28 iunie 1940 - 28 iunie 2012 - Zi de doliu national

28 iunie 1940 - 28 iunie 2012! 72 de ani de neuitare de la anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Hertei de catre regimul criminal al Rusiei Sovietice. Marsuri la Bucuresti si Chisinau

Astăzi se împlinesc 72 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, transmite Romanian Global News.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul,Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care "„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.
A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
 o abținere: Victor Antonescu.


Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Ca si atunci si acum Germania complice cu pradatorul de la Rasarit

In prezent aceeasi axa criminala din 1940, Berlin – Moscova, alaturi de tradatori locali, doreste federalizarea si prin aceasta, rusificarea celui de-al doilea stat romanesc, ca masura extrema de a impiedica o inevitabila reunire cu Romania.

Joi, 28 iunie 2012 românii vor iesi in strada simbolic, la Bucuresti si la Chisinau, pentru a arata ca nu au uitat si pentru a demonstra ca merita sa traiasca impreuna intr-o noua Românie.

Joi, 28 iunie incepând cu ora 17.30, cu plecare din Piata Victoriei spre Muzeul de Istorie se va organiza un mars, cu participare simbolica, de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei, pentru reunirea celor doua state romanesti si impotriva intentiei de federalizare a celui de-al doilea stat romanesc, promovata ca si acum 72 de ani de axa Berlin – Moscova.

La aceeasi ora, in fata Ambasadei Rusiei de la Chisinau, românii basarabeni se vor aduna pentru a comemora victimele ocupatiei sovietice si a reafirma dorinta de reunire a Basarabiei cu Romania, precum si refuzul ferm de federalizare a R. Molodova.

Și în acest an, la fel ca și în anii precedenți, ziua ocupației sovietice va fi marcată si de membrii PL prin depuneri de flori la piatra comemorativă din PMAN.

sursa:RGN press

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin. Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste. Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)), pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar4 fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat. A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi. Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul. Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.

Am citat din romanul Sânge pe Nistru, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei. Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil. Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate. A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns. Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

autor:Cristian Negrea
Sursa:ziaristionline

Mihai Ghimpu si Dorin Chirtoaca: Bucurestiul n-a coborat tricolorul in berna si n-a aprins nici o lumanare pentru Basarabia la 200 de ani de la ocupatia ruseasca

