Limba romana, patria mea!

Sanctuarul dacic din Muntii Orastiei

Suntem romani pentru ca vorbim romaneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de fundamental: nici credintele, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele unui adevarat razboi impotriva limbii romane

Ce (sau cine) este limba romana?

Lingvistii isi imagineaza limba romana, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistenta de sunca (influenta slava), cateva foi de salata (influenta maghiara, turceasca, greceasca, rusa, franceza si altele), si putina maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta poate defini limba romana cum considera ea ca e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu adevarat ce (sau cine) este limba romana si care este rostul ei. Limba romana nu

este latina plus slava, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus... Limba romana este acea forma speciala sub care spatiul acesta geografic si spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo de ele a capatat o identitate. Limba romana nu este o simpla structura logico-lingvistica cu ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea detine un nucleu, o esenta, care este una si aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca aceasta limba sa se fi numit "romana". Pe acest trup s-au asezat diferite haine, dupa imprejurari si moda: haina slava, cea turceasca, haina maghiara sau greceasca, jobenul frantuzesc sau jeansii americani. Chiar si latina nu a fost decat o alta haina, mai groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga, imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta haina a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa nascoceasca cum ca de fapt latina este si trupul, si spiritul limbii romane. Au inventat peste o mie de cuvinte latinesti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar care in latina nu au existat niciodata. S-au dat peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au abandonat limba in favoarea latinei, chiar si acei daci - foarte numerosi - care n-au intrat niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe toate partile limba romana pentru a o face sa intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne convinga ca limba romana are o istorie recenta, ca ea s-a "format" la un moment dat, cam pe vremea cand slavii dadeau tarcoale la Dunare. Si au reusit sa ne pacaleasca. Evident, din perspectiva strict stiintifica, respectand criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum se poate socoti alta limba decat ceea ce se vorbea acum cateva mii de ani. In realitate este o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele" puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate si mai inselatoare... Si numele, desigur: astazi ii spunem "limba romana", dar ea este aceeasi limba carpatina a noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit in stravechime.



Spiritul limbii romane

La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ (DEX), constatam ca toate cuvintele limbii romane vin de undeva: latina, bulgara, sarba, maghiara, turca, greaca, rusa, franceza, germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele. Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta ca romana este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul aparitiei limbii romane dintr-o limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un balaur, intreaga limba daca, si in care s-au amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, caci adevarul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la maghiari, in maghiara au sensuri foarte restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar structuri considerate latinesti, in latina nu au existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini, care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria limbii romane.
Din pricina faptului ca noi credem in continuare in teoriile proclamate de savantii nostri, nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce sa defineasca limba romana din singura perspectiva justa, aceea de dat sacru. Constantin Noica a aratat, citandu-l pe Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri netraductibile sunt intotdeauna cuvintele vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe acestea le ignora sau le falsifica originea. Unde altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in ceea ce a dainuit de secole, neatins? Spiritul limbii se gaseste in felul in care sunetele se combina intre ele si sunt accentuate, dand nastere unei melodii aparte a limbii, in gramatica, in cuvinte si expresii care adesea nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si imagini, in felul in care se imbina si se ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei altor limbi. Cand e vorba de elementul stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor: barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce ne-a ramas dupa tavalugul latin...

Ganditorul de la Hamangia. Produsul unei spiritualitati avansate

Oare de ce bucuria este numita cu un cuvant dacic, pe cand tristetea, mahnirea, necazul, supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru ca bucuria este sentimentul fundamental al fiintei umane, emotia care iti arata ca esti pe calea cea buna, ca esti in acord cu Dumnezeu. Gandul, cel care leaga lucrurile si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvant dacic (unii lingvisti mai sustin si astazi ca ar veni din... maghiara!). Doina este un alt cuvant milenar, care transpune esenta sufletului romanesc, starea de dor. A mosteni nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de ani, la fel ca mos si mosie, din aceeasi familie. Vatra este un cuvant dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel si codrul. Cuvantul a ingropa (si groapa) are si el o varsta de cateva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe...
In dictionare nu se foloseste niciodata termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul, dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna ca un cuvant este de origine necunoscuta decat sa admita ca este dacic. Lucrarile de istoria limbii romane incep intotdeauna cu latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e considerat doar o "influenta" minora, marginala... Ceea ce sperie cu adevarat pe dusmanii identitatii noastre de neam si limba este continuitatea incredibila, de mii de ani, caci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sa modifice acest sambure puternic.

