Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin. Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste. Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)), pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar4 fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat. A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi. Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul. Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.

Am citat din romanul Sânge pe Nistru, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei. Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil. Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate. A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns. Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

autor:Cristian Negrea
Sursa:ziaristionline

UNDE POATE DUCE CORUPTIA

Am intrat in posesia unei noi carti-document realizata de catre doi redutabili cercetatori si istorici clujeni: dr. Ileana Bozac, cercetator stiintific gr. I la Filiala Academiei, si prof. univ. dr. Teodor Pavel, de la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca. Este vorba de volumul al doilea despre "Calatoria Imparatului Iosif al II-lea in Transilvania, la 1773", in care, pe baza documentelor desecretizate din Arhivele Imperiului Habsburgic, sunt reliefate realitati importante ale epocii, atat in privinta istoriei imperiului, cat si a noii provincii intracarpatice - Transilvania. Exploatand cu pricepere documentele vieneze, traduse si interpretate intr-un mod profesionist, respectiv Jurnalul zilnic si Raportul final al tanarului co-imparat, pe baza carora, la Viena, s-au luat si masuri la nivelul imperiului, autorii pun la dispozitia cititorilor informatii extrem de valoroase pentru mai buna cunoastere a istoriei, in general, si a romanilor, in special. Faptul ne intareste convingerea ca noi, romanii, ne vom afla adevarata istorie abia dupa ce vor fi desecretizate si date publicitatii toate documentele ce ne privesc, din arhivele Vaticanului, Vienei, Budapestei si Moscovei.
Imparatul Iosif al II-lea (1780-1790) si-a inceput ucenicia mult mai devreme de a fi inscaunat, in 1765, la varsta de 24 de ani, cand, in urma decesului tatalui sau, imperialul Francisc I, Imparateasa Maria Terezia (1740-1780) ii solicita sprijinul la conducerea imperiului, inscaunandu-l co-regent si co-imparat. Tanar si ambitios, cu o educatie solida si o rigurozitate germana, el si-a luat foarte in serios noile responsabilitati, propunandu-si sa reformeze imperiul si conducerea acestuia, incercand sa le racordeze la principiile iluminismului ce bantuia la acea vreme vestul Europei. Iar pentru a face acest lucru, el si-a programat calatorii de documentare mai ales in partea mai putin cunoscuta a imperiului, printre care Transilvania, Banat, Maramures si Galitia. Calatoria intreprinsa in 1773, deci la varsta de 32 de ani, a durat 4 luni, dintre care doua luni in zona romaneasca, consemnand tot ceea ce a crezut el de cuviinta ca este folositor in elaborarea reformelor preconizate. Gasind extrem de multe nereguli, atat la nivelul conducatorilor de provincii, cat si al institutiilor acestora, al functionarimii, al modului de exploatare a cetatenilor, indeosebi a populatiei romanesti, atat de catre grofii maghiari si secui, cat si de catre patricienii sasi, co-imparatul, prin cele sesizate si masurile luate sau propuse, a starnit mare valva in cercurile conducatoare de la Viena, ajungand la mari controverse, inclusiv cu mama sa, Imparateasa Maria Terezia, aceasta cerandu-i de nenumarate ori sa-si mai potoleasca elanul.
Dupa infrangerea turcilor la portile Vienei, urmata de razboiul antiotoman (1683-1699) pe care-l castiga, Imperiul Habsburgic s-a extins mult spre sud-est, prin preluarea de la turci a jumatatii Ungariei ocupate de catre acestia, pret de 157 de ori, precum si a Transilvaniei, aflata sub suzeranitatea turca, a unei parti din Croatia, Slovenia, carora, la 1718, li s-a adaugat Banatul si Oltenia. Se vroia incorporarea in imperiu si a Moldovei si Tarii Romanesti, aflate tot sub suzeranitate turca, dar atunci nu s-a putut.
Asa ca preconizata calatorie a lui Iosif al II-lea la 1773 a avut si o componenta strategica: cum sa fie cucerite si cele doua tari romanesti si mai ales cum sa poata fi realizat un coridor de legatura facil intre Transilvania si Viena. Prima descindere a imparatului a fost in zona Portilor de Fier-Orsova, pentru studierea recuperarii cel putin a Olteniei, (Mica Valahie, cum o numeau ei), recucerita de turci la 1737.
Planurile lui insa s-au schimbat radical dupa ce a ajuns in nordul Transilvaniei, in zona Rodnei si Bistrita-Nasaud, apreciind ca incorporarea in imperiu a nordului Moldovei lui Stefan cel Mare ar fi mult mai potrivita pentru realizarea acelui coridor prin Galitia, intre Transilvania si capitala imperiului. Problema era ca si aici dadea de rivalii lor rusi si turci. Moldova se afla sub suzeranitate turceasca, dar avea si trupe de ocupatie rusesti, tocmai pentru a preveni aceasta extindere a habsburgilor.
Asadar, cand imparatul vrea, nu exista "nu se poate". Considerat un om luminat, si drept, de data aceasta suveranul a aplicat principiul machiavelic "scopul scuza mijloacele". Stiind cu cine are de-a face, el a ajuns la concluzia ca poate obtine mai usor si mai elegant nordul Moldovei prin coruptie decat prin razboi. Avand mana libera de la Viena in aceasta privinta, Iosif al II-lea si-a construit pas cu pas intreaga strategie, elaborand si aplicand, in mai 1774, planul Consiliului de Razboi al Imperiului, pentru ocuparea militara si anexarea teritoriului moldav. Ca atare, pentru castigarea bunavointei ofiterilor rusi care conduceau trupele de ocupatie din Moldova si pentru a obtine complicitatea demnitarilor Portii Otomane, Curtea de la Viena a disponibilizat din vistieria sa, la 8 august 1774, cum spune cartea-document, sume enorme si obiecte de pret ca mijloace de mituire. Astfel, pentru obtinerea complicitatii conducatorului suprem al trupelor rusesti din Moldova, feldmaresalului conte Petru Alexandrovici Rumiantev i s-a facut un dar de 5.000 de galbeni si o tabachera de aur impodobita cu briliante. La randul sau, trimisul austriac la Istanbul raporta cancelarului Kaunitz, la 3 iulie 1775, despre platile facute pentru mituirea oamenilor sultanului, dintre care si dragomanul Constantin Moruzi, caruia i s-a dat suma de 10.312 piastri. Alte sume enorme au fost oferite capuchehaiei moldovene, grecului Iacovache Riza, nimeni altul decat socrul domnului Moldovei de la acea vreme, Grigore al III-lea Ghica, care a si fost decapitat de sultan pentru opozitia sa ferma la raptul la care i-a fost supusa tara. Un bacsis gras a incasat si ofiterul turc Tahir Aga, trimis la comisia de trasare a noilor granite. Se apreciaza ca pretul acestei megacoruptii instrumentate de Viena a fost de 15.012 piastri. In felul acesta a fost anexat imperiului, la 1775, teritoriul de 10.441 kmp, rupt din trupul Moldovei stefane, cu 226 de sate si 52 de catune, cu orasele Cernauti, Suceava si Siret, cu ctitoriile voievodale de la Radauti, Voronet, Putna, Sucevita, Dragomirna etc, si caruia austriecii i-au dat numele de Bucovina. Aceasta, cu toata impotrivirea domnitorului care a si platit cu viata si in ciuda protestelor boierilor moldoveni.
Ulterior, viata a dovedit ca, beneficiind de reformele lui Iosif al II-lea, aceasta parte a Moldovei de Nord a devenit regiunea cea mai dezvoltata a Romaniei de dupa 1918, motiv pentru care bucovinenii nici nu se mai considera moldoveni. Privind lucrurile retroactiv, parca un sentiment de regret ne cuprinde pentru ca n-am fost si noi in locul acesteia, ca de altfel intreaga tara romaneasca. Ceea ce intriga insa este felul perfid in care s-a facut raptul, coruptia fiind una din caile prin care el se poate realiza. Gandul acesta ne aduce la zilele noastre cand vedem ce proportie a luat coruptia la noi, nu in sensul de a corupe noi pe altii, ci de a ne lasa corupti, ceea ce arata ca suntem extrem de vulnerabili in fata acestui fenomen, gata sa ne vindem nu numai bogatiile, ci si tara, kilometru cu kilometru. Vanzarile nesabuite de resurse naturale, dar si de obiective economice, cedarile sistematice in fata revendicarilor UDMR, sprijinita puternic de catre Budapesta si diaspora, nu numai moraliceste, ci si cu bani, maghiarizarea fara precedent a vietii social-economice, culturale si politice din Transilvania si, cel mai concret, modul brutal in care s-a intervenit si solutionat episodul UMF Targu-Mures, ne indreptateste sa conchidem ca nu numai necunoasterea sau infantilismul, lipsa culturii istorice si a patriotismului alesilor si guvernantilor nostri este de vina, ci si coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si al clasei politice. Plinatatea ei in toate domeniile si straturile societatii ne face sa credem ca asemenea practici de genul celor reliefate de cartea amintita pot deveni, daca nu si este, o realitate si in zilele noastre. Ca nu avem un partid de necorupti o demonstreaza si atitudinea opozitiei, dar si a parlamentarilor din arcul puterii, multi ardeleni care, iata, si-au pierdut pe parcurs spiritul patriotic si "barbatia", manifestata cu ceva vreme, in legatura cu nelegiuirile puterii, acceptand sa treaca de la ei si acest pahar al abuzurilor cu ocazia actualei motiuni de cenzura. Nu avem deloc certitudinea ca, daca va veni USL la putere, lucrurile se vor schimba in bine, cel putin din acest punct de vedere. Prin cedarile in fata strainatatii si indeosebi a UDMR si a celorlalti, asa cum se obisnuieste la noi de 22 de ani, Transilvania va ajunge in scurt timp ca o gaoace, tot mai golita de continutul romanesc, astfel ca Budapestei nu-i vor trebui trei secole, ca la inceputul mileniului trecut, sa-si instaureze pe deplin si definitiv puterea in spatiul romanesc din mosi-stramosi Transilvania. Nu ca atunci, cu arma in mana, ci profitand de necinstea si inconstienta guvernantilor nostri.

