Pe harta descoperirilor arheologice de provenienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăţi, după cea regală a munţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de importante şi cu rădăcini în preistorie se gasesc, de asemenea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, în perioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte din aria de întindere a culturii Cucuteni, numită în literatura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitatea covăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindere ale acestei culturi.
Luate împreună, în judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite 13 cetăţi dacice şi 10 castre romane, dar această zonă situată în interiorul curburii Carpaţilor este mult mai bogată în vestigii decât se constată la o privire sumară. Se enumerăm cetăţile dacice descoperite în localităţile Covasna, Bicsadul Oltului, Zetea, Jigodin, Porumbenii Mari, Odorheiul Secuiesc, Racu, Topliţa, aşezarea dacică întărită de la Cuşmed, aşezările dacice de la Mereşti, Vîlcele şi Ciceu, precum şi castrele romane de la Breţcu (Augustia),Boroşneu Mare, Comolău – Reci,Inlăceni, Tarnava Mică, Odorheiul Secuiesc, Sanpaul, care sunt o dovadă în plus că viaţa şi civilizaţia dacică a continuat pe aceste pământuri şi după războaiele de cucerire duse de Imperiul Roman. Alte aşezări din timpul stăpânirii romane au fost descoperite la Atid- Harghita şi Ariuşd, Arcuş şi Angheluş îm judeţul Covasna.
Una dintre cele mai puternice cetăţi dacice din zona amintită este cea situată în apropiere de oraşul Covasna, supranumită „Cuibul de Vulturi” sau şi mai bine „Cetatea Zânelor”, prin faptul că se află în partea superioară a unei văi numită Valea Zânelor. Cercetătorii care s-au ocupat de această cetate şi în primul rand trebuie să-l menţionăm pe eminentul savant maghiar care a fost arheologul Istvan Ferencz (1921 – 2000) o descriu ca pe „un sit neobişnuit” prin poziţionarea în vârf de munte şi construcţia cu terase realizate de daci, fiecare terasă fiind înconjurată de ziduri groase, până la o înălţime de doi metri care s-au păstrat. Se apreciază că locuirea în această cetate este mai sporadică în epoca bronzului şi mai intensă,în epoca fierului când s-au făcut amenajări specifice perioadei. Cetatea – cel mai mare for dacic din zona Carpaţilor de curbură – a avut o intensă viaţă economică şi schimburi comerciale cu cetăţile greceşti situate la mare distanţă dar şi cu lumea romană. Cu o lungime totală a zidurilor de 800 m şi o suprafaţă construită de 20.000 m.p. este una dintre cele mai importante monumente geto-dacice de pe teritoriul României şi unul dintre centrele politice,economice şi militare ale statului dac. După cum arată artefactele descoperite ,Cetatea Zanelor Dacice de lângă localitatea Covasna, a cunoscut o perioadă de apogeu la mijlocul sec.I, î.H. în timpul domniei lui Burebista.
În perioada de maximă înflorire a civilizaţiei dacice, adică secolele II î.H. şi sec.I d.H., în teritoriul de la curbura interioară a Carpaţilor, a existat un sistem de cetăţi geto-dacice care controlau punctele strategice, una dintre regulile urmate pentru amplasarea lor fiind legătura vizuală.Spre exemplu, cetatea de la Păuleni se putea observa foarte bine de pe vârful montan Şumuleu, de unde, mai departe se vede cetatea de la Jigodin şi aşa mai departe, făcând posibilă o comunicare prin semnale la mare distanţă.
Descoperit întâmplător în 1953, tezaurul geto-dacic la Sâcrăieni, judeţul Harghita conţine mai multe obiecte de argint, în greutate totală de 3,650 kg, din care 13 sunt cupe cu picior care se diferenţiază prin formă şi mai ales ornamentică de obiectele de artă antică ieşite din atelierele situate în mediul geografic şi etnic greco-roman, celtic sau sarmato-persan. În schimb se pot găsi similitudini cu motivele geometrice sau vegetale din cadrul altor artefacte geto-dacice precum cuiele – discuri de la Grădiştea Muncelului, pe unele fragmentele de vase de lut, dar ceea este şi mai interesant, şirurile de frunzuliţe se îmbină asemănător modului de suprapunere a şindrilei de pe casele ţărăneşti ale românilor, toate aceste detalii şi altele contribuind la datarea lui aproximativă, secolul I.Î.H. şi cu certitudine ca aparţinând unui rege local ori unui templu religios zalmoxian.