Razboiul impotriva limbii romane

De aici porneste totul: de la presimtirea sau intelegerea rostului pe care il are limba romana. Caci daca limba romana este cea care da identitate unui spatiu spiritual care sta la temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut in aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si de lingvistica, deoarece limba isi vede mai departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile adanc infipte in pamant. Pentru ca limba romana sa-si piarda rostul, cei potrivnici actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un veritabil razboi.
Exista un razboi impotriva limbii romane, caci exista un razboi impotriva identitatii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot taia radacinile este indepartarea de limba noastra. Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.
Caile pe care se desfasoara lupta impotriva limbii romane si, implicit, a identitatii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savantii, fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie vanduti cu totul si potrivnici intereselor neamului, depun eforturi in a ne falsifica radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si fata de tot ce inseamna componenta straveche a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul, dictionare si tratate ridicole, care cauta sa demonstreze ca dacii au renuntat brusc, definitiv si in masa la limba lor, iar limba romana este continuarea limbii latine, devenita imediat un "primitor universal", o "limba ospitaliera" care a renuntat de buna voie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum.
Mass-media este un alt canal prin care se duce acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu mare insistenta saracirea limbii, mai ales in randul tinerilor. Este adevarat ca limba oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevarat ca si noi suntem modelati, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular sarac, vom deveni repede la fel de saraci in spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori "misto", ori "naspa", nimic nu mai este "frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem "cool" ori "trendy", avem "joburi" de "manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori "dealeri", engleza ne sufoca, suntem invatati sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra, ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in cateva generatii vom uita mai mult de jumatate din limba, vom face dictionare chiar si pentru romana ultimelor decenii si nu vom mai sti ca "Limba noastra-i limba sfanta,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plang si care-o canta/ pe la vatra lor, taranii".

Europa romaneasca

Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu adevarat, caci pentru noi, limba materna este un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il respiram, si nu suntem constienti de schimbarile subtile care se produc in vorbirea noastra. Doar cei plecati departe stiu ce inseamna sa visezi romaneste si sa tresari la auzul unei vorbe de acasa. Insa adevarata fata a acestui razboi s-a vazut si continua sa se vada in afara granitelor tarii, in comunitatile istorice de romani, care cuprind cu radacinile lor aproape jumatate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia, din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria acestor romani este incarcata de suferinta, iar astazi, desi traim in vremuri democratice, in cele mai multe dintre aceste teritorii limba romana e vorbita doar in soapta.

Dacia pe timpul lui Burebista. Se intindea pe aproape intreaga Europa de azi

�

Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii Balcani. Vreme de patru secole, intre sec. III si VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracica: majoritatea imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi generali, proveneau din randul tracilor si al dacilor nord-dunareni. Dupa ce granita de pe Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce vorbesc astazi romaneste, de multe secole, in aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana nu a avut un astfel de destin.
In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul "Timpul" urmatoarele cuvinte: "Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev". Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Procesiune dacica la Drobeta

�

Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate. Astazi, in afara tarii, romana este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii. In Basarabia, limba romana a fost numita "moldoveneasca", pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca... Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.

Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?

�

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim "Europa Clasica". Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor. Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.
Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.

Razboinici daci

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna. Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.
Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: "A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste".

Foto: George Dumitriu

Sursa: Formula As

Secretele istoriei si adevarul despre Hagi Curda. Crimele si abuzurile comise de sovietici asupra romanilor ortodocsi din Basarabia continuate de ucraineni