autor: Ioan Cismas
sursa: Revista Clipa

 

Un român uitat, Ilie Lazăr

Noi ne-am obişnuit să privim la politicienii noştri şi să ne zicem că niciodată în democraţie nu am avut o clasă politică atât de coruptă, slabă şi incompetentă. Metehne vechi, lucruri care se întâmplă şi pe la alţii, în democraţiile mai vechi şi mia consolidate. Ne raportăm de cele mai multe ori la perioada interbelică pe care în subconştientul nostru o identificăm cu o adevărată epocă de aur, înainte ca regimul comunist să radă toate vârfurile intelectuale, politice, ştiinţifice şi militare. Dar şi atunci au existat cazuri şi mari scandaluri de corupţie, politicieni incompetenţi şi demagogi, inculţi şi mincinoşi. Dar diferenţa majoră între cei de atunci şi cei de azi este nu numai faptul că primii aveau clasă, stil, ca urmaşi ai unor familii boiereşti astăzi risipite de regimul comunist, dar mai aveau ceva, cel puţin fruntaşii partidelor celor mai importante, respectiv cele care au jucat un rol în viaţa politică a ţării. Este vorba de legitimitate. O legitimitate dată de activitatea şi faptele lor din trecut, prin faptul că au luptat pentru ţară cu arma în mână în războiul de reîntregire a neamului, că au fost apărătorii şi propovăduitorii românismului în provinciile în care românii au fost împilaţi de secole, au sfidat autorităţile şi au făcut închisoare sau au fost deportaţi pentru activitatea lor românească. În cadrul României Mari, ei aveau legitimitate, puteau cere votul cetăţenilor români, cetăţenii se simţeau reprezentaţi de ei, de aceştia care au fost un exemplu şi model pentru români. De exemplu, George Brătianu, deşi era fiul primului ministru, a făcut războiul pe front luptând la Oituz, Iuliu Maniu a organizat regimentele ardeleneşti din Viena în 1918, a fost printre cei mai importanţi lideri ai românilor ardeleni, având un rol decisiv în organizarea adunării de la Alba Iulia şi al unirii Transilvaniei cu România (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)), iar exemplele pot continua la nesfârşit.