Mihai Ghimpu: Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român
Bună seara şi Hristos a înviat, stimaţi prieteni!
„Rusia, recunoaşte ocupaţia” a fost şi rămâne insistenţa, cerinţa noastră. Ei spun “Nu, noi v-am eliberat!”, noi le spunem “1812 – 200 de ani de ocupaţie rusească”. Aceste lumânări sunt aprinse în memoria tuturor celor care au murit ca patrioţi ai acestui pământ şi ai anilor când acest pământ era Moldova lui Ştefan cel Mare.
Ei spun “eliberare”, noi din nou spunem ocupaţie, dovadă sunt tancurile ruseşti timp de 178 de ani pe pământul Basarabiei, în Cetatea lui Ştefan cel Mare, la Tighina şi 200 de ani astăzi, pe teritoriul de dincolo de Nistru, dovadă este moartea lui Vadim Pisari de anul acesta, în zile paşnice, în zile democratice, produsă de un soldat străin, care a împuşcat ca pe timpuri, fiindcă niciodată nu ne-au considerat oameni, un popor care au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Federaţiei Ruse.
“Ocupă şi dezbină!”, iată politica principală a Imperiului Rus, începând încă în perioada semnării Tratatului de la Luţk, semnat de Petru I şi Dmitrie Cantemir, care credea săracul că Rusia va ajuta ca poporul să devină liber şi n-a prevăzut că asta a fost intenţia lor să lărgească Imperiul Ţarist şi să nu le încurce Imperiul Otoman. “Ocupă şi dezbină!” este şi sloganul unor politicieni, unor partide politice, care folosesc tragedia naţională, care se folosesc de faptul că cetăţenii acestui mult pătimit pământ nu cunosc istoria şi vin pe seama sărăciei lor ca să obţină puterea, iar puterea să le aducă banul. Nu-i doare, nu i-a durut şi n-o să-i doară pe aceşti “patrioţi”, ei sunt neghina poporului nostru şi datoria noastră este să ajutăm ca lumea să nu-i asculte, să nu-i voteze, ci să-i blameze şi să-i trimită în imperiul care îi conduce şi le spune “Dezbinaţi, ocupaţi, conduceţi!”.
Aţi auzit în seara asta şi cunoaşteţi că Imperiul sovietic pretindea înainte de a ocupa la 28 iunie 1940 acest teritoriu că acest teritoriu aparţinea Rusiei. Vreau să vă spun Dvs., iar lor, celor de la Moscova, să le amintesc că Petru I, împăratul Rusiei moderne, a recunoscut acest pământ al Ţării Moldovei în Tratatul de la Luţk. Şi atunci ne întrebăm de unde apar pretenţiile dacă avem document semnat de ei. Cu atât mai mult că pe acest teritoriu n-a existat şi nici nu s-a vorbit în limba Imperiului Otoman.
Noi, aştia mai în vârstă, toţi am învăţat scriitorii clasici, dar ei, ocupanţii nu spun că timp de 106 ani, pe pământul Basarabiei, cât a fost Rusia Ţaristă, n-am avut niciun vers, nicio poezie scrisă de scriitorii noştri. Şi dacă n-ar fi fost plecaţi basarabenii peste Prut n-am fi avut clasicii noştri, născuţi pe acest pământ. Iată adevărul! N-am avut o şcoală cu predare în limba română, aministraţia era în limba rusă, totul. Aceasta înseamnă eliberare?!
Ruşine unora de la noi care ştiu că limba e română, că în aceste trei principate care au format România locuiau români, şi ei acum umblă ca nişte slugi. Aţi văzut cum umbla din urma mea unul şi spunea “N-ai să ajungi speaker, n-ai să ajungi speaker!” şi i-am spus “Eu nu mă tem, domnule!”. Aţi înţeles de ce nu am ajuns Preşedintele Parlamentului? E una când eram Preşedinte de Parlament şi alta când doar Preşedinte de partid. Iată politica Rusiei făcută cu mâinile politicienilor noştri.
Încă un răspuns pentru politicienii noştri. Istoricul rus Leon Casso, ministrul rus al învăţământului, care în cartea sa a recunoscut că în Basarabia locuiesc români şi limba-i română, scria: “În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mult mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provinciile (oblasti – în slavă) Rusiei”. Această extindere a însemnat pentru Rusia o apropiere de Peninsula Balcanică, cu putinţa de a sta cu un picior solid la Dunăre, pentru a se “putea întinde în viitor mai departe în paguba imperiului turcesc, potrivit dorinţei politicii Ecaterinei a II-a”. Despre noi – nicio vorbă, pe noi nu ne considerau oameni. Suferinţele noastre pe ei nu-i interesau.
Un ofiţer rus Zaşciuk, în 1863 spunea: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă”. Erau şi ruşi care înţelegeau cât de mult suferă acest popor.
Mitropolitul Veniamin Costachi, exprimându-şi durerea ocupaţiei Basarabiei a spus: “Vulturul Uralului îşi înfrânsese adânc ghearele blestemate în trupul sângerând al Moldovei şi nu mai putea fi înduplecat de a slobozi prada de la Prut”.