de Alexandru Moraru
In luna aprilie 2001 a fost lansata la Chisinau o carte: HAGI CURDA de Tudor Iordachescu. A scrie despre un sat românesc, sau mai multe aflat(e) de o perioadă sub ocupaţia străină este destul de dificil. Soarta românilor din Basarabia in general a fost una tragică, dar şi mai tragică a fost viaţa românilor,care peste noapte s-au trezit cu „altă patrie” – Ucraina…
Daca vom face o comparaţie cu teritoriul României în primele decenii al secolului trecut (suprafaţa, populaţia) cu teritoriul actual vom inţelege că românii au fost furaţi din toate părţile mai ceva ca hoţii la drumul mare. Într-un cuvânt, nu ştiu cu altele dar cu vecinii… i-a mers !
Cea mai hrăpăreaţă şi hapsimă s-a dovedit a fi Uniunea Sovietică, care a continuat politica expansionistă a Imperiului Ţarist. Din urma politicii acesteia a avut la maximum de profitat şi Ucraina. În perioada sovietică au fost scrise o sumedenie de lucrări zise „ştiinţifice” despre prietenia popoarelor “moldo”-rus-ucrainean, punând la bază tot felul de ”interese comune” şi căsătorii mixte pentru întărirea acestei prietenii… care de fapt erau nu altceva decât ameliorarea unei sau altei situaţii de război şi evitarea unor vărsări de sânge.
Şi de fiecare dată în pierderi teritoriale şi umane rămîneau cei cu drepturi istorice milenare. Dreptul strămoşesc era înlocuit cu „dreptul teroarei” şi forţa armelor.
Adevărul însă este altul. Unii istorici consideră că apariţia Ucrainei pe harta Europei a fost o eroare politică, deoarece o bună parte din teritoriile actualei Ucraine au fost si sunt pământuri ruseşti sau furate de ruşi de la alţii. Celelalte teritorii au fost furate de URSS si date Ucrainei.
Sa zicem Crimeea ! Aceasta nici odată n-a fost nici a Rusiei şi nici a Ucrainei… a fost Hanatul Crimeea, teritorii ale tătarilor, din acest motiv este aberant să spunem că Crimeea a fost cândva pământ ucrainean. Şi dacă mai punem in calcul când Ucraina a apărut ca stat, apoi se confirma cele spuse anterior. Acelaşi lucru putem documenta şi cu regiunea Lemberg (Lvov), regiunea Cernăuţi (Cernoviţî), regiunea Cetatea Albă (Belgorod-Dnestrovsc), raionul Hotin, Insula Şerpilor (Zmeinîi ostrov) etc.
Justiţia europeană, anul trecut, a restabilit un adevăr istoric pe jumatate şi o parte din spatiul marin din zona Insulei Şerpilor a fost retrocedat României. Cred că în perspectivă urmează acelaşi lucru să se întâmple şi cu regiunea Cernăuti, Cetatea Albă, Hotin şi altele.
Insa pentru a nu se întâmpla acest lucru, sovieticii, apoi Ucraina, au pornit un proces teribil de deznaţionalizare îndreptat împotriva populaţiei băştinaşe româneşti, chiar începând cu a doua zi după ocupaţia acestora de împeriul ţarist sau sovietic. A fost schimbată împărţirea teritorial-administrativă, au fost schimbate toate denumirile româneşti ale localităţilor rurale şi chiar mult urbane cu denumiri ucrainene sau cel puţin ruseşti. Cei mai buni patrioţi şi gospodari români au fost împuşcaţi, deportaţi sau arestaţi şi aruncaţi în închisori. Funcţionarii români înlocuiţi cu cei ucraineni sau ruşi; din şcoli şi biserici alungată limba română; în biblioteci făcute revizii „până la sânge”, scoase de la evidenţă apoi arse toate cărţile româneşti…
Vecinii sunt vecini şi grija noastră au purtat-o şi o poartă permanent.In articolul „De s-ar ridica Ştefan-Vodă…” publicat în săptămînalul „Glasul Naţiunii” (nr.18 din 8 august 2001, pag. 5 ) scriam la rubrica „Neamul ca o prada” despre faptul că, Ucraina, hapsână de pământuri străine, a profitat întotdeauna pe seama vecinilor. Drept confirmare este publicat copia documentului original, care se păstrează la Arhiva Naţională a RM, (F.2848 , inv. 22, d.73, pag.28). Este vorba despre
Hotărîrea nr.731 din 11 iunie 1949 al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti „Despre restabilirea proprietăţii funciare a satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldoveneşti.”.
În document se menţionează:
„Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti atenţionează că raionul Staro-Kazacie, regiunea Ismail, RSS Ucraineană megieş cu RSS Moldovenească, a incălcat drepturile de proprietate funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti din RSS Moldovenească.
Această încălcare constă în faptul, că Executivul raionului Staro-Kazacie nelegitim a luat o parte din pămînturi de stufării ale „Limanului Nistrean”ce apartin satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească şi le-a transmis ocolului silvic al raionului Ismail RSS Ucraineană.
Consiliul Miniştri al RSS Moldovenească HOTĂRĂŞTE :
De a restabili proprietatea funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească în frontierele potrivit schemei anexate la prezenta hotărîre.