Se poate face vreo comparaţie cu politicienii de astăzi? Nici vorbă. Primul preşedinte postcomunist al României a înţeles perfect această lipsă de legitimitate a noii clase politice. De aceea a încercat să-şi prezinte permanent propria formaţiune politică ca o emanaţie a revoluţiei din decembrie 1989, o forţă creată din vâltoarea unei lupte revoluţionare, împotriva regimului ceauşist. A mai încercat să-şi atragă în partid dizidenţii regimului comunist, atâţia câţi erau, precum şi o serie de figuri publice populare şi necompromise de comunism. Nu prea a reuşit dintr-un motiv simplu, marea majoritate a politicienilor postdecembrişti proveneau din cadre ale regimului comunist, stâlpi ai regimului de tristă amintire. După ce au trecut în nefiinţă cei care ieşiseră din închisorile comuniste, au rămas doar aceştia, proveniţi din rezerva de cadre a partidului comunist. Iar politicienii tineri sunt copii lor, sau tineri care se apucă direct de politică, fără a avea succes într-o meserie proprie, sunt politicieni de meserie, gata demagogi, fără vreo realizare în viaţa profesională, sunt cei ce se ocupă doar cu politica. În regimul trecut era o denumire pentru aceştia, politruci sau activişti de partid. De unde ar avea ei legitimitate, cine să le-o confere, dacă activitatea şi faptele lor anterioare intrării în politică nu au cum să o facă?

Tocmai pentru a evidenţia această diferenţă, m-am gândit să aduc în discuţie cazul lui Ilie Lazăr, fost fruntaş ţărănist, apropiat de Iuliu Maniu, insistând asupra faptelor care i-au conferit legitimitate pentru a candida şi a fi ales, şi mai puţin pe activitatea sa politică din perioada interbelică.

Incredibila viaţă a unui român adevărat

Ilie Lazăr s-a născut la Giuleşti, în Maramureş, în 1895, părinţii săi fiind descendenţii unor vechi familii româneşti din mica nobilime. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot şi licenţiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din şapte generaţii de preoţi. A crescut în tradiţiile româneşti şi ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda persecuţiilor şi anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet şi Lugoj, unde intră în societatea aleşilor oameni de cultură români din acest oraş. Academia de drept o face la Sighet şi la Cluj, unde este nevoit să se transfere din cauza şovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca şi „agitator” pe acest tânăr care organiza serate şi consfătuiri la care vorbea despre drepturile românilor şi distribuia broşuri editate de asociaţia ASTRA. Odată l-a căutat un curier din partea unchiului său care l-a sfătuit să plece din judeţ, deoarece urma să fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni şi apoi a continuat studiile la Cluj.

Între timp este înrolat în armata austro-ungară, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Până şi soldaţii şi ofiţerii de rezervă ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continuă, mai pe ascuns, mai pe faţă, pentru cauza românească, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate şi altele, era una din principalele activităţi ale lui Ilie Lazăr. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaşte bine şi chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau ţara, nu îi va fi deloc uşor lui Ilie Lazăr.

Războiul

Prima oară a ajuns pe frontul galiţian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a rămas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofiţer în viaţă, grav rănit la ambele picioare cu gloanţe dum-dum. A mai reuşit să fugă şi se târască urmărit de cazaci vreo doi kilometri după care a căzut la pământ. Salvarea i-a venit de la prietenul său Maxim Radovan, care şi el împuşcat în piept a reuşit să oprească o căruţă care să-l ducă în spatele frontului prăbuşit. Trenul cu răniţi se întorcea prin Sighet, a reuşit să-şi anunţe rudele care l-au aşteptat în gară şi unchiul său, Alexandru Lazăr, fost preşedinte de tribunal, însoţit de doi medici militari, îl iau aproape cu forţa din tren şi-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viaţa, cel stâng învineţindu-se şi Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin intervenţia episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul său pe perioada convalescenţei. Dar şi aici îşi continuă activitatea de propagandă românească, astfel că este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia să i se închidă gura, ca şi în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.

În cazul acestui rebel faţă de regimul austro-ungar, până şi a doua plecare pe front a trebuit să fie marcată de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrării României în război, toate regimentele româneşti fuseseră mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se ţin discursuri în piaţa publică de către conducătorii regimentului în ungureşte şi germană, neînţelese de cei 90% soldaţi români. După ce compania porneşte spre gară, orchestra începe să cânte ceardaşuri ungureşti, dar sublocotenentul Ilie Lazăr opreşte muzică şi ordonă soldaţilor să cânte „Când de acasă noi plecăm”, o cântare ostăşească românească, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldaţilor să cânte „olahul”, adică româneşte, în limba valahilor. Ilie Lazăr nu cedează, Buckwald îl face agitator şi loveşte pe fruntaşul român Ilie Laz cu piciorul în burtă, Ilie Lazăr îl pune la punct, Buckwald îl face trădător, Lazăr se năpusteşte cu baioneta scoasă la el, alţii îi despart, soldaţii români gata să sară şi ei. Ofiţerii unguri dispar, Ilie duce compania în gară şi o aliniază pe peron, unde se încing dansuri şi jocuri româneşti. Un ofiţer român apare în gară şi îi spune că în oraş s-a împrăştiat vestea că „compania Ilie Lazăr s-a răsculat”. Apar ofiţerii unguri din garnizoană, se parlamentează îndelung, până la urmă pleacă pe front. Pe front ajunge şi la judecata Consiliului de Război de la Stray, pentru lovirea unui ofiţer în faţa soldaţilor. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva şi acesta nu a ştiut să-i răspundă în ungureşte, la care acesta l-a înjurat ceva de genul „D-zeul vostru de valahi”, Ilie Lazăr i-a cerut socoteală, acesta i-a făcut trădători şi Lazăr i-a ars o palmă solidă în faţa trupei. A fost trimis cu acte în regulă la judecată, s-a apărat singur vorbind timp de trei ore, dar primeşte o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma să fie executată după război. Plin de amărăciune, în amintirile sale lăsate ascunse pe la rude şi publicate abia în anul 2000, Ilie Lazăr se întreabă dacă nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o înţelegere dintre Petru Groza şi unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comunişti.