Iată, stimaţi prieteni, că noi am reuşit ceea ce credea Mitropolitul şi mulţi moldoveni de atunci că nu vor reuşi. În 1918, pentru prima dată, a fost scoasă Basarabia din ghearele Imperiului Rusesc. Că-i sovietic, că-i ţarist, el este Imperiul Rusesc. Şi astăzi, o dovadă în plus că noi am continuat această luptă, începută în anii 88-89, şi ne-am rupt încă o dată din aceste gheare care ne-au înhăţat în 1940 şi după război. Însă, pe acest pământ, dincolo de Nistru, sunt moldovenii noştri, care au suportat mai mult decât noi şi cred că este de datoria noastră să ajutăm ca şi aceşti cetăţeni să devină liberi şi să construiască viaţa împreună cu noi, ajungând în marea familie europeană.
Eu am găsit un argument care confirmă politica rusească de azi, începând cu intenţiile lui Petru I şi ale Ecaterinei. Mareşalul rus Rumianţev, adresându-se populaţiei Moldovei privind alipirea acestui Principat la preaînaltul stat al împărătesei a toată Rusia i-a asigurat pe moldoveni de integritatea ţării lor, dar numai “ca aparţinând imperiului şi maiestăţii împărăteşti”. Cât de bine sună şi astăzi aceste cuvinte. Iată asta e politica Federaţiei Ruse. Dacă sunteţi stat neutru, dacă sunteţi sub conducerea noastră ca stat independent, atunci aveţi un stat integru. Dacă nu ascultaţi de noi şi luptaţi pentru limbă, alfabet, tricolor, dreptate, adevăr, atunci nu-i integritate. Iată care este adevărul şi care coincide suta de procente cu vorbele lui Rumianţev. Nu i-a reuşit nimănui să înăbuşe libertatea şi libertatea pe care am cucerit-o noi, chiar dacă nu este deplină, noi vom cuceri-o. Şi nu prin laşitate, nu prin cedări, dar prin dorinţa şi lupta noastră de a trăi împreună într-un stat aşa cum ni l-a dat Dumnezeu.
Eu vă mulţumesc foarte mult tuturor celor care aţi venit în seara aceasta să comemorăm această dată. Este pentru prima dată în istoria de la 1812 când noi avem posibilitatea să spunem adevărul că am fost ocupaţi şi punctum şi nimeni n-o să reuşească să înlocuiască acest adevăr tragic, dureros pentru noi. În afară de această zi, 16 mai, dureroasă pentru noi, pentru alţii e şi zi de naştere, a dat Dumnezeu şi bucurie în această zi mamelor, îi felicit pe toţi născuţi astăzi, e un semn bun şi înseamnă moartea Imperiului. Totodată, avem şi o ştire nu prea plăcută. S-a stins din viaţă, a plecat dintre noi Maria Bieşu, primadona Operei Naţionale şi rog un minut de reculegere. Mulţumesc.
De ce ne-am adunat la această oră? Poate vor vedea şi vor simţi cei care consideră că ne-au eliberat, şi străini, şi de-ai noştri, aceste lumânări aprinse în memoria celor care au murit în urma regimului de ocupaţie, fiindcă ziua nu văd, n-aud, nu citesc cărţi şi eu cred că acest an este ultimul în care numai noi, cei care am pornit lupta pentru renaştere naţională, ţinem la acest pământ, la aceşti oameni care au suferit.
E puţin a spune ruşine şi laşitate celor care sunt departe de suferinţele poporului, chiar e o crimă şi sper ca aceasta se va întâmpla ultima dată în acest an, iar începând cu anul viitor, cei cărora le-a încredinţat puterea poporul vor lumina, aşa cum luminează astăzi aceste lumânări în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Fiindcă poporul nostru merită şi nu mai există un popor pe acest pământ care să fi suferit cât a suferit poporul nostru, să treacă prin atâtea războaie. Ba Imperiul Habsburgic, ba Imperiul Austro-ungar, ba Imperiul Otoman, ba Imperiul rus, ba Imperiul sovietic, ba Imperiul transnistrean. Cine n-a vrut a trecut pe pământul acesta.
E păcat să nu aprinzi o lumânare fiindcă popor înseamnă şi tatăl tău, şi mama ta, şi bunicul tău, şi bunica ta, şi străbuneii tăi, şi fraţii tăi şi cei care au acelaşi sânge şi durere în inimă. Chiar dacă unii fac păcate că nu cunosc această istorie, dar o fac din cauză că toată conducerea a fugit de adevăr, s-a temut.
Un popor poate fi stimat doar atunci când are conducători deştepţi şi care conduc cu demnitate poporul său spre bine, spre libertate.
Vă mulţumesc foarte mult şi vă rog să aprindeţi lumânările pe care le aveţi în memoria celor care au suferit după anii 1812, 1940, chiar şi în memoria celor care au murit în războiul de pe Nistru, în memoria lui Vadim Pisari şi ai tuturor celor care au opus rezistenţă ocupanţilor. Să ridicaţi lumânările în sus să se vadă şi de la Guvern, şi de Preşedinţie, şi de la Parlament, şi de la Moscova, şi de la Bucureşti. Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român.
Vă mulţumesc!
16 mai 2012, Piaţa Marii Adunări Naţionale
Mihai Ghimpu Blog