Ca peste tot în Dacia şi în teritoriul Carpaţilor de curbură, stăpânirea romană nu a putut şi nici ni şi-a dorit, pentru că nu era în interesul său, o încetare a vieţii economice şi spirituale dacice.Urme certe de locuire dacică, post-romană s-au descopeit la Olteni – judeţul Covasna în punctual „Cariera de nisip”; tot din epoca post-romană (sec. III-IV) datează descoperirile din satul Dejunţiu, com.Mugeni, judeţul Harghita. Mai multe aşezări aparţinând culturii Sântana de Mureş-Cerneahov (se.4, d.H) care arată continuitatea de locuire a populaţiei dacice s-au descoperit în bazinul Ciucului dintre care amintim : o necropolă în satul Rugăşeşti, com.Şimoneşti şi o aşezare în comuna Mugeni, ambele în judeţul Harghita, precum şi aşezarea descoperită în municipiul Sf.Gheorghe, judeţul Covasna.
Atunci când se discută de continuitatea dacică şi de supravieţuirea elementului autohton dacic în judeţele Harghita şi Covasna trebuie avut în vedere în primul rând cadru natural mult mai favorabil, comparativ cu alte zone ale ţării, populaţiei care se confrunta cu diverse valuri de migratori. Masivele muntoase au oferit populaţiei locale posibilitatea de refugiu, în caz de primejdie şi unde putea practica păstoritul, exploatarea lemnului, vânătoarea şi chiar, pe anumite platouri montane, o agricultură de subzistenţă. Pe această bază se poate afirma că , după retragerea romană, dacii din Ardeal au rezistat valurilor de popoare migratoare precum hunii, avarii, vizigoţii, ostrogoţii, gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii, ungurii şi altele.
Toponimia, hidronimia şi antroponimia din judeţele Harghita şi Covasna, a fost şi rămâne şi astăzi dacică, după cum vom arăta în cele ce urmează.
Masivul muntos Harghita de la care judeţul îşi împrumută numele nu are o explicaţie etimologică certă ci doar una probabilă şi după părerea noastră neverosimilă : de la „har” care înseamnă „munte” în limbile semitice şi turcice. Greutatea rezolvării acestei enigme etimologice constă în ignorarea unei realităţi : avem de-a face cu un toponim dacic- Archita – căruia i s-a adăugat în faţă vocala „h”, rezultată din pronunţia maghiară specifică. Savantul în lingvistică comparată care a fost I.I.Russu a arătat că forma populară românească localnică şi deci cea autentică este nu Harghita ci Arghita sau Archita la care vrem să aducem unele completări (1). Rădăcina lingvistică „arka” folosită pentru a forma toponime este dacică antică şi o putem vedea în mai multe zone ale ţării : Archita – s.c.Vânători, j. Mureş; Arcuş – s.c.Valea Crişului, j. Covasna ; Archia – s.m. Deva, j.Hunedoara ; Archid – s.c.Coşeiu, j. Sălaj ; Archiş – c., j.Arad ; Archiud – s.c.Teaca, j. Bistriţa-Năsăud ; Arcalia – s.c. Şieu – Măgheruş, j. Bistriţa-Năsud ; Arcani – c. j. Gorj ; Arcanu – s.c.Scutelnici, j. Buzău ; Arceşti – s.c. Pleşoiu, j. Olt.
Arcanu este şi numele unui vârf (1760m) din masivul Vulcan.Toate aceste „arke” derivă din aceeaşi manta lingvistică din care au ieşit numele cetăţilor dacice Arcudava şi Arkobadava (2). Ele au ca explicaţie substantivul sanskrit „Arka” – un alt nume al Soarelui (3).