Cernăuţi

După căderea şi disoluţia frontului rusesc şi pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazăr face parte din trupele de menţinere a ordinii în judeţul Tulcin, regiunea Troscianetz – Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început să-şi pregătească dezertarea din armata austro-ungară. Erau complet izolaţi, germanii ocupaseră toate punctele cheie de cale ferată. Dar Ilie Lazăr nu dorea să dezerteze singur, ci împreună cu întreaga lui companie, care erau toţi români afară de un sergent şi de croitorul companiei. Şi nu numai să dezerteze, dar să ducă compania şi să se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregătirea prin discuţii nocturne cu gradaţii, apoi şi cu soldaţii. Pregătirea a durat vreo două săptămâni, dar toţi au fost de acord cu planul lui Ilie Lazăr.

Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazăr a dat alarma la companie, apoi într-o jumătate de oră au urcat cu toţii în cele trei vagoane trase de o locomotivă care îi aştepta în gară. Lazăr mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic şi doi angajaţi la căile ferate ucraineni ca să-i ducă până la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tăcute din gară. Dimineaţa erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijaţi de comandantul german al gării spre Kiev. Lazăr insistă, mituieşte pe unul şi pe altul, îi forţează pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura să continue drumul, deşi ei nu doreau să meargă mai departe, în sfârşit pleacă spre Moghilev. Aici gara e plină de gărzi civile care, văzându-i pe români înarmaţi, încearcă să-i dezarmeze. Ilie Lazăr coboară din tren împreună cu cinci gradaţi înarmaţi, având asupra lor şi grenade. Îi anunţă că sunt români şi merg până unde vor întâlni armata română, iar dacă se va trage în tren după plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura oraşul şi îi va da foc. Gărzile ucrainene cedează şi îi lasă să plece, în curând vor ajunge la Noua Suliţă, la frontiera Bucovinei unde coboară. Soldaţii votează şi acceptă propunerea lui Lazăr de a merge la Cernăuţi, un marş de câteva ore, pentru că de acolo le va fi mai uşor să se întoarcă acasă în Ardeal, majoritatea soldaţilor fiind bănăţeni.

Ajung în piaţa din Chişinău, aflând că oraşul este ocupat la periferii şi cazărmi de circa şapte sute de ucraineni înarmaţi veniţi din Colomeea, Stanislau şi Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare până la Siret. Ilie Lazăr îşi ţine compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Puşcariu care se prezintă şi le cere ajutorul până la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Naţională, au jefuit totul şi pe fruntaşii români vor să-i captureze şi să-i ducă ostateci. Chiar şi Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele româneşti au aruncat manifeste în care spuneau că în patruzeci şi opt de ore armata română va intra în oraş, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazăr se pune fără discuţie la dispoziţia fruntaşilor români pentru a salva oraşul, deşi sunt depăşiţi în proporţie de peste patru la unu. Lazăr pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Puşcariu să-i aducă câţiva ofiţeri români ce s-ar găsi prin oraş, care să-l ajute să deplaseze trupa pe străzile laterale în grupuri mici, într-un loc ca şi o sală mare, unde să poată fi organizaţi şi gata de intervenţie, urmând să protejeze clădirile centrale şi pe fruntaşii români ce stăteau ascunşi. Au sosit împreună cu Sextil Puşcariu locotenentul Stan, domnul Nicoară, fraţii Micinski şi încă câţiva care au preluat grup după grup ducându-i la locul care va fi baza lor de acţiune.

Vestea apariţiei românilor în uniforme austriece, înarmaţi şi organizaţi, s-a răspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndrăznind să se apropie de zona centrală pe care românii începeau să o controleze. În acea noapte au încărcat tot ce au putut, au stins luminile şi au fugit în noapte cu ce pradă au reuşit să ia. După aceea, până la sosirea armatei române, singura forţă armată care va proteja viaţa şi avutul cetăţenilor din Cernăuţi vor fi soldaţii din compania Ilie Lazăr. Încă de a doua zi, s-a trecut la „preluarea imperiului” în Cernăuţi. Iancu Flondor, împreună cu Ilie Lazăr şi alţi ofiţeri români, au urcat într-o maşină, Ilie Lazăr călare pe motor cu steagul românesc în mână, şi au înlocuit străinii cu români în toate clădirile oficiale, punând şi santinele române. Tribunalul, Poliţia, Primăria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere românească. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a şi împuşcat mai mulţi, a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaimă şi îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desăvârşită în limba germană.

Primul steag românesc pe Primăria din Cernăuţi a fost pus după 174 de ani de către Ilie Lazăr şi Nicoară. Entuziasmul românilor când au văzut fâlfâind tricolorul pe Primărie a fost de nedescris.

Apoi, Flondor, Lazăr şi cei câţiva ofiţeri au parcurs cu maşina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinaţi de acesta şi şeful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mică gară. Lazăr şi Flondor îi invită să intre cât mai repede în oraş, deoarece populaţia este nerăbdătoare şi mai există încă pericolul să fie atacaţi de ucraineni, dacă se vor întoarce cu forţe sporite şi mai bine organizate. Generalul Zadik îi primeşte frăţeşte, spunându-le că va intra în 14 ore în oraş, deoarece înaintarea trebuie făcută metodic, pentru a preîntâmpina surprizele.

Au revenit în oraş, a doua zi populaţia s-a strâns să întâmpina armata română, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnăuţilor. Abia în ziua următoare a intrat cu forţe masive armata română în Cernăuţi. Ilie Lazăr este invitat în maşina generalului Zadik alături de lt-col Rovinaru. Ajunşi în piaţa din faţa Casei Naţionale, sunt întâmpinaţi cu urale şi imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populaţie a oraşului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale şi este dus în interiorul arhiplin, unde aşteptau intelectualii români bucovineni în înaltă ţinută. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbrăţişează pe general în uralele mulţimii spunându-i: „Să-mi daţi voie, domnule general, să vă îmbrăţişez ca pe un frate dulce de care am fost despărţit 174 de ani!”.