Dorin Chirtoaca: Astăzi, din păcate, doar pe clădirea municipiului Chisinau a fost coborât în bernă drapelul de stat, tricolorul şi doar la drapelele dumneavoastră din piept sunt prinse panglici negre în semn de doliu
Domnule preşedinte,
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,
Stimaţi colegi,
La 16 mai 1812 a avut loc un negoţ, un act de vânzare – cumpărare între două imperii – Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist. Din acel moment, de când a fost semnat actul de vânzare – cumpărare, această palmă de pământ dintre Prut şi Nistru, cu teritoriile din sud şi cele din Nord, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, se află într-o situaţie complicată şi nedreaptă. Timp de 200 de ani, cu foarte puţine ocazii s-a spus adevărul, până şi astăzi o parte din societate consideră că nimic ieşit din comun nu s-a întâmplat la 16 mai 1812. Nu cunosc, nu ştiu, nu îşi pun problema şi respectiv consideră că pentru a trăi mai bine trebuie să facem altceva.
Dar lucrurile nu stau aşa. Un popor care nu îşi cunoaşte trecutul nu are viitor, iar cine nu ştie istoria riscă să o repete. Din păcate, de-a lungul istoriei am fost contropiţi de foarte multe ori şi nu am avut posibilitatea să ne alegem singuri soarta. Popoarele păgâne, apoi tătarii, apoi otomanii, apoi Imperiul Ţarist, apoi Imperiul sovietic, toate acestea au venit tăvăluc peste noi, ne-au distrus lanul, obârşia, conştiinţa naţională, obiceiurile şi toate care ne sunt lăsate de la Dumnezeu. Cu mare greutate, totuşi sunt oameni, sunt famiilii, sunt comunităţi care promovează adevărul istoric pentru a ne respecta demnitatea.
Demnitatea nu se vinde şi nu se cumpără. Cu ce drept Imperiul Otoman a transmis Imperiului Ţarist un teritoriu care nu îi aparţinea, pentru că teritoriul dintre Prut şi Nistru făcea parte din principatul Moldovei. Care este baza juridică pentru ca un alt stat, în cazul dat Imperiul Otoman, să se joace cu soarta a sute de mii, a milioane de oameni şi a unui teritoriu, şi cu ce drept Rusia Ţaristă a preluat acest teritoriu, că în toate documentele istorice este scris foarte clar că Ţarul Alexandru I a dat ordin ca să fie ocupat aceste teritoriu şi atunci cum putem vorbi despre eliberare?
200 de ani se încearcă a se vorbi despre eliberarea acestui pământ de sub jugul otoman, după care de sub jugul român. Această nedreptate din păcate şi până în ziua de astăzi ne macină. Ea este speculată de unii care mănâncă şi ei o pâine cum se spune pe româneşte, încearcă şi ei să se manifeste. Societatea noastră nu este dezbinată din cauza adevărului pe care îl promovăm, societatea noastră este dezbinată din cauza necunoaşterii unor lucruri şi din cauza unor politicieni care speculează această necunoaştere, iar pe seama necunoaşterii vor să facă în continuare capital politic, nu mai au mult, nu au cum, că informaţia circulă altfel în ziua de astăzi. De aceea sunt mai mulţi din acei care percep corect lucrurile, nu toţi au curajul să îl spună astăzi, dar veni-va ziua când cu siguranţă fiecare, indiferent de originea etnică, pe teritoriul Republicii Moldova va spune acelaţi lucru pe care îl spunem ţi noi acum, că la 1812 Rusia Ţaristă a ocupat Basarabia şi a creat o situaţie nefavorabilă pentru dezvoltarea acestui ţinut.
Asta nu înseamnă că vrem să trăim în tensiune sau conflict cu ruşii din Moldova, cu ucrainenii sau cu reprezentanţii altor popoare slave, dimpotrivă, cu toţii trebuie să fim uniţi în promovarea acestui adevăr şi în construcţia unor relaţii reciproc avantajoase, bazate pe dezvoltare în Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Astăzi, din păcate, doar pe clădirea municipiului a fost coborât în bernă drapelul de stat, tricolorul şi doar la drapelele dumneavoastră din piept sunt prinse panglici negre în semn de doliu. Nu am avut alte asemenea acţiuni nici în municipiul Chişinău, din câte cunosc, nici în afara municipiului şi din păcate nici dincolo de Prut, la Iaşi, la Cluj, la Bucureşti sau în alte oraşe.
Conştiinţa națională a fiecăruia din noi şi a noastră ca şi comunitate este cheia succesului, afirmării noastre ca naţiune, ca neam, ca popor, care vrem să facem parte din Uniunea Europeană. În uniunea europeană nu sunt pur şi simplu oameni care trăiesc, muncesc şi îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi. În Uniunea Europeană sunt naţiuni care îşi apără cu preţul vieţii fiecare cetăţean, libertatea, demnitatea, adevărul istoric şi pământul pe care s-a născut el şi cu strămoşii săi. Acelaşi lucru trebuie să îl facem şi noi. Sunt convins că va veni ziua când toate instituţiile statului din Republica Moldova vor arbora în bernă pe 16 mai, pe 28 iunie, tricolorul în semn de recunoştinţă pentru toţi aceea care au luptat pentru libertate, în semn de doliu pentru toţi aceea care şi-au pierdut viaţa de-a lungul ocupaţiei şi a destinului nostru zbuciumat.
Timp de 2000 de ani şi în special ultimii 200 de ani, noi nu am avut posibilitatea să ne alegem viitorul, să ne croim noi înşine soarta, alţii au făcut-o pentru noi, dar iată că acum, în 2012, suntem la o răscruce de drumuri şi ne putem noi înşine alege soarta şi viitorul – fie că vom merge către Uniunea Euroasiatică Rusia-Belarus-Kazahstan, fie că vom merge spre Uniunea Europeană şi aici vom avea asigurat viitorul nostru şi a copiilor noştri. Sunt două opţiuni şi două direcţii spre care putem merge, alegerea ne aparţine. Nimeni astăzi nu poate hotărî în locul nostru. Însă de această alegere depinde dacă vom rămâne în continuare în întuneric, în umilinţă, în desconsiderare, aşa cum a fost timp de 2000 de ani şi în ultimii 200 de ani în special, fie că vom fi în Europa, vom fi liberi şi vom avea posibilitatea să ne dezvoltăm, să creăm un viitor mai bun copiilor noştri, să avem o siguranţă a zilei de mâine, să avem o dezvoltare şi ce ne dorim să avem cel mai mult – prosperitate.
Vă îndemn ca această manifestare de conştiinţă naţională, de demnitate, să ne îndrepte pe o cale dreaptă, o cale a drumului nostru spre Europa, astfel încât într-o bună zi noi cu dumneavoastră, şi dacă nu noi, cei care vin din urma noastră, să fie cetăţeni cu drepturi depline a marii familii europene. Cred că este în puterea noastră, a celor care suntem astăzi la vârsta maturităţii să o facem şi să nu ne lăsăm duşi în minciună, în ispită, de către aceea care fie nu au curajul să spună lucrurilor pe nume, fie speculează în continuare minciuna. Minciuna are picioare scurte, iar adevărul, oricât s-a încercat de-a lungul istoriei să fie ascuns nimănui nu i-a reuşit şi în acest caz nu o să îi reuşească, va ieşi la suprafaţă.