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti G.Rudi
Seful-adjunct al Direcţiei Administrative al Consiliului de Miniştri G.Suhorebrâi”
Acest document este strigător la cer, fiindcă este vorba de anul 1949, când numai cu 6 ani în urmă în 1944 Basarabia fusese din nou ocupată de URSS si tot sudul si nordul Basarabiei au fos t„dăruite” de sovieticii ruşi sovieticilor ucraineni, inclusiv satul Hagi-Curdî (caruia, peste 3 ani, in 1947, noii stăpîni, pentru ai şterge rădăcinile istorice, i-au schimbat denumirea in Kamâşovka), drept consolidare a popoarelor de origine slavă. Deci şi după toate acestea marea foame de pământruri româneşti a Ucrainei nu a fost stăvilită. Cu regret această situaţie mai persistă şi azi… Mai mult decât atat. Conduşi de concepţii imperiale în ultimii ani a început o revizie a istoriei Ucrainei, o rescriere a unei „istorii” aberante şi plină de falsuri şi minciuni.
+ + +
Cunoscutul om de ştiinţă, istoric şi filozof Zamfir Arbore, în lucrarea sa de referinţă „ Dicţionarul geografic al Basarabiei”(1904) la începutul secolului XX despre localitatea Hagi-Curdî scria:
„Hadji-Curdî – denumit de sovietici,din 1947, Kamâşovca (raionul Ismail, regiunea Odesa-nota neobositului istoric şi editor Iurie Colesnic) comună rurală, pe malul vestic al lacului Chitai, la 45 de verste de Ismail, prin nordul lacului Catlabuh.
S-a întemeiat la 1814 de ţărani români, în număr de 54 de familii, care s-au ridicat de pe moşiile boierilor şi s-au aşezat aci, pe locul seliştei tătăreşti cu acelaş nume.Pe la 1822 au venit şi s-au aşezat aci încă 48 de familii de ruteni, robi fugăriţi din Rusia. La 1927, s-a zidit biserica de piatră,cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Astăzi satul are 248 de case şi 16 bordee, cu o populaţie de 1690 suflete, 120 de cai, 600 de vite mari, 1200 de oi ; grădini cu pomi şi vii, plantate pe la 1824 pe locuri sterpe.”[1]
Destul de interesant cu lux de amanunte descrie situaţia din sudul Basarabiei după războiul ruso-turc din 1806-1812 istoricul şi cercetătorul ştiinţific Ion Chirtoagă în articolul sau „Cetatea Smil (Ismail) [2]. Printre altele domnia sa mentionează:
„În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ruşii n-au putut să ocupe Ismailul timp de aproape 3 ani. În toamna lui 1809, turcii cedează fortăreaţa şi se retrag în sudul Dunării.Printre refugiaţi erau 2306 persoane de sex feminin. Prin urmare, pînă la război în oraş puteau locui circa 4600 persoane de origine turcă. În oraş se aflau 190 de familii, inclusiv 162 familii de români. Restul erau ţigani şi armeni.
În timpul dominaţiei ruse dezvoltarea Ismailului a avut un caracter contradictoriu. Numărul populaţiei creştea pe seama celor veniţi din guberniile Rusiei, iar ponderea băştinaşilor scădea vertiginos:de la 85% în 1806 la 6,2% în 1844. Situaţia se schimbă radical în 1856 cînd, conform tratatului de pace de la Paris, oraşul este retrocedat Moldovei, care unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format România. Au fost astfel create condiţii favorabile pentru dezvoltarea populaţiei băştinaşe.În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, ţarismul răpeşte de la aliata sa România, Ismailul şi alte pămînturi din sudul Basarabiei.
Prin hotărîrea din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, organ legitim suprem al Basarabiei, Ismailul împreună cu întreaga Moldovă de est s-a unit cu România.S-a produs astfel reintregarea oraşului în spaţiul românesc.Însă, ca urmare a odiosului pact Ribbentrop-Molotov şi a ultimatumului sovietic din 27 iunie 1940, Ismailul împreuna cu alte pămînturi au fost rupte din nou din trupul ţării şi transmise neligitim Ucrainei.”