Aşa a fost intrarea trupelor române în Cernăuţi, aşa s-a ridicat primul steag românesc pe primăria din Cernăuţi, de către Ilie Lazăr, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort suspect într-un accident de circulaţie în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic după mai bine de patruzeci de ani pe primăria din Chişinău, la 27 aprilie 1990.

La Alba Iulia

După vreo două săptămâni Ilie Lazăr pleacă acasă prin Borşa în Maramureş, unde participă la organizarea gărzilor naţionale române. Alături de alţi mari români maramureşeni, Vasile Filipciuc, Gheorghe Bârlea, Vasile Chindriş, Ion Bilţiu şi mulţi alţii organizează comitetele şi gărzile, tot timpul pe teren. Oficialităţile maghiare îl ameninţă şi intervin pe lângă alţii să-l potolească pe Ilie Lazăr, care a călcat în picioare, în plină adunare, tricolorul maghiar. Ucrainenii sunt organizaţi dincolo de Tisa de locotenenţii Vorobetz şi Mayer, aceiaşi pe care îi alungase din Cernăuţi.

Ilie Lazăr este trimis delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, tot drumul a fost un triumf, o atmosferă sărbătorească de neuitat. În gara Ulmeni li se ataşează vagonul cu badea Gheorghe Pop de Băseşti, luptător pentru drepturile românilor mai bine de şaizeci de ani, cel care va prezida adunarea de la Alba Iulia. Primiţi sărbătoreşte în toate gările, au avut altercaţii la Dej cu secui care se retrăgeau spre Ungaria şi care era să arunce cu grenade în tren, dar la Războieni a fost o altercaţie cu ungurii care au tras spre ei, murind atunci plutonierul Ion Arion şi mai mulţi fiind răniţi. Ca reprezentant al plasei Şugătag din Maramureş, cu credenţional, Ilie Lazăr a fost printre cei care au votat unirea cu România. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti, care după ce rosteşte „acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc…” nu-şi mai poate stăpâni plânsul şi nici să conducă şedinţa. În prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop conduce lucrările mai departe, la ora 12 se ridică Vasile Goldiş şi citeşte moţiunea, apoi Iuliu Maniu ţine un discurs în care motivează hotărârile istorice. În faţa poporului, pe locul în care au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca, moţiunea şi votarea au fost citite de episcopul ortodox Miron Cristea şi greco-catolic Iuliu Hossu.

De la Alba Iulia, Ilie Lazăr pleacă cu prietenii săi bănăţeni la Lugoj, unde chestiunea Banatului nu era încă lămurită şi acesta fusese ocupat de trupele sârbe, fără să ţină cont de aranjamente şi linii de demarcaţie, inclusiv Lugojul fiind sub ocupaţia sârbă. Gărzile naţionale române au fost dezarmate, materialul de război evacuat în Serbia şi o mulţime de preoţi şi intelectuali au fost arestaţi şi duşi la Belgrad ca şi ostatici, inclusiv părinţii colegilor de liceu ai lui Ilie Lazăr, Aldan şi Grozăvescu. Din fericire, au apărut şi francezii din armata lui Franchet d’Esperey, cu care românii s-au înţeles mai bine, fiind nelipsiţi de la petrecerile în cinstea lor organizate de lumea bună lugojeană. După o săptămână află că şi el a fost luat la ochi de sârbi, deoarece era cam „agitator”, şi în pericol de a fi dus şi el la Belgrad ca ostatic. Împreună cu prietenul său Frenţiu, decide să plece la Sibiu şi de acolo la Bucureşti. Ajunşi la Branisca lângă Ilia Mureşului, nu mai pot trece peste Mureş, acolo era linia demarcaţională. Observă în gară o locomotivă şi află că mecanicii sunt din Simeria, de dincolo de Mureş şi ar fi şi ei tentaţi să treacă. Lazăr le pu8ne problema direct. Unităţile masive maghiare erau la Zam, locul de unde vor fi respinse de trupele române la 16 aprilie 1919. Când santinela nu era atentă, Frenţiu şi Lazăr sar în locomotiva care părea să facă manevre şi trec înainte ca santinela ungurească să reacţioneze, Ilie Lazăr plătindu-le o sută de coroane mecanicilor. Intră cu locomotiva în Deva şi o predau trupelor române abia sosite.

În audienţă la Brătianu

După două zile, la Sibiu, Ilie Lazăr urcă în trenul care ducea la Bucureşti actul unirii de la Alba Iulia. Alexandru Vaida-Voievod, care îl cunoştea, îl prezintă pe Ilie Lazăr la toţi delegaţii. la Bucureşti, în Gara de Nord, li se face o primire entuziastă, guvern, armată, popor, şi câte şi mai câte. La masa de la restaurantul Carpaţi îl cunoaşte şi pe generalul Traian Moşoiu, viitorul comandant al trupelor din Transilvania până la sosirea generalului Mărdărescu la 14 aprilie 1919. Ilie Lazăr insistă pe lângă Vaida să pună la guvern problema Maramureşului istoric, de la nord de Tisa, lucru susţinut şi la adunarea de la Alba Iulia. Vaida îi aranjează prin Viorel Trifu, viitor ministru, o audienţă la primul ministru Brătianu în chestiunea tratativelor de pace. Este primit de acesta acasă, în locuinţa sa din strada Lascăr Catargiu.

Aşa ajunge Ilie Lazăr, la 23 de ani, să prezinte un memoriu asupra Maramureşului istoric marelui om de stat I. C. Brătianu, memoriu în care insista asupra drepturilor istorice româneşti asupra întregului Maramureş, arătându-i pe o hartă avută la îndemână localităţile româneşti, denumirile toponimice româneşti, explicându-i despre existenţa românilor şi rutenilor în localităţile de la nord de hartă. Brătianu avea o lupă şi studia harta cu interes, interesându-se de toate comunele de pe hartă. La un moment dat a întrebat dacă nu cumva şi Baranis (Baranya) a fost cumva românească. Afară de descrierea istorico-geografică, Lazăr îl roagă pe primul ministru să ordone armatei române care se oprise la Dej să ocupe şi Maramureşul, deoarece bande neregulate de ucraineni, probabil bolşevizaţi, deja ocupaseră Sighetul, terorizând populaţia românească din toată regiunea. Instituţiile româneşti se refugiaseră în satele de mai către munţii Gutâi. Brătianu îl ascultă cu interes, ia telefonul şi-l sună pe Şeful de Stat Major, generalul Prezan, apoi îl dă la telefon pe Ilie Lazăr care îi repetă generalului despre ocuparea Sighetului de ucraineni. Deci, cei ce susţin că primministrul Brătianu nu cunoştea situaţia Maramureşului istoric de dincolo de Tisa se înşeală amarnic.