Dreptatea va triumfa, iar noi vom câştiga libertatea.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Vă mulţumesc!

16 mai 2012
Piaţa Marii Adunări Naţionale
sursa:ziaristionline

Un discurs cât o Istorie. Mircea Druc acum 20 de ani în Parlamentul României: “Reunirea! Altă soluţie nu există"

Un discurs de un vizionarism cutremurator. Acesta este discursul pe care Mircea Druc, parlamentar in Parlamentul de la Chisinau, si viitor Prim Ministru, l-a rostit exact acum 20 de ani in fata Parlamentului de la Bucuresti.

Un discurs care merita pus in rama Istoriei Neamului Romanesc si urmat de fiecare data pana la implinirea lui. Acest discurs, acest Ideal, Reintregirea Patriei, Reunirea celor doua state romanesti, trebuie sa fie firul rosu al actiunii celor care, dincolo de mocirla unei clase politice in mare majoritate corupta, de pe ambele maluri ale Prutului, se lupta, vazuti sau nevazuti, pentru ca romanii sa fie din nou impreuna.
Chiar daca discursul a fost tinut in fata unui Parlament al Romanie controlat in mare parte de agenturile rusesti, chiar daca acelasi Parlament acum, peste 20 de ani, nu este fundamental diferit de cel de atunci, discursul lui Mircea Druc, zideste o generatie care se bate si care are toate sansele sa invinga, implinind astfel o nevoie organica a unui Neam care pare ca nu se mai regaseste pe sine. Nevoia de a cinsti lupta si jertfa stramosilor, nevoia de a face dreptate, nevoia de a spune adevarul, nevoia de a construi un viitor in care cele trei milioane de romani de dincolo de Prut sa nu mai fie in bataia vanturilor, ci impreuna cu Tara.
Romanian Global News are onoarea de a publica textul discursului precum si de a difuza inregistrarea audio cu discursul.

"VREM REÎNTREGIREA PATRIEI!"
Alocuţiune - București, noiembrie 1991
"Mircea Druc: Reunirea! Altă soluţie nu există"