Râul Negru care se varsă îm Olt pe teritoriul j.Covasna, izvorăşte din muntele Şandru mare. Şandru este nume de familie românesc şi se consideră greşit că provine din maghiarul Sandor (unei astfel de capcane i-a căzut victimă şi lingvistul Iorgu Iordan). Şandru este un toponim şi antroponim dacic important întrucât rezultă din pronunţia în grai moldovenesc a teonimului Chandra – zeul şi stăpânul vedic al Lunii. Deosebit de răspândit în restul ţării: Şendreni – s.c. Frumuşica, j.Botoşani ; c.j. Galaţi ; s.c.Victoria, j. Iaşi ; Şendreşti – s.c.Matoşeni, j. Bacău ; Şendriceni – c. j. Botoşani; Şendroaia – s.c. Târlişua, j. Bistriţa-Năsăud ; Şendruleşti – s.c. Cepari, j. Argeş. Şandru, Şendroiu sunt antroponime româneşti. Şandru este şi un un erou din cântecele bătrâneşti ale românilor.
Zeul Chandra apare mai aproape de forma sa vedică în numele muntelui Cindrel din Carpaţii Meridionali.
Nordul judeţului Harghita este străjuit de masivul muntos Călimani, denumire formată din teonmul Kali – zeiţa neagră teribilă care distruge răul şi consoarta lui Shiva sub aspectul distrugător. Milarepa – un mistic tibetan a cărui viaţă a fost studiată de Constantin Brâncuşi o adora şi o numea „Mama Kali”. Căliman este un nume de familie românesc şi toponim extrem de răspândit sub diferite forme, în diferite zone ale ţării : Căleşti, Călieni, Călimăneasa, Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini.
Ineu, sat al comunei Cârţa, j.Harghita este un toponim ce are ca rădăcină sanskritul „ina” – capabil, puternic, voinic, brav, energic, domn, rege (4). În ţară mai avem o comună Ineu în j. Bihor, un oraş Ineu în j. Arad, un Inău- sat al oraşului Târgul Lăpuş, j.Maramureş şi un alt Inău- s.c. Someş – Odorhei în j. Sălaj.
Cârţa care este centrul de comună al Ineului din j. Harghita, se poate explica la rândul său prin saskritul „kîrtti”, adică „glorie”, ceea ce ne arată o zonă care cândva trebuie să fi fost reşedinţă fie administrativă-domnească, fie un centru religios ( 5). Toponime cu aceeaşi rădăcină în ţară : Cârţa – c.j. Sibiu ; Cârţibaşi – s. c. Bogdăniţa, j. Vaslui ; Cârţişoara – s.c. Avram Iancu, j. Alba.
Alte toponime dacice explicabile prin limba sanskrită, din cele două judeţe, de la curbura interioară a Carpaţilor :
-Pava – „Loc al aerului pur” (scrt „pava” = briză, vânt, aer pur, cântec de laudă)
- Goagiu – „Muntele vacilor” (scrt. go = vacă ; aga = munte)
- Zabala – Câinele lui Yama (Zabala / Sabala este unul dintre cei doi câini ai lui Yama)
- Adorjana – „Cei buni” (scr. durjana = rău, răutăcios ; aici avem un aoristic)
- Comalău – „Satul dulce” (scrt. komala = dulce, agreabil, plăcut )
- Saciova – „Satul consilierului regal” (scrt. saciva = consilierul regelui, ministru )
- Turia – „Al patrulea” (scrt. turiya = înseamnă literalmente „al patrulea” şi desemnează Sinele transcedental, Realitatea supremă. Este cea de a patra stare, dincolo de stările de veghe, de vis şi de somn. (6).
- Moacşa – „Eliberatul” (scrt. moksha – eliberare, libertate spirituală, descătuşare, ţelul final al vieţii omeneşti prin ieşirea din ciclul karmic al reîntrupărilor repetate (7). Din aceleaşi considerente arătăm că este foarte posibil ca numele de familie secuiesc Maksai să fie la origine dacică )
- Niraj – „Cel imaculat” ( scrt. niranjana = „Imaculatul”, un epitet al zeului Shiva)
- Nemira – conform cu scrt. „nemi” – obadă şi „namra”- curbură
Un toponim dacic extreme de interesant este cel de Bodogaia – localitate în judeţul Harghita, unde fenomenul de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti a fost atât de amplă şi brutală încât a dus la formarea unui atributiv pentru a-l defini – „bodogăire”.