Generalul Prezan ia act de cele aflate, informându-l pe Brătianu că va ordona diviziei a 8-a, de la Dej, să înainteze spre nord pentru a ocupa Baia Mare, Baia Sprie şi Sighetul, iar lui Ilie Lazăr îi cere să vină a doua zi la Statul Major pentru a i se da documente şi însărcinări cu caracter militar pentru divizia a 8-a. Cu cele necesare, se întoarce în Ardeal cu acelaşi tren cu delegaţia.

Eliberarea Maramureşului şi bătălia de la Cămara

Merge la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, acolo află că brigada de la Ileanda are ordin să înainteze spre Baia Mare, dar el intenţionează să meargă cu trupele ale căror misiune este ocuparea Sighetului. La Baia Mare află că această misiune o are regimentul 14, de a ocupa Baia Sprie şi de acolo Sighetul. Lazăr se prezintă la comandantul regimentului, colonelul Gheorghiu (zis Ţiganu), căruia îi arată hârtiile de la Statul major şi îşi oferă serviciile. La popotă are loc o consfătuire cu ofiţerii regimentului asupra traseului. Aici mai sunt maior Popovici, căpitanii Luca şi Refic, locotenent Popescu (va cădea eroic peste câteva zile în lupta de la Peri), locotenent Năsturaş şi alţii.

Având în vedere că erau în plină iarnă, luna ianuarie, şi peste Gutâi, prin Crăceşti, era imposibil de trecut, Lazăr propune trecerea munţilor prin Cavnic. Avangarda o formează trupele maiorului Popovici şi căpitanului Luca, călăuză fiindu-le Ilie Lazăr. Tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zăpada mare, cu caii slabi ai regimentului, aşa că Ilie Lazăr pleacă călare înainte, prin sate, ia contact cu prietenii săi refugiaţi acolo, Pop Mihai, Longin Mihai, Emil Ardeleanu şi fratele său Vasile Lazăr, împreună cutreieră satele Budeşti, Sârbi, Călineşti şi Breb, rechiziţionează vreo şaizeci de perechi de boi, se întorc cu ei şi în înjugă la tunuri. Aşa a intrat armata română în Maramureşul istoric, cu tunurile trase de boii strânşi de Ilie Lazăr.

Ocupă plasa Ocna Şugatag, unde Ilie Lazăr se revoltă că prim pretorul plasei, Mihali Gabor, deşi din familie românească veche, nu a dat jos steagul Ungariei de pe pretură, pe motiv că „încă nu a fost dezlegat de jurământul maghiar”. Le-a dat jos Ilie Lazăr, apoi a plecat mai departe spre Sighetul ocupat de ucraineni împreună cu armata română.

Compania căpitanului Luca înaintează până la Fereşti, de acolo trimite patrule la Vad, 5 kilometri de Sighet, precum şi ţărani români de încredere în recunoaştere, pentru a obţine informaţii precise despre situaţia ucrainenilor ce ocupaseră oraşul. Vasile Lazăr, fratele lui Ilie, împreună cu nişte ţărani din Giuleşti, se angajează la această sarcină. Îmbrăcaţi ţărăneşte, pleacă la târg, cum s-ar zice, Vasile revenind cu informaţii precise. Căpitanul Luca decide avansul spre Vad, împreună cu trupele române venind şi flăcăi din Giuleşti şi vreo cinci studenţi, alături de Ilie Lazăr. Trec peste dumbrava dintre Fereşti şi Onceşti, apoi peste râul Iza şi înaintează prin pădure către Valea Porcului, ajungând dimineaţa la ora patru. Vasile Lazăr se apropie pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad şi trage asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Garda care era în case, vreo patruzeci de ucraineni, sunt capturaţi şi trimişi sub pază la Berbeşti, românii urmărindu-i pe cei care au reuşit să scape. Grosul trupelor ucrainene care era la Sighet nu a putut fi alarmat încă, aşa că o acţiune rapidă se impunea, atât timp cât încă beneficiau de elementul surpriză. Se încinge o luptă scurtă de vreo oră la fabrica de cărămizi şi podul Ronişoarei, după care acestea sunt ocupate.

Apare o disensiune între căpitanul Luca, care dorea să atace oraşul frontal, şi Ilie Lazăr, care insista să învăluie pentru a le tăia retragerea. Luca rămâne la ideea lui, dar îi dă lui Lazăr şi fratelui său Vasile un pluton cu care să-şi urmeze planul de a înainta prin învăluire la Cămara, de unde vor baricada şoseaua şi calea ferată, tăind retragerea ucrainenilor. Luca pleacă cu grosul la atac frontal, împreună cu localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu şi Florentin Bilţiu, în timp ce Ilie Lazăr cu fratele său învăluie cu plutonul pus la dispoziţia lor condus de un tânăr sublocotenent. La scurt timp pe calea ferată secundară apare o locomotivă cu un vagon deschis, mecanicul strigându-le să se grăbească că ucrainenii fug spre gara mare şi se îmbarcă în trenuri.