Alocuţiunea rostită de Mircea DRUC, deputat în Parlamentul de la Chișinău, din partea Frontului Popular din Moldova, la 28 noiembrie 1991 în sala Parlamentului României din Dealul Mitropoliei în cadrul ședinței festive, cu participarea deputaților și senatorilor, consacrată aniversării a 73 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Onorată asistență,
Stimați colegi,
Comemorăm, oarecum liberi, ziua de unu decembrie! Dar …
Nu cred că de dragul retrospectivei. Comemorăm pentru a transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios, nu e decât o cale istorică spre ziua de astăzi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt popas în drumul nostru spre un viitor necunoscut.
Nu cred că am putea admite la infinit, ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, zicând: "Căci vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi ...". Aşa cum o făcea marele poet al tuturor românilor înstrăinaţi, ardeleanul Octavian Goga, înainte de Marea Unire din 1918.
Nu cred că un român fără de ţară, "purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi", ar putea fi oarecum fericit, tot aşteptând o viaţă de om, ca abia la 50 de ani să-i fie permis să treacă Prutul ca să ajungă să-şi vadă capitala ţării.
Nu cred că vorbele mele v-ar face să bănuiţi că aveţi în faţă un "populist". Melodramatic şi puţin cam exaltat. Nu, nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: - De ce Mircea Druc, feciorul lui Gheorghe şi Ileana, ţărani români dintr-un judeţ din nordul Basarabiei, fiind ales deputat, de către alegători români, într-o circumscripţie pe pământ românesc, nu poate lua cuvântul în parlamentul României, decât aşa, ocazional? Ca acum, la o aniversare, într-o şedinţă festivă.
Nu cred că cineva, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din altă parte ar reuşi să mă convingă că n-ar fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa. În acest context, unicul reproş, pe care îl admit la adresa mea, e: anticiparea. Da, recunosc: eu cuget şi acţionez ca şi cum reunirea s-ar fi produs deja. Şi mă gândesc la ceea ce avem de făcut mai departe, într-o ţară reîntregită.
Cred însă că adevărul şi libertatea, fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne pot fi servite pe tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi. Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi adevăr celor captivi. Celor rătăciţi sau induşi în eroare. Adevărul se cere trăit. Iar libertatea cucerită prin luptă. Şi menţinută - cu preţul unei vigilenţe eterne.
Am cedat destul, noi, românii! Explicaţiile şi justificările nu au acum nici un rost. Nu merită prea mare atenţie nici insinuările unor străini ce vor să ne ţină în captivitate, la propriu şi la figurat. Nici frica patologică din oasele românilor nu o putem scoate rapid.
Noi, românii credincioşi, spunem: "Vrem reîntregirea patriei!". Străinii şi românii timorați vehiculează: "Moscova n-o să ne dea gaz şi petrol". "Occidentul preferă acest status quo". "La Kiev nici nu vor să audă". Mai e și Budapesta unde se inventează mereu nişte simetrii. Iar la Chişinău - tactica paşilor mărunţi: unul înainte, doi înapoi. Și, vorba Leonidei Lari, unii se vor "domnitori peste o stână şi trei judeţe". La Bucureşti elitele mai stau la cumpene: ce câştigă cu ideea naţională fiecare partid sau lider politic în parte? Toate acestea sunt premize false. Uşor de combătut: cu argumente de ordin istoric, economic și geopolitic. Cu silogisme, statistici și fapte. Şi le vom combate mereu. Ori de câte ori vom avea ocazia.
Acum vă amintesc doar că avem un singur obiectiv strategic: "Reunirea".
Iată liantul care ne lipseşte. Pornim pe calea reîntregirii patriei. Vom face să dispară o bună parte din actualele animozităţi, care ne macină pe noi, românii de pretutindeni. Vom crea premizele concilierii. Vom mai tempera egocentrismul şi politicianismul din noi.
"Reunirea!". Altfel, între Ucraina şi România, va apărea o nouă Irlandă de Nord. Un nou Liban. Un nou Cipru. Nu putem admite libanizarea teritoriilor strămoşeşti, răpite odinioară. Vor avea de pierdut nu numai românii. Nu numai Europa de Est. Ci şi occidentalii, atât de nereceptivi la problemele României nedreptăţite.
De aceea consider necesar şi de urgenţă:
1. Astăzi, mâine parlamentul şi guvernul României să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Recunoaşterea Statului Ucrainean în devenire e posibilă numai după soluţionarea problemelor legate de consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop, adică după retrocedarea teritoriilor româneşti anexate de către imperiul sovietic.
2. Parlamentul României până la finele acestui an să adopte o lege vizând cetăţenia românilor din fostele colonii sovietice, dând curs astfel apelului celor zece organizaţii care formează Alianţa Naţională "16 decembrie", apel susţinut şi de grupul parlamentar al Frontului Popular din R. Moldova.
Iată de ce, vin cu rugămintea către toţi românii:
- Să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism;
- Să se facă alegerile necesare respectând legile şi regula, democraţia şi bunul simţ;
- Să spunem clar, cu fermitate: "Vrem reîntregirea ţării!".
Ştiu, cineva îmi reproşează chiar în clipa aceasta: " - Suntem un popor dezamăgit, domnule Druc! Ne-am epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!".
Nu! Nu e adevărat! Niciodată, dar niciodată, timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în prezent. Şi mai avem de dat o luptă. Ultima. Și decisivă. Va fi mai curând o încercare. Un test, la scară naţională. Ca un proces de selecţie naturală. Produsul acestei selecţii vom fi chiar noi, generaţiile de români în viaţă. Şi ne vom împărţi treptat în două seminţii: una, de români care se vor lamenta mereu, cedând în faţa răului… Ca şi ciobanul moldovean din balada "Mioriţa". Pe aceştia îi vom numi români mioritici şi vom încerca să-i recuperăm. Cea de a doua seminţie va fi a românilor încrezători în viitorul naţiunii şi în Dumnezeu. Aceştia nu vor ceda niciodată. Nici chiar în faţa îngerului ceresc, care ar putea veni să-i anunţe că nu mai este loc şi pentru ei în paradis. Aceşti români vor protesta, cerându-şi dreptul, căci urmează calea adevărului.
Numai reuniți vom reuşi. Pentru început, o altă ieşire din impas nu există. Şi nimeni nu ne poate garanta că vom supravieţui în cea de a treia conflagraţie mondială. De data aceasta o conflagrație economică și ecologică, care ne va cuprinde încurând.
"Reunirea". Altă soluţie nu există. Medicii şi psihologii cunosc anumite cazuri când oameni schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se va întâmpla şi cu naţiunea română dacă va abandona idealul unirii. "Sindromul amputării" nu va dispărea niciodată.
Eu cred: Reîntregirea patriei se va face, fiindcă aşa vrea Dumnezeu. Sunt deja semne că toate neamurile se cam adună, căutându-şi rădăcinile. Instinctul autoconservării ne sugerează tuturor că cea de a doua venire trebuie să ne găsească pe fiecare la vatra strămoşească. Iată de ce, tot mai mulţi dintre acei care ne-au despărţit pe noi românii se vor retrage cu încetul, lăsându-ne să fim din nou împreună. În casa noastră, în credinţa noastră, pe pământul nostru hărăzit de Dumnezeu.
Cred că e timpul să se deprindă o lume toată cu ideea că în curând se vor prezenta în parlamentul Ţării toţi deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub ocupaţie străină.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

sursa: rgnpress.ro