Arătăm aici că Bodogaia, mai précis Bodh–Gaya are o semnificaţie religioasă mistică, desemnând locul unde se produce revelaţia unui mare sfânt. Bodogaia din Harghita are ca echivalent celebrul loc de pelerinaj Bodhi- Gaya din India unde se consideră că Buddha a atins iluminarea sau cu alte cuvinte a devenit un Trezit. Nu este singurul element de factură buddhistă în civilizaţia dacică, mai sunt destule pentru a forma noi ipoteze de lucru cu privire la interferenţele spirituale între moşismul getic reprezentat prin Zalmoxis şi buddhismul indian reprezentat pri Buddha.
- Daia – „Satul Moştenitorilor” (scrt.dăya = moştenire, parte). Probabil că există o legătură cu propietăţile celor care au înfiinţat satul şi ideia de moştenire.
- Zălan – „Străpungerea” sau „Lăncierii” (scrt.zal/ sal = străpungere, lance. Conform şi cu numele propriu Zalya / Salya, adică cel cu lancea din Mahabharata (8). În 1900, în gazeta maghiară „Szilagysag”, nr. 15, dr.Petho S., cercetând originea numelui Zalău ajunge la concluzia că este dacic, dar pe altă cale (zilaj-brâu, prin analogie cu Zilaj –un munte în Muntenegro) care rămâne ca o variantă de lucru. Întrucât Zalăul constituie spaţiul de trecere dinspre Europa de vest către inima Transilvaniei, ideia de „străpungere” ni se pare mai adecvată. Sanskritul „zal” mai înseamnă şi vârf ascuţit, vărf de săgeată sau lance, ceea ce străpunge.Valea Zălanului poate că este chiar o „străpungere” în geografia locală. În Valea Zălanului, cândva cu populaţie majoritar românească, prinţul Charls al M.Britanii a renovat o autentică gospodărie dacică transformând-o în reşedinţă regească de vacanţă.
- Aita – „Cei liberi” ( scrt. „ayata” = de necontrolat, fără constrângere )
- Jigodin- „Cei păcătoşi” (scrt. „jaghanya”= om al clasei de jos ; de la această formă s-a ajuns la atributivul de azi, „jigodie” – om fără valoare )
Dintre hidronime râul Olt care brăzdează judeţele Harghita şi Covasna, este râul sacru al dacilor cu o amplă încărcătură religioasă. El se explică prin latinul „alte” cu înţelesul de „sus” (9), întrucât precum în mitologia hindusă Gangele curge din cer, tot astfel în mitologia traco-geto-dacică, Oltul este un râu ceresc, prin urmare vine de „Sus” şi prin urmare primeşte atributivul de „Alt”. Altiţa – ornamentul din „partea de sus” a mânecilor unei ii, demonstrează acelaşi mod e formarea hidronimului dacic sacru Olt.
Nu am enumerat toponimele cert româneşti precum Vlahiţa, Căpâlniţa, Racu, Plăieşii, Corbu, Crişeni, Călugăreni, Porumbeni, care sunt cu sutele şi care nu mai necesită nici o explicaţie în plus. Mai mult, în privinţa toponimelor minore desemnând văi, mici pâraie, dealuri, cosişe, păduri ele sunt într-o mare proporţie româneşti. Este un adevăr ştiinţific demonstrat că dacii au rămas în Transilvania şi după retragerea romană şi au supravieţuit în ciuda atâtor valuri de migratori care au trecut pe aici – vizigoţii, gepizii, slavii, maghiarii, cumanii, pecenegii, tătarii şi mulţi alţii.
În sec.XII – XIII-a zona interioară a Carpaţilor de curbură a fost colonizată cu secui, o populaţie despre a cărei origine au existat mai multe dispute. În decursul timpului secuii au fost consideraţi pe rand : maghiari, sciţi, huni, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino- balkari din Caucaz. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că la sosirea lor în curbura interioară a Carpaţilor au găsit aici o populaţie românească sedentară, urmaşii dacilor numiţi de cronicarii maghiari vlahi. Nu o spunem noi ci
Simon Kezai, autorul unei cronici maghiare dedicate regelui Ladislav al III-lea (1272-1290) :
„Sacuii sunt resturile hunilor.Aflând despre reîntoarcerea ungurilor în Panonia, ei le-au
ieşit înainte la hotarele Galiţiei şi dimpreună cu dânşii au cucerit Panonia, din care au şi căpătat o parte, nu însă pe şes, ci la munte învecinaţi şi amestecaţi cu vlahii, de unde se vede că au şi adoptat literele vlahice” (10).