Acelaş autor, Ion Chirtoagă, a publicat un studiu istoric bine documentat, intitulat „ Reni”[3] în care desfăşoară şi mai larg subiectul legat de situaţia din sudul Basarabiei, inclusiv şi în perioada şi după războiul ruso-turc din 1806-1812. Reputatul istoric scrie:
„Potrivit informaţiei Divanului din 1811, la Reni se aflau 223 familii de migranţi transdunareni (844 de oameni), inclusiv 155 familii (560 suflete) de români, adică majoritatea celor veniţi din Balcani erau de origine română. O familie din cei veniţi nu era formată din 5 oameni ca de obicei în acea perioadă,ci cu mult mai puţin: la români- 3,6 suflete, iar a reprezentanţilor celorlante etnii- 4,2. Fiind transferaţi cu forţa de către armata rusă pe timp de toamnă târzie în stânga Dunării,aceşti oameni au suportat seceta din 1810 şi două ierni grele care au făcut ravagii în rândul celor mai slabi (bătrâni, copii).
S-a micşorat şi numărul populaţiei băştinaşe.În 1812, potrivit unei informaţii a Divanului,locuiau în Reni 64 de familii (cu 20 mai puţine decât în 1809), inclusiv 11 familii de negustori şi 4 de preoţi.”
În timpul dominaţiei ruse populaţia românească din oraşului Reni a scăzut considerabil. Unul din motive ar fi politica antinaţională dusă de ruşi în acest spaţiu. Anume între Ismail si Reni în condiţiile arătate mai sus pe la 1814 îşi ea temelia localitatea Hagi-Curda.
În lucrările de referinţă ale istoricilor ruşi Alexandr Zaşciuk „ Materialî dlea geografii i statistiki Rossii (Bessarabscaia oblasti) apărută în 2 volume la Sankt Petersburg în anul 1862 (553+ 260 pag.) şi lucrarea lui P.Cruşevan „Bessarabia” Moscova, 1903 (520 pag) este pus la dispoziţia cititorului un bogat material inedit atat informaţional cât şi social- politic. Situat relativ aproape de Ismail dintr-o parte şi Reni din altă parte micul satul Hagi-Curda a avut şi are multe interferenţe cu acestea. Din acest motiv, nu se poate studia istoria localităţi Hagi Curda, fara a aduce mărturii documentare despre celelalte localităţi şi oraşe din preajma celui nominalizat.Este oportun să citim cele cateva pagini (despre Ismail, Bolgrad, Chilia şi Reni) scanate din amintita deja lucrare a lui P. Cruşevan şi incluse în anexa acestei cărţi, pentru a înţelege atmosfera din această zonă a Basarabiei de Sud în primul deceniu al secolului XIX.
O altă lucrare de referinţă este Monografia Judeţului Ismail, pregătită pentru tipar încă la 1 martie 1943, de grupul de savanţi şi cercetători sub conducerea lui Anton Golopenţia. Cu regret însă această lucrare de excepţie a fost depistată în arhivele statului şi a apărut sub îngrijirea istoricului dr.Cornel Constantinescu la Editura Universităţii din Piteşti tocmai în 2008. Este o importantă lucrare de referinţă pentru toţi care fac cercetări istorice (şi nu numai), deoacece conţine un material inedit cu o mulţime de hărţi, scheme, diagrame etc.
Anume din lucrarea nominalizată aflăm că :
În Hagi Curda lucrează o moară sistematică cu forţa motrică de 16 hp, care are o productivitate de 20.000 kg în 24 de ore.[4]În afară de aceasta în sat mai lucra şi 2 mori de vânt cu o capacitate de 1000 kg în 24 de ore.[5]
Tot în această perioadă în Hagi Curda îşi desfăşura activitatea o societate cooperativă de aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă.[6]
Mulţi ţărani din împrejurimile satului Hagi Curda veneau aici cu căruţele pline cu saci cu grîu sau grăunţe pentru a face făină. Calitatea acesteia era excelentă, în deosebi cea făcută la moara sestematică. Acest lucru îl confirmă documentele de arhivă din această perioadă.
La inceputul războiului II mondial ludeţul Ismail avea o suprafaţă de 3423 km patraţi şi o populaţie de 232.176 de oameni, dintre care 55.631 erau români. Restul: bulgari, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi etc. În trecut, întinderea şi hotarele judeţului n-au fost întotdeauna aceleaşi.
Pe timpul ocupaţiei ţariste judeţul Ismail cuprindea două plase din actualul (1942) judeţ Chilia şi judeţul Cahul.
În perioada stăpînirii româneşti de la 1856 pînă la 1878 judeţul Ismail a fost împărţit în trei judeţe: Ismail, Bolgrad şi Cahul, iar în 1918, după Marea Unire, hotarul judeţului spre nord a fost fixat la Valul lui Traian, la răsărit Marea Neagră şi lacul Sasic, la sud Dunărea şi la Apus Prutul.
După eliberarea Basarabiei de ocupanţii sovietici şi reîntregirea cu Ţara în 1941, prin înfiinţarea judeţului Chilia Nouă, hotarele judeţului Ismail au suferit o modificare.Din punct de vedere administrativ judeţul era împărţit în trei plase: Ismail, Bolgrad şi Reni; cuprindea 56 de comune dintre care 3 urbane şi 54 rurale. Din plasa Ismail făcea parte şi Hagi Curda.
În lucrarea de referinţă descoperită şi îngrijită de Cornel Constantinescu informaţiile despre Hagi Curda diferă de cele prezentate de Zamfir Arbore.Acest lucru este firesc deoarece este vorba de două perioade diferite de timp si de două opţiuni diferite. Dar să urmărim cealalta opinie:
Hagi Curda se află la o depărtare de Ismail la 35 km. A luat fiinţă prin anul 1814. Este întemeiată de către 54 familii de moldoveni veniţi din alte judeţe ale Basarabiei unde lucrau pe la marii proprietari ruşi. Peste 9 ani au mai venit peste aceşti colonişti încă 48 de familii maloruşi, prigoniţi în Rusia pe motive religioase. În anul 1874 s-a ridicat din piatră Biserica în care se face slujbă şi astăzi (1943 – refacuta in 2011 – nota Ziaristi Online). Suprafaţa comunei este de 4.700 ha şi este aşezată pe o regiune de şes. Este aşezată pe şoseaua provincială Câşli, Dunăre-Traianu, Pe malul lacului Chitai. Legătura cu oraşul Ismail se face pe şoseaua alăturată mai sus, care dă în şoseaua naţională Ismail- Chilia sau altă legătură unde are de parcurs o distanţă mai mare, dar mai sigură, este prin Comuna Regele Mihai- Ismail. Are 705 case.[7]
Cu referire la componenţa naţională a comunei Hagi Curga e necesar de menţionat că, în documentele oficiale ale Prefecturii Judeţului Ismail [8] către data de 31 decembrie 1942, erau români – 3.457 ; ruşi – 15 ; bulgari – 22 ; În total – 3.494 de oameni.
Şi dacă e vorba de componenţa naţională, consider oportun pentru comparaţie sa aduc cîteva cifre la dispoziţia stimatului cititor dintr-o culegere de documente inedite (carte care a fost tipărită în 1994 dar imediat a fost dată la topit. A apărut apoi tocmai în anul 2003 la Editura Ţara Noastră din Bucureşti cu un volum de 408 pagini) care a fost intitulată „Situaţia evreilor din România 1939-1941” din tabelul de la pagina 400 despre numărul populaţiei pe naţionalităţi lăsata de autorităţile române în Basarabia la data de 28 iunie 1940 (data evacuărei):
În Judeţul Ismail : români-81.984 ; ruşi- 65.152 ; ucraineni- zero; evrei-6478; bulgari-51.152;
găgăuţi-23.207; germani- 584; lipoveni-23.803; greci-307; alte naţionalităţi-3416.
Cît priveşte datele statistice agricole din respectiva perioadă (suprafaţa exprimată în hectare) comuna Hagi Curda dispunea de : teren arabil- 4.373 ha; păşuni, islazuri şi goluri de munte- 83 ha ; cu vii erau acoperite 73 ha; cu livezi şi poli fructiferi un singur hectar; cu pădure erau acoperite 18 ha; în numărul terenurilor ocupate cu clădiri şi curţi (nelocuite) erau 89 de hectare, iar terenuri neutilizate pentru agricultură alcătuiau 46 de hectare. Adică în total Hagi Curda avea 4.683 hectare.[9]
În sat mai activau: primăria, un post de jandarmi, o bancă populară, o şcoală primara cu o cantină şcolărească, cămin cultural, o grădiniţă pentru copii, un atelier de croitorie şi o biserică.[10]
Toate bucuriile şi tot amarul ţăranii,pescarii şi mrşterii din Hagi Curda le împărţeau cu Biserica.
Anume ea era aceia care avea grijă de curăţenia sufletelor omeneşti. Aici micuţul locuitor nou născut din Hagi Curda era creştinat, aici venea cu părinţii pentru a asculta slujba preotului. Aici, în faţa altarului erau cununaţi tinerii decişi să-şi lege destinele pentru totdeauna.În ultimul drum pămîntesc tot de aici erau duşi regretaţii locuitori ai Hagi Curda. Toate generaţiile care s-au născut şi trăit în respectivul sat au avut drept centru spiritual-biserica. La preot după sfat veneau mamele pentru a afla cum să procedeze mai bine cu copiii lor în diferite situaţii complicate.
În zilele de mari sărbători religioase cum ar fi de exemplu Crăciunul, Boboteaza, Paştele, Inălţarea şi altele, aici, în biserică se adunau de la mic pînă la mare, pentru a se afla cot la cot cu ceilalţi săteni şi a se bucura împreună de acele mari sărbători.
Cu toate acestea cu regret apăreau si tot felul de sectanţi, pentru a submina credinţa strabuna şi de a atrage de partea sa ortodocşi cu o credinţă mai slabă. In documentele Inspectoratului de Politie Ismail, care ţinea la evidenţă şi un control riguros sectele religioase se menţionează, că în judeţul Ismail în momentul întocmirii unei dări de seamă (1943) erau luaţi la evidenţă 109 baptişti[11] din care 7 sectanţi au fost trimişi în judecată[12]. La Reni situaţia era relativ mai bună.
La Comisariatul de Poliţie Reni erau înregistraţi numai 45 de baptişti[13]. Alte secte în această zonă n-au fost depistate.
Un document de arhivă a Poliţiei de reşedinţă Ismail (Bir Siguranţei) ne comunică, că în satul Hagi Curda în această perioadă erau luaţi la evidenţă 36 de baptişti[14]. Dacă facem o comparaţie de exemplu cu numărul baptiştilor din oraşul Reni unde erau luaţi la evidenţă 45 de baptişti[15], apoi înţelegem că Comunitatea religioasă baptistă din Hagi Curda era numeroasă, aproape de jumătate (109) cît avea oraşul Ismail[16]
Deşi războiul era în toi, Mareşalul Ion Antonescu a ţinut în vizorul său şi a luat toate măsurile pentru a stăvili împînzirea cu tot soiul de secte a ţării. Cei care nu respectau Legea erau trimişi în judecată, iar bunurile materiale erau transmise în proprietatea statului.
Un document deosebit de important, care confirmă aceste acţiuni ale Statului Român este un demers [17] al Poliţiei de Siguranţă Naţională Ismail către Inspectoratul Regional de poliţie Chişinău din 22 iunie 1942 :
CONFIDENŢIAL
Nr.13178 s
„Avem onoare a vă înainta alăturat o notă cu privire la sectele religioase, rugându-vă a dispune verificarea celor semnalate şi a ne raporta rezultatul
Notă (copie)
Cu ocazia predării casei de rugăciuni baptiste din comuna Hagicurda-Ismail (conform originalului-Al.M),Căminului Cultural local,în urma trecerii majorităţii aderenţilor la credinţa ortodoxă. S-au găsit mai multe tablouri şi însemnări rămase din timpul regimului comunist, care fac dovadă tendinţelor subversive ale acestei asociaţii religioase.
Astfel, s-a aflat pe un perete un tablou cu dimensiunea 1 m. şi 70 cm. Pictat pe sticlă în culori, reprezentând o scenă biblică şi avînd la extremităţi două stele comuniste, şi inscripţia: „Vechii au trecut, acum totul e nou, Steaua Dimineţii”. De asemenea s-au găsit şi două procese verbale în care făceau menţiunea despre ”Sovietul Bisericii”.
De remarcat că sub regimul comunist biserica ortodoxă din comuna Hagicurda a fost închisă şi preotul deportat, pe când baptiştii au avut toată libertatea de manifestare, reuşind să convertească majoritatea locuitorilor.
Prin aceasta se urmărea desbinarea locuitorilor români şi fărîmiţarea lor în credinţe deosebite.
Predicatorul baptist care a păstrat materialul de mai sus a fost înaintat Curţii Marţiale Chişinău.
„Un Neam trăieşte şi se înalţă prin fapte de credinţă şi de luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui”- spunea Mareşalul Ion Antonescu [18]. Cu regret mulţi bravi fii au adus sacrificii mari Patriei române. Crimele comunismului au făcut mari ravagii pe pămantul românesc. Satul Hagi Curda n-a fost o excepţie. În toate perioadele istorice a fost mai mult sau mai puţin afectat de toate evenimentele ce au avut loc în Ismail, Reni, Bolgrad şi Chilia – oraşe situate chiar în preajmă.
1940 – anul ruşinii naţionale la Ismail
Ultimatumul URSS pentru cedarea Basarabiei în 4 zile a produs o stare de surprindere şi desorientare, atat în conducerea statului, cît şi în popor. Zilele trăite la sfîrşitul lui iunie 1940 au fost cu siguranţă cele mai tragice pe care l-a trăit vreo dată neamul românesc. Trecutul nostru istoric dovedeşte cu prisosinţă că lăcomia şi violenţa au stat la baza actelor colosului moscovit, indiferent că poartă ca emblemă pajura imperială sau secera cu ciocanul. Slăbiciunea şi erorile guvernanţilor au adus ţara la un cataclism. Armata română avea ordine categorice să nu răspundă cu violenţă la actele de provocare şi agresivitate ale trupelor sovietice, pentru a omite dezlănţuirea unui război numai între România şi URSS, război care trebuia evitat cu price preţ. Tragedia evenimentelor trăite la cedarea Basarabiei, atît de armată cît şi de populaţia românească aruncată pe drumul pribegiei, a fost şi mai puternic simţită, datorită atitudinei evreimii basarabene,care şi-a manifestat cu acel prilej pornirile de ură şi de răzbunare, împotriva unui regim sub care propăşise înfloritor şi a cărui singură vină era caracterul naţional-creştin pe care îl afirmase.[19]
Fiecare casă evreiască păstrase ascunse portretele conducătorilor sovietici şi numeroase cocarde şi drapele roşii, pe care le-a arborat pe străzi, imediat ce s-a produs ştirea ultimatumului sovietic. Funcţionarii români, ofiţerii şi soldaţii izolaţi au fost obiectul teroarei, violenţei şi insultelor acestor bande, care au arătat cu acest prilej întreaga ticăloşie a caracterului acestui neam parazitar, distrugător şi absolut inadaptabil altor criterii de viaţă.[20]
În lucrarea sa istorică „Săptămîna Roşie” [21] cunoscutul scriitor şi patriot Paul Goma cu lux de amănunte, într-un volum de aproape 400 de pagine, ne aduce în acele tragice zile. Bandele acestora jefuiau bagajele şi împiedicau pe cei ce încercau să se refugieze, în special pe funcţionari, pe care îi arestau pentru a-i preda sovieticilor. Au confiscat, sub ameninţarea revolverului toate mijloacele de transport: trăsuri, căruţe, maşini etc.
Este de ajuns sa priviţi fotografiile din Ismail (vezi anexa acestui volum) pentru a vedea adevărata faţă sângeroasă a comunismului. La Ismail şi Bălţi execuţiile s-au făcut fără judecată. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor evrei era de ajuns ca oameni nevinovaţi să fie ucişi cu sălbăticie de fiară, pe locul unde socotea călăul: în curtea casei, în beci, în pat sau la munca câmpului.[22]
După ce Armata Română în 1941 a eliberat Basarabia de ocupanţii sovietici, în urma cercetărilor efectuate s-a restabilit întregul tablou al calvarului provocat de comuniştii sovietici în perioada 28 iunie 1040-22 iunie 1941. Întreaga Basarabie a fost transformata într-un cimitir. În biserica din târgul Leova (Cahul), funcţiona un cinematograf, primarul comunii, evreul Bihman, a dat foc icoanelor şi în ziua de 12 iulie a adunat locuitorii la primărie, le-a luat actele româneşti şi le-a ars. Dascălul de la această biserică trăgînd într-o zi clopotele, a fost crunt bătut de soldaţii ruşi, spunîndu-i că vor face din biserică grajd de cai. Şi comuniştii s-au ţinut de cuvânt.
Dintre preoţi batjocoriţi şi schingiuiţi de comunişti, amintim pe preotul Munteanu din Ismail, care a fost ridicat de acasă de evrei, dus la bărbier şi ras, apoi trîntit jos în faţa catedralei şi ucis.[23]
Întregul an de stăpînire sovietic a fost cumplit.Dar şi mai grele au fost zilele de război şi retragere a trupelor bolşevice din Basarabia, răul cel mare venind din partea jidovilor, care la primul semnal al războiului s-au înrolat ca voluntari în armata sovietică şi au format un al doilea front, frontul intern, a cărui misiune era să distrugă totul în urma armatelor roşii, care se retrăgeau. Ei au avut în sarcina lor evacuarea bunurilor alimentare şi a proprietăţilor mobiliare.
Cu mijloace de transport puse la dispoziţie de către sovietici, evreii au evacuat mii de vagoane de ceriale, conserve, legume, fructe şi furaje, toate rechiziţionate sub ameninţatrea revolverului de la ţărani. De asemeni au adunat în cirezi vitele locuitorilor şi le-au mânat peste Nistru. Din rapoartele primite şi din plîngerile locuitorilor se constată, că în medie evreii au transportat din Basarabia câte 60.000 oi, 20.000 cai şi 6.500 bovine din fiecare judeţ. Toate acestea pe de o parte pentru a pune la dispoziţia armatelor sovietice hrana necesară, iar de de altă parte, pentru a dezorganiza economia ţării şi pentru a înflămînzi populaţia.[24]
La tot ce nu se putea încărca şi trimite cu transportul se dădea foc. Nelegiuirea a mers aşa de departe încît, în timpul incendiilor, bandele de evrei înarmate, cutreierau oraşul şi împuşcau pe oricine ar fi încercat să stingă pârjolul.
În judeţul Cahul au fost arse patru mori ţărăneşti, nouă poduri şi un edificiu public. În judeţul Chilia Nouă au fost distruse complect comunele: Tarutino, Arciz, Leipzig, Crasna, Sărata şi Tătărăşti; 24 de întreprinderi industriale, 21 edificii publice şi 10 poduri.
În judeţul Cetatea Albă au fost trecute prin foc şi distruse comunele: Cleaştiţa, Borodino, Hofnungstahl, Tg Şaba, Tg. Volontiri şi o parte din Tg. Bairamcea, 15 intreprinderi industriale, 20 edificii publice şi 1 pod. În judeţul Ismail au fost distruse 7 poduri şi o parte a oraşului Ismail.[25]
Consecinţele războiului le cunoaştem. Toată Basarabia a fost ocupată de URSS iar judeţul Ismail (inclusiv satul Hagi Curda) şi altele transmise de la un ocupant la altul, în cazul dat RSS Ucrainene. Prin multe grozăvii şi experimente sovietice şi ucrainene au trecut oamenii din Hagi Curda.
Aici se înscriu schimbarea denumirii istorice a localităţii Hagi Curga în Kamîşovka (o denumire aberantă, care are menirea să şteargă din memoria sătenilor coloritul naţional românesc al satului); foametea organizată şi deportările în Siberia, avînd ca scop schimbarea raportului numeric naţional de locuitori în favoarea ucrainenilor; colectivizarea forţată; alungarea limbii române di biserică şi şcoală, pentru a înăbuşi complect spiritul românesc etc.
Dar apariţia cărţii acestea, semnate de dl. Tudor Iordăchescu este o dovadă că nici autorităţile sovietice şi nici cele ucrainene n-au isbutit sa distrugă, să facă să dispară din Hagi Curda graiul, obiceiurile naţionale şi folclorul românesc. Bunii români din localitate transmit aceste mărgăritare în cadrul familiei, din tată în fiu, din mamă în fiică şi nici o rusificare sau ucrainizare nu le poate opri.
Probabil că acesta şi este marele secret al Neamului Românesc – de a se regenera, de a renaşte din scrum asemeni pasării Phoenix. Dumnezeu şi adevărul istoric e de partea noastră şi nu pot fi distrusi cu bombe, rachete sau teroare fie ea fizică, morală sau psihologică.
Fără îndoială că lucrarea lui Tudor Iordăchescu, chiar dacă nu pretinde a fi una istorică, este o reuşită si este extrem de necesară nu numai pentru românii din Hagi Curda ci şi pentru noi toţi.
Vreau sa închei cu cuvintele Mareşalului Ion Antonescu: „Durerea trebuie să ne înveţe şi să ne înalţe.Popoarele adevărate îşi torc din nenorociri marile destine”.
Alexandru Moraru, istoric, publicist
sursa: ziaristionline.ro