE este preluat din limba pelasgă.

De altfel încă din vechime  a existat o polemică  condusă de Origenes care-i acuza pe  iudei că s-au inspirat, în religia lor după cea a dacilor. Chiar şi istoricul iudeu Ioseophus Flavius vorbeşte de asemănările foarte mari între viaţa morală şi credinţa esenienilor, un fel de călugăr iudei, cu religia şi preceptele existenţei călugărilor ktişti şi pleistoi daci, în opera „Antichităţi iudaice”.

Să revenim –Iaho!=Iahavanus-Iahvan-Iahva-Iahve(a)

Dumnezeu (Cel ce ţine cerul în mâini)

Ler,     Doamne, Ler-

Sfinte, Doamne, Sfinte

Io-Ionus-junus-junu-(tânăr), adică tinerii iniţiaţi, călugării, lerunii ce cântă cântece sfinte

Leroi = Ler + oi(îi,este) = Sfânt este

Valerunda-acest adjectiv pelasg se traduce preamărit; există şi verbul pelasg valerandur însemnând a binecuvânta.

Se observă uşor că adjectivul şi verbul au rădăcină comună, aşa că cele două cuvinte au tangenţe de sens.

În concluzie să traducem refrnul:

Iaho!                Ler,    Doamne,  Ler,      Io               Leroi                Valerunda  

Dumnezeule !  Sfinte, Doamne,  Sfinte, noi tinerii,    pe Tine             Preamărit,

călugări,       ce eşti D-zeu     Te slăvim,

în cântece      Cel Sfânt         Te binecuvântăm                  

sacre                                      

În traducere liberă: Rugăciuni trimitem către Tine, Doamne, Dumezeule Sfinte, fii Preamărit şi binecuvântat pentru toate.

Celelalte formulări ale refrenului se desluşesc acum uşor:

Ia! Voileranda Lerului

Ia = este  forma prescurtată de la Iahve,

Voileranda = formă locală de la valerunda

Lerului= Sfntului

Putem conchide = Dumnezeule, Preamărit, Ţie, Domnului Sfânt(ne rugăm)                                                                                                                                 

Iahoi!                       Leroi,  Doamne,   Valerunda = Preamărit

Dumnezeule, Sfânt Tu eşti, Doamne,   Preamărit

Binecuvântat       

Cuvinte ca: „Ahoi!, Aho!, Hoi!, Oi!”  sunt forme prescurtate şi corupte de la prototipul Iahoi, adică Iahve şi verbul este cu forma populară prescurtată oi, pentru că în timp colindul a ieşit din Marele Templu, a rămas, după trecerea vremurilor vitrege, însă în memoria colectivă, ca imn sacru.

Iniţiaţii s-au pierdut în negura vremii, dar refrenele au rămas aceleaşi, doar modificări în graiul local se mai întâlnesc.

Numai urechea  a modificat unele sunete, pentru că sensul exact s-a pierdut, oamenii nemaiînţelegând ce spune refrenul, dar ceea ce au ştiut sigur a fost faptul că el este cântec sfânt închinat lui Zalmocsis-D-zeu. Rămânem însă impresionaţi de câtă apropiere fonetică au aceste refrene, dacă le descâlceşti înţelesurile.

Hoi!                  Lerunda                   Lerului, Doamne !

Dumnezeule !  Sfânt şi Preamărit,    Ţie, Sfinte Doamne, ne închinăm !

     Aici găsim şi compunera dintre cuvintele ler şi valerunda, rezultând leronda sau uneori lerondai

Lexemul      lerondai         e format prin compunerea  prin abreviere

Ler +      leronda (valeronda) + i (este)    

Sfânt şi      Preamărit                 este (se-nţelege D-zeu).

Şi mai deosebită am găsit formularea:

Aleroi, Leru, Leor.

Aici este foarte interesant modul de formare a primului cuvânt; dacă în unele refrene D-zeu – Iahve a păstrat  mai mult din cuvântul rădăcină, după cum am văzut – Iahoi, Ahoi, Hoi, de data aceasta  numele Creatorului Suprem este enunţat doar prin vocala A, prinsă în cuvântul compus Aleroi

Lexemul  Aleroi se alcătuieşte din:

A=IAHVE (IA – A)      Ler      +   oi (îi-este)

D-zeu                    Sfânt         este

A   -    Ler-      oi,       Leur         Leor

Refrenul de mai sus are sensul: D-zeu   Sfânt    este     Sfânt,       Sfânt

Şi azi întâlnim între ecteniile de la slujba Sfintei Liturghii cântarea îngerilor: Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot! (Savaot – alt nume pentru D-zeu, provenit din ebraică). Această păstrare peste milenii a sensului esenţial al refrenului colindelor în desfăşurarea ritualului sacru al Liturghiei ortodoxe (după Sfântul Ioan Gură de Aur) arată că ecteniile despre care am vorbit, sunt o preluare şi în acelaşi timp o continuare a slăvirii lui D-zeu Zalmocsis, fără întrerupere cu aceleaşi cuvinte, dovadă certă a monoteismului dintotdeauna a daco-românilor, pelasgi.

Coborând cu gândul, dar şi cu inima în adâncurile întunecate ale timpului, putem lumina falii ale existenţei unui neam cu o spiritualitate de excepţie, care şi-a pus amprenta pe structura intimă a indivizilor săi, profund legaţi nu numai de pământ, dar mai ales de Cerul Înalt, al lumii esenţelor tari şi nepieritoare, având conştiinţa venirii lor din veşnicia originară, năzuind la întoarcera în Paradis, prin gesturile şi mişcările cele mai sensibile ale sufletului lor, legat de tot ceea ce e Spiritul Absolut, Atoatecreator.                                              

Prof. MARIA CIORNEI

Cand ne vom trezi?