Din cronica lui Kezai rezultă cel puţin două lucuri : în primul rând că de la începutul venirii lor în Carpaţii de curbură, în urmă cu 800 de ani, secuii au fost nevoiţi să se amestece cu românii, populaţia locală , singura care stăpânea aceste ţinuturi ; în al doilea rând, vlahii aveau o civilizaţie superioară celor veniţi întrucât stăpâneau scrisul.
B.Haşdeu care a scris pe această temă studiul intitulat „Alfabetul dacic al lui Dekeneu” arată că acesta a fost o scriere runică şi că literele dacice au putut să supravieţuiască cu atâta puritate la români şi apoi la secui întrucât se scria foarte puţin iar caracterele trebuiau încrestate. Astăzi secuii se mândresc cu scrierea runică secuiască, dar uită să menţioneze că le-au luat de la vlahi, adică de la daci. Ne-ar lua prea mult să dezvoltăm subiectul runelor dacice transmise secuilor, de aceea facem trimitere la scrierile lui B.P.Haşdeu, V.Pârvan şi altor istorici precum în zilele noastre dr. Ioan Lăcătuşu care vede aici o continuare peste milenii a scrisului de la Tărtăria.
Dar oare numai scrisul l-au împrumutat secuii de la daci ? Un studiu de Ioana Cristache-Panait, intitulat „Alte mărturii ale originii entice româneşti a aşezărilor din Sud-Estul Transilvaniei”(11) subliniază nenumărate elemente etnografice româneşti în unele sate secuieşti : casele cu târnaţ şi stâlpi sculptaţi, porţile mari din lemn cu decoraţiuni florale şi geometrice, morile, obiectele de uz casnic şi de mobilier. În spatele acestei realităţi se află fenomenul de maghiarizare care durează de 800 de ani şi care şi-a pus amprenta asupra configuraţiei etnice a populaţiei în defavoarea românilor. Hunfavy Pal (1810-1891) un istoriograf maghiar recunoaşte acest adevăr : „În general considerăm neîndoielnic faptul că între secuii de astăzi o parte este de obârşie românească” (12). Maghiarizaţi românii din judeţele Harghita şi Covasna şi-au pierdut credinţa, portul obiceiurile şi ceea ce este mai grav limba strămoşească şi conştiinţa etnică. În studiul intitulat „Antroponime româneşti în limba secuilor şi maghiarilor”, savantul român I.I.Russu sunt extrem de multe exemple de antroponime aşa-zis secuieşti dar care de fapt sunt româneşti maghiarizate. Fenomenul înstrăinării românilor de neamul lor s-a produs de-a lungul secolelor de dominaţie maghiară, fie prin acordarea de titluri nobiliare fie prin privilegii ori posturi în administraţie dar mai ales prin discriminare care obliga populaţia autohtonă să accepte maghiarizarea prin modificare numelui şi schimbarea confesiunii religioase :
Raduly – Radu, Ficsor – Fecior, Boyer – Boier, Borbat – Bărbat, Draculja – Drăculea, Bottyan – Botian, Opra – Oprea, Bogacs – Bogaciu, Bokor – Bucur, Petrasko – Petraşcu,
Falka –Falcă, Muzka –Muscă, Chortan –Ciortan, Dragiczy – Drăghci, Myrcze – Mircea, Kolczar – Colcer, Bosarad – Basarab, Korbuly – Corbul, Sorbany – Şerban, Nyaguly – Neagul, Maga – Moga, Plotzkar – Ploscarul, Szelecsanu – Sălăjanu, Barna – Bârnă,Tsokan – Ciocan, Cretzuli – Creţu, Kapata – Capotă, Kiritza – Chiriţă, Oltyan – Oltean, Boile –Boilă, Sztankuj – Stăncui, Vojkully –Voicilă,
Muntyan – Muntean, Manya – Manea, Albo – Albu, Algya – Aldea, Vajna – Voinea, Csabany – Ciobanu, Endre – Indrea, Frenco – Frâncu, Ganya – Ganea, Grancsa – Grancea, Kalborân – Calboreanu, Kelemen – Căliman, Kornya – Cornea, Kozocsa – Cojocea, Kurka –Curcă, Krizsan – Crişan, Kozan – Cazan, Mocok – Moţoc, Kurtyan – Curtean, Matya – Matei, Mokany – Mocanu, Nyika – Noica, Nyagrus –Negruş, Parkalab – Pârcălabu, Pasko –Pascu, Tomucza – Tomuţă, Sztupar – Stuparu, Szarak – Săracu, Olah – Valah, Vakar – Văcaru ( 13). Cităm din comentariul facut de i.I.Russu :
„Atare „mutaţie antroponimică”este alt factor important care a făcut ca în ansamblu să apară între secui atât de „puţini”românii,care dispăreau aproape total după ce nu se mai declarau români şi nu mai purtau antroponime de acest tip, nici confesiunea românească nu o mai cunoşteau- acoperiţi de trei „etichete” : limba maghiară, numele personale ungureşti şi religia (romano- catolică, calvină- reformată, unitariană). Cu atare stigmate profunde, mai greu ar fi putut (după 2-3 generaţii sau veacuri) foştii români să-şi cunoască şi recunoască adevărata lor obârşie” ( 14.). Începând cu sec. XIX-lea acţiunea de înlocuire a numelor gentilicii s-a făcut sistematic, operându-se în registrele religioase ori civile, în cancelarii unde operau funcţionari lipsiţi de scrupule şi care prin ajustări ori falsuri slujeau pe o scară largă ideii politice de „naţiune unitară” în cadrul monarhiei austro-ungare.
Cercetările istorice şi filologice demonstrează o deznaţionalizare masivă a românilor în secuime iar acest aspect este confirmat şi de cercetările făcute de dr. P.Râmneţeanu, asupra originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei serologie a sângelui. Dr. P.Râmneţeanu în baza a mii de analize de sânge a stabilit că media indicelui biologic al secuilor este mai apropiat de indicele românsc decât cel unguresc.(15). În baza acestor date furnizate de ştiinţă speciliştii din perioada interbelică, au ajuns la concluzia că „majoritatea populaţiei din Secuime este de origine etnică românească (adică dacică –n.n.) indiferent dacă mai vorbeşte sau nu limba română, dacă mai aparţine sau nu credinţei noastre, dacă a mai păstrat sau nu amintirea legăturii fireşti cu neamul românesc”.
Nu doar românii ci şi secuii au suferit procesul de deznaţionalizare prin maghiarizare. La ultimul recensământ, cel din 2002 s-au declarat secui doar 476 persoane. De la începuturile lor secuii, aşa cum scrie cronica lui S.Kezai, secuii au fost în Panonia, dintr-un alt aluat decât cel al ungurilor. Apoi prin aşezarea lor în partea interioară a curburii Carpaţilor, din sec.XIII şi până astăzi în neamul lor s-a topit trei sferturi din populaţia dacică din zonă.Aşa se explică loialitatea secuilor faţă de Mihai Viteazu şi Ştefan Cel Mare.Secuii nu sunt maghiari dar ei şi-au pierdut conştiinţa etnică, declarându-se maghiari, pentru că li s-a inoculat această ideie falsă timp de secole. Aceleaşi metode care s-au aplicat în cazul maghiarizării românilor au funcţionat şi în ceea ce priveşte maghiarizarea secuilor : acordarea de privilegii, funcţii în administraţie, titluri nobiliare, apartanenţa la o naţionalitate decidentă în imperiul austro-ungar.
Scriem aceste rânduri pentru a înţelege faptele trecutului, fără părtinire ci doar de pe poziţii strict ştiinţifice cu scopul că, înţelegând istoria ţinutului de la curbura interioară a Carpaţilor, putem înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în prezent. După cum arăta Nicolae Iorga, cu maghiarii am avut şi avem o vecinătate, cu secuii o conveţuire. Într-o viitoare Dacie renăscută, secuii pot şi trebuie să conveţuiască în bună pace şi armonie cu populaţia autohtonă.
Gheorghe Şeitan
sursa: www.ioncoja.ro
De la Nistru pân’ la Tisa
1 Decembrie este Ziua Naţională a României, adoptată prin lege după inlăturarea regimului comunist. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia