Haiducii Mortii: Armata Neagra. Rezistenta armata anticomunista si antisovietica din Basarabia. Studii de Elena Postica, Gheorghe Buzatu, Alexandru Moraru, Ion Varta, Nicolae Tibrigan
La sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, romanii basarabeni privesc infrigurati cum steagurile Uniunii Sovietice fluturau inca o data peste pamanturile lor. Pe deplin cunoscand metehnele sangeroase ale statului comunist multi se hotarasc sa lupte impotriva colosului rasaritean. Aceasta este povestea luptatorilor anticomunisti ai Armatei Negre.Politicile si masurile criminale puse in practica de guvernul sovietic au lasat o rana adanca in constiinta romanilor basarabeni, de-a lungul perioadei de ocupatie, deportarile si executiile coordonate de politia secreta dand nastere unui izvor de adanci mahniri si resentimente.
Dupa un an de la anexarea vremelnica a Basarabiei, vine ordinul maresalului Ion Antonescu. Rafuiala dintre armatele romane si cele sovietice se incheie cu alungarea ultimelor ramasite a trupelor bolsevice dincolo de Nistru si reintregirea granitei estice a Romaniei. Euforia eliberarii este umbrita din ce in ce mai mult de vestile venite de pe front.
Dupa aproape un an de succese militare impotriva Uniunii Sovietice, armata romana este sfaramata la Stalingrad, din acel moment fiind impinsa tot mai mult catre propriile teritorii.
Pe masura ce trupele sovietice se apropiau, un numar mare de basarabeni incep sa-si paraseasca bastina pentru a nu intra inca o data sub obladuirea comunista. Dupa unele estimari cateva sute de mii de oameni s-au refugiat dincolo de Prut.
Inlantuirea unui popor
Insa, nu le-a ajutat la nimic. Intoarcerea armelor din 23 august 1944 marcheaza inceputul ocupatiei sovietice si in restul Romaniei, iar guvernul comunist al lui Petru Groza recunoaste trei ani mai tarziu frontiera stabilita prin ultimatumul din iunie 1940. Astfel, Basarabia, un teritoriu eminamente romanesc, intra oficial in componenta Uniunii Sovietice.
In anii care urmeaza se cladeste temelia comunizarii jumatatii estice a Moldovei anexate de sovietici si se incearca extirparea oricaror urme ale constiintei nationale romanesti, printr-o incizie bine pregatita asupra limbii, a credintei si a culturii. Intr-o incercare de a inabusi orice opozitie, violentele impotriva populatiei sunt escaladate.
In acest climat ostil sentimentele antisovietice abunda si nu dureaza mult pana cand se consimte crearea unor miscari de rezistenta.
Romanii de peste Prut se rascoala
Una dintre cele mai cunoscute este Armata Neagra, creata in judetul Balti, in jurul raioanelor Cornesti, Chiscareni si Bravicea. Majoritatea celor care au aderat se trageau din satele Napadeni, Flamanzeni, Condratesti si Sinesti.
Taranii, care indurasera Marea Foamete din anii 1946-1947, se vad nevoiti acum sa renunte la avutul lor de o viata si sa intre in cooperativele agricole ale statului sovietic.
Pe langa acest fapt, pentru a facilita instalararea oranduirii comuniste in Basarabia si pentru a se descotorosi de elementele care ar fi pus probleme sau care ar fi incetinit procesul, se planuise ca intre 5 si 6 iulie 1949 peste 40.000 de persoane sa fie deportate, insemnand undeva la 11.000 de familii, dintre care 7000 erau familii de tarani.
Din raioanele Chiscareni, Bravicea si Cornesti trebuiau ridicate undeva la aproape sase sute de familii. In vara lui 1949 au loc o serie de intalniri intre Ion Bors, Vladimir Cazacu, Gavril Andranovici si Vladimir Teodorovici, ingrijorati de vestea ca sovieticii au intocmit liste cu taranii ce trebuiau deportati din satele lor.
Cele mai mari motive de neliniste le avea Gavril Andranovici, care aflase de curand ca trebuia sa fie si el ridicat, dar nici ceilalti nu erau lipsiti de framantari. Stiau prea bine ca puteau sa ii impartaseasca soarta, sau daca nu ei, atunci rude, prieteni sau cunoscuti. Nu era scapare si ceva trebuia facut.
Dupa discutii aprinse, propunerea lui Vladimir Cazacu de a infiinta o miscare de lupta anticomunista are castig de cauza si in acest fel ia nastere Armata Neagra.
Sunt insuflati cu speranta ca statele occidentale nu vor lasa de izbeliste popoarele din spatele Cortinei de Fier si de zvonurile ca vor lupta pentru eliberarea acestora.
Simteau, mai presus ca orice, ca era timpul ca si ei sa se ridice cu armele impotriva sovieticilor, desi cunosteau foarte bine ca plateau cu viata pentru aceasta razvratire. Datorita acestui spirit de sacrificiu incep sa fie cunoscuti drept haiduci ai mortii.
Armata Neagra este ingenuncheata
Nu a durat mult pana cand informatiile legate de actiunile partizanilor au ajuns pe masa NKVD-ului, insa, in urma unei operatiuni in luna august, dintre toti membrii gruparii, singurul care a putut fi prins a fost Ion Bors.
Sub fagaduiala ca ii va ajuta sa puna mana pe ceilalti este lasat liber, doar ca el nu va respecta aceasta intelegere si se va alatura urmaritilor. Politia secreta le pierde urma, chiar daca va fi pentru scurt timp.
Intre timp, numarul partizanilor Armatei Negre era in crestere. Printre acestia isi gaseste refugiul si Gavril Bodiu, care in urma unei altercatii, ucisese un colector de taxe sovietic. El este cel care va ajunge la comanda gruparii in primele luni de la infiintare.
Alti membrii notabili care li se alatura in aceasta perioada sunt Gheorghe Bogatu si Vasile Padure, ultimul evadand spectaculos din detentia militiei.
Agentii NKVD reusesc intre timp sa ia din nou urma partizanilor, numai ca de aceasta data nu se pripesc. Abia in octombrie 1949 are loc o actiune de anvergura, in urma careia conducatorul miscarii, Gavril Bodiu, este ucis.
In capcanele intinse la aceasta data de politia secreta cad aproape toti partizanii. Unii sunt ucisi, preferand sa lupte pana la ultima suflare, dar majoritatea sunt luati in viata si intra pe mainile justitiei sovietice.
Miscarea de rezistenta se ridica din propria-i cenusa
Trec cateva luni pana cand Ion Ganea si Ion Bors, care au scapat ca printr-o minune de arestari, reusesc sa adune laolalta franturile miscarii de rezistenta.
Oameni din zeci de sate ingroasa randurile gruparii sau sprijina efortul partizanilor ramasi, ascunzandu-i la nevoie sau oferindu-le provizii. Armata Neagra inca mai avea un cuvant de spus.
Deportarile incuviintate de Uniunea Sovietica, impozitele agricole impovaratoare, obligativitatea intrarii in colhozuri, dar si incercarile de stergere a identitatii romanilor de dincolo de Prut au dat nastere unui spirit disident care s-a raspandit ca focul salbatic.
Din aceasta cauza nu numai ca Armata Neagra a putut sa se refaca ca urmare a arestarilor masive din august 1949, dar a reusit sa tot creasca, chiar mai mult ca in anul precedent.
Partizanii ii incurajau pe oamenii de rand sa se opuna in mod deschis si sa nu respecte autoritatea sau legea sovietica, ocrotindu-i de abuzurile militienilor, de functionarii de partid sau activistii care incercau sa duca la bun sfarsit masurile statului sovietic.
Actiunile armate ale luptatorilor anticomunisti
In cartea “Rezistenta antisovietica in Basarabia” a doamnei Elena Postica sunt relatate o serie de astfel de intamplari. Chiar in timpul celebrarilor inchinate Zilei Internationale a Muncii din satul Curtoaia in 1950, partizanii isi fac aparitia cerand socoteala directorului scolii locale pentru decizia sa de a interzice insemnele ortodoxe in salile de clasa, dar si pentru ajutorul acordat sefului organizatiei de tineret a partidului comunist intru sovietizarea tinerilor.
Apoi, pe 19 mai, Teodor Coscodan, Gheorghe Buruiana, Ion Ganea si Sergiu Antoci intra in satul Volcinet si agreseaza doi functionari de partid. Dupa doua zile, militienii din satul Cornova sunt prinsi, iar armele lor luate de partizani.
La aproape o saptamana distanta, in frunte cu Teodor Coscodan si Ion Ganea, partizanii intra in satul Dereneu unde il iau la bani marunti pe directorul scolii, insa nici presedintele colhozului local nu scapa usor. Ei mai devasteaza magazinul cooperatiei si isi atribuie o parte a marfurilor.
De altfel, in decursul a catorva luni mai au loc cateva zeci de jafuri din institutiile sovietice, punand pe jar organele de ordine comuniste. Paguba facuta de Armata Neagra s-ar ridica astazi la aproape un miliard de lei vechi.
In acelasi timp, agresiunile fata de oamenii sovieticilor continua. Pe 6 iunie masina care apartinea de comitetul raional de partid Cornesti este ciuruita de gloantele trase de Ion Bors, Vasile Plesca, Ion Coscodan si de Hariton Celpan, iar in aceeasi zi pradeaza colhozul din Harcesti si bat presedintele acestuia.
Pe 18 iunie, Teodor Coscodan sparge intrunirea activistilor de partid din Leordoaia care faceau ultimele pregatiri inaintea infiintarii colhozului in acel sat si ii ameninta ca ii va omori daca vor continua.
Nu erau vorbe aruncate in vant. Pe 6 iulie este ucis presedintele sovietului din Flamanzeni in urma unei actiuni a lui Ion Bors, Teodor Coscodan, Vasile Plesca, Hariton Celpan si Vladimir Teodorovici.
Arestari in masa si desfiintarea Armatei Negre
Vigilenta politiei secrete nu a putut fi inselata pentru mult timp, partizanii gruparii devenind o problema serioasa, impiedicand in nenumarate randuri eforturile de comunizare in raioanele de bastina.
Se pune la cale o actiune de anvergura de-a lungul lunilor iunie, iulie si august care viza neutralizarea gruparii si capturarea membrilor sai.
Este de consemnat faptul ca si acum oamenii se alaturau Armatei Negre, numarul luptatorilor trecand de cincizeci tocmai cand operatiunile NKVD erau in plina desfasurare. Sute de sateni au fost si ei trasi la raspundere pentru ajutorul pe care l-au dat.
Luptele au faramitat Armata Neagra, numerosi partizani fiind ucisi in timpul schimburilor de focuri. O mare parte ajung in tribunalele sovietice, ca pana in august toti conducatorii miscarii sa fie deja prinsi si judecati. Teodor Coscodan, Ion Bors, alaturi de Ion Coscodan sunt condamnati la moarte si executati.
Alte figuri marcante, cum ar fi Vasile Ganea, Mihai Jardan, Simion Alexa, Gheorghe Buruiana si Grigore Iovu stau fiecare in temnitele sovietice cate un sfert de secol.
In luna ianuarie a anului 1951 au loc alte condamnari, dar de data aceasta ale familiilor conducatorilor Armatei Negre. Primesc pedepse la fel de grele, fiind inchise in lagarele de munca nevestele, parintii si fratii lor.
In februarie 1951 are loc un ultim proces, aproape doua duzini de simpatizanti fiind si ei judecati si inchisi, astfel incheindu-se inca un episod din istoria miscarilor de rezistenta romanesti.
Sursa: Ziare.com I si II
de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) [1] şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente [2]. Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum.
Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ’40 -’50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.
Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor[3], a destinelor frânate ale românilor dintre Prut şi Nistru.
Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:
a. Prizonieri de război în URSS 180 000
b. Ucişi în lagăre şi închisori 500 000
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1 400
e. Mişcarea de partizani 10 000
f. Perioada ceauşistă 60 000
g. Basarabia şi Bucovina, ca teritorii înstrăinate 1 500 000
—————————————————————————————————
Total 2 451 400 [4]
Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii. Nu voi încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău[5]. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.
Note
Foto jos: Grupul Majadahonda – Rezistenta din Orhei
Rezistenta antisovietică şi anticomunistă în Basarabia postbelică
de Prof Univ Dr Ion Varta
Rezistenta antisovietică şi anticomunistă din perioada anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai sec. XX în RSSM a constituit un subiect important de investigare pentru cercetătorii din R. Moldova. Istoricii Elena Postică, Ion Ţurcanu, în baza unor documente inedite din arhivele fostului KGB, au realizat studii valoroase care ridică vălul de pe acest subiect, elucidat insuficient.
Din păcate, mulţi participanţi la mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă continuă să rămână în anonimat. Membrii Comisiei prezidenţiale pentru cercetarea şi aprecierea regimului totalitar comunist, datorită accesului la fondurile de arhivă secretizate, au posibilitatea să completeze multiplele breşe care persistă în investigarea acestei tematici.
În Arhiva MAI am depistat documente inedite care se referă la grupul de rezistenţă al lui Ciutac, care „teroriza activiştii sovietici şi de partid”. Grupul armat al lui Ciutac era format din mai multe persoane înarmate. Aşa cum menţionează şi documentele de arhivă, acest grup de rezistenţă a avut numeroase ciocniri armate cu trupele de ordine. În ciocnirea din 23 decembrie 1951, unul dintre cei mai activi membri al acestuia, Guzun Andronic, a fost omorât. Alţi doi fuseseră reţinuţi. În urma mai multor ciocniri armate, cinci membri ai grupului au fost ucişi sau arestaţi. Mai rămâneau în libertate liderul grupului, Ciutac şi colegul său, Ursu, care intrase în adâncă ilegalitate şi erau imposibil de reţinut.
Aşa cum relatează şi documentele de arhivă, întrucât toate măsurile întreprinse de efectivele de miliţie de la Vadul lui Vodă – acţiunile operative active, cum ar fi ambuscada, învăluirea, ciocnirea armată, au eşuat, fiind substituite cu activitatea camuflată de agentură în zona posibilelor acţiuni ale acestui grup. În satele Micăuţi şi Drăsliceni, r. Vadul lui Vodă, unde se presupunea că ar fi putut să apară ultimii doi membri ai acestui grup de rezistenţă – Ciutac şi Ursu, au fost trimişi doi ofiţeri de miliţie, deghizaţi în specialişti în irigaţie. Pentru reuşita acestei operaţiuni şi pentru