Un transport cu vreo trei sute de inşi a reuşit să scape, dar detaşamentul lui Lazăr ajunge la timp pentru următoarele. Baricadează şoseaua şi calea ferată şi o distrug pe o porţiune, pentru a fi siguri că nimic nu le va mai scăpa. Trimite un mesaj urgent la căpitanul Luca după ajutoare, transmiţându-i că următorul transport le va cădea în plasă. Ilie Lazăr, cu experienţa lui de front, îşi plasează oamenii pe poziţii de foc în anfiladă, parte din ei pe malurile Tisei spre Biserica Albă. Imediat apare trenul încărcat cu ucraineni, pe vagoanele deschise şase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotivă, lângă mecanic, chiar locotenentul Vorbetz. Sunt somaţi să se predea chiar la cotitura după care erau dispuse baricadele, ca răspuns ucrainenii deschid focul. Românii ripostează, dintre ei cade mort sergentul Iosif Gabor, un altul este rănit. Ucrainenii, de pe tren, au zeci de morţi şi răniţi. După o oră şi jumătate, între timp sosind şi ajutoarele de la căpitanul Luca, ucrainenii se predau în grupuri, unii încearcă să fugă spre Tisa, aruncându-se în apă. În cursul luptei a murit şi un fierar din Bocicoi care s-a nimerit din greşeală în mijlocul luptei.

Strângându-şi răniţii şi pe cel decedat, românii intră în Sighet în triumf, pe străzile pline de lume. Românii majoritari se bucurau, alţii, de alte naţionalităţi, erau indiferenţi. Între timp, colonelul Gheorghiu venind cu grosul diviziei îl arestează la Ocna Şugatag pe prim pretorul Mihali Gabor şi îl aduce la Sighet, cel care nu dăduse jos steagurile maghiare că încă nu avusese dezlegare de jurământ. Este eliberat la insistenţele lui Ilie Lazăr, dar asta nu l-a împiedicat ca în perioada interbelică, în calitate de prefect liberal să îl aresteze de nenumărate ori pe rivalul ţărănist Ilie Lazăr în campaniile electorale, iar după Dictatul de la Viena din 1940 să trădeze cauza românismului intrând în Casa Magnaţilor unguri, împotriva consemnului de la Bucureşti. Vechiul proverb cu facerea de bine, care se va adeveri în cazul lui Ilie Lazăr şi cu Petru Groza.

Trei sute treizeci şi şapte de prizonieri ucraineni, primii prizonieri luaţi de armata română în campania din Ardeal din 1919 au fost escortaţi la Dej de un pluton însoţit de civili maramureşeni conduşi de Ilie Lazăr. Armata româna a mers mai departe, generalul Marcel Olteanu a venit în Maramureş de unde a comandat sectorul nordic al Grupului de Nord condus de generalul Traian Moşoiu în cursul războiului cu ungurii (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). Locotenentul Popescu a căzut în lupta de la Peri.

Între timp a început disputa politică pentru conducerea judeţului. Pentru a rezolva problema, Ilie Lazăr alături de alţi maramureşeni merge la Sibiu, la Consiliul Dirigent, cerându-i lui Iuliu Maniu să numească un prefect străin de judeţ, ceea ce acesta face în persoana marelui român dr. Vasile Chiroiu.

Ilie Lazăr pleacă la Cluj pentru a-şi da examenele de doctorat, dar continuă activitatea naţionalistă. Preia alături de alţi studenţi Casa Magnaţilor din Cluj, după care continuă o sărbătoare naţionalistă într-o cafenea. Studenţii cântau continuu „Deşteaptă-te române”, este zărit Amos Frâncu, invitat să vorbească, apoi purtat în triumf pe umeri afară din cafenea, Ilie Lazăr zăreşte statuia honvedului din faţa primăriei, la îndemnul său mulţimea se îndreaptă spre statuie şi o dărâmă, apoi continuă până în faţa statuii lui Matei Corvin, unde s-au ţinut cuvântări patriotice, studenţii declarând că pe Matei îl iartă, deoarece „şi ungurii să ştie că cel mai mare rege al lor a fost tot un român, iar cel mai mare comandant de oşti, alt român, Ioan Huniade”. În ziua următoare, trei inşi, printre care şi Ilie Lazăr, sunt chemaţi să dea explicaţii la comandantul trupelor române, generalul Holban, sosit abia în urmă cu două zile. Ilie Lazăr declară în scris că „nu puteam noi, studenţimea română, să tolerăm în piaţa Clujului românesc un honved înarmat, în consecinţă l-am arestat”. Se pare că generalul Holban s-a distrat şi le-a dat drumul.

De la Cluj, este invitat de ruda sa Alexandru Racolţi, noul prefect de Satu Mare, să vină să misiunea de prefect al oraşului şi judeţului. Contribuie la numirea administraţiei româneşti în judeţ şi la organizarea vizitei regelui Ferdinand şi reginei Maria la Carei. Mai încolo pleacă la Viena la studii, deşi la intrarea în Ungaria este arestat ca dezertor din armata austro-ungară, a fost nevoie de un scandal diplomatic să fie eliberat, era după eliberarea Budapestei de teroarea bolşevică şi retragerea armatei române din Ungaria. De la Viena se întoarce în ţară la chemarea lui Iuliu Maniu de a intra în lupta politică, la început în Partidul Naţional Român, apoi din 1926, după fuziunea cu Partidul Ţărănesc, în Partidul Naţional Ţărănesc, căruia i-a fost credincios până la moarte. Între timp a profesat şi avocatura, deşi a fost deputat în multe legislaţii. Nu este obiectul acestui articol să insist asupra activităţii sale politice, nu asta mi-am propus, am vrut să arăt doar ce înseamnă legitimitate pentru un lider de partid în perioada interbelică.

Ilie Lazăr a contribuit cum a putut şi în 1944 pe când armata română înainta să elibereze Ardealul său scump, aranjând să fie numit „comisar politic” după modelul sovietic pe lângă Armata a 4-a, de fapt onorific, având sarcina să facă legătura între trupe şi populaţia civilă, ţinând cont de imensa popularitate de care se bucura în Transilvania. Peste tot, pe unde armatele române avansau, înlocuia administraţia hortystă cu cea românească, dar mai târziu au schimbat-o sovieticii cum au dorit ei.

Răsplata

Pentru atitudinea sa intransigentă, pentru felul său de fi, pentru corectitudinea sa ireproşabilă, pentru caracterul său românesc infailibil, pentru patriotismul său înflăcărat prin fapte, nu prin vorbe, pentru popularitatea sa în Transilvania, dar mai ales în Maramureş, pentru toate acestea a fost persecutat continuu atât de rivalii politici care nu se puteau ridica la nivelul său, cât şi de conducători.

A fost arestat în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi deţinut la poliţie, siguranţă, apoi la mănăstirea Turnu sub pază alături de Leucuţia şi Răchiţeanu, dar şi de Virgil Madgearu şi Ion Antonescu timp de trei luni sub pază, pe timp de iarnă. Sub regimul lui Antonescu, alături de aceeaşi doi este internat în lagărul de la Târgu Jiu, tot timp de trei luni. Caracterul său intransigent l-a făcut să-i trimită lui Antonescu un raport despre abuzurile şi exploatările petrecute aici, unde erau internaţi vreo trei mii de deţinuţi, majoritatea legionari.

Dar nu se compară cu ce a suferit în perioada comunistă, începând cu persecuţia vechiului prieten şi protejat al său pe când era în armata austro-ungară, dr. Petru Groza. Pentru început, este condamnat la 27 mai 1946 la şapte luni închisoare pentru omisiunea denunţării complotului în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”. Soţia sa, Maria, candidează în locul său pe listele PNŢ ca deputat în Maramureş şi este aleasă la alegerile din noiembrie 1946, în ciuda fraudării masive a acestor alegeri de către comunişti. În 1947 este condamnat în procesul înscenării de la Tămădău la 12 ani de închisoare, urmaţi de alţi ani de domiciliu obligatoriu. La Sighet, pe când nici un deţinut nu ştia unde se află, a recunoscut clopotele de la biserica din strada Dragoş Vodă, dăruite acesteia de către familia sa. A spus atunci: „de-ar ştii maramureşenii mei unde mă aflu, ar dărâma zidurile închisorii din Sighet pentru a mă elibera”. Nu greşea prea mult, Maramureşul era un focar al rezistenţei anticomuniste din munţi şi păduri. A urmat închisoarea de la Râmnicu Sărat, coloniile de muncă de la Culmea şi Periprava.

A fost eliberat la 9 mai 1964, a trăit la Cluj, într-un bloc din cartierul Grigorescu, şi a murit la 6 noiembrie 1976 la 81 de ani, fără să abdice nicio clipă de la principiile sale, fără să înceteze vreo clipă de a fi român, să aibă încredere în poporul român şi viitorul lui.

Realitatea astăzi

Am dat exemplul unui politician român din trecut mai mult pentru a întări vorbele marelui poet român Mihai Eminescu care spunea în „Scrisoarea a III-a”:

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

Adevărat ai grăit, maestru al slovei româneşti!

Faceţi o comparaţie, astăzi faţă de perioada trecută. Atunci venea să vă ceară votul unul ca şi Ilie Lazăr, spunând ce are în spate, ce studii, ce activităţi, ce a făcut şi a realizat pentru România. Acum, cine vă cere votul, dragi români?

La asta mă refer când vorbesc de legitimitate, de fapte, nu de promisiuni. Un politician poate să ceară votul poporului suveran peste dreptul său de a alege atunci când are ceva în spate, are realizări în domeniul în care a activat până la momentul în care cere votul populaţiei. Astăzi, din păcate, nu prea ai din ce să alegi, după cum spuneam la începutul articolului. Cum aş putea eu să aleg între X sau Y, când niciunul nu a realizat ceva în viaţă pe forţele proprii? Cum pot să-i dau decizia asupra viitorului meu unuia care şi-a clădit prezentul pe nimic, trecutul său este nul, iar viitorul… va fi extraordinar pentru el dacă va primi votul meu, nu? Asta în cazul în care DNA-ul doarme.

Un criteriu esenţial pentru a alege pe cineva ar trebui să fie ceea ce a făcut, nu ceea ce promite să facă. De exemplu, eu nu ştiu cum aş putea să votez pe cineva care să ajungă în comisia parlamentară care să se ocupe de economie dacă în viaţa lui nu a fost măcar angajat într-o companie şi nu ştie ce este aia o factură. Cineva să aibă cuvânt de decizie în politici economice când habar nu are cum funcţionează o firmă comercială. Sau să fii în comisia de apărare şi să nu ştii cum funcţionează armata sau să nu ai habar ce înseamnă NATO. Sau în comisia de sănătate şi să nu ştii cum funcţionează un spital.

La asta se ajunge din lipsa de legitimitate, ne sunt prezentaţi candidaţi la fel de găunoşi încât nu ai cum să-i diferenţiezi. Sunt afoni, sunt habarnişti, nu de puţine ori am auzit parlamentari europeni care nu ştiau să răspundă la întrebări simple despre funcţionarea instituţiilor europene.

Ce diferenţă majoră faţă de legitimitatea politicienilor interbelici! Închipuiţi-vă o dezbatere publică între Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu! Dar pe atunci televiziunea nu exista, era monarhie constituţională şi regele numea primul ministru, erau alte vremuri şi alte reguli. Totuşi, niciunul dintre ei nu i-ar fi putut reproşa celuilalt trecutul, amândoi au luptat pentru România Mare. Amândoi au avut realizări şi greşeli, dar amândoi au avut o legitimitate pe care nimeni în ziua de astăzi nu o are şi nu o poate spera vreodată.

Vor veni unii să spună că pe atunci erau alte vremuri, nimeni dintre actorii politici nu are cum să aibă trecutul de luptă al unui politician din perioada interbelică. Perfect adevărat, zic eu.

Dar daţi-mi politicianul care să susţină interesele româneşti nu doar dând din gură, ci argumentat, economic şi strategic, care să-mi dovedească că în anii precedenţi nu a condus doar bolidul lui tata ci şi o companie care să se descurce cât de cât şi care să aibă o viziune politică clară privind viitorul României, un politician care să aibă mai devreme succes în ceea ce a încercat înainte să intre în politică, în meseria lui, un politician care să fie român înainte de a fi politician, un politician care să vadă interesul naţional înainte de orice, nu prin vorbă, ci prin faptă, şi îl voi vota la fel cum l-aş fi votat pe Ilie Lazăr dacă aş fi trăit în timpul lui. Dar, din păcate, astăzi doar vorbim, până acum nimeni nu m-a convins, iar asta este drama României în momentul de faţă.

Cristian Negrea

sursa:ziaristionline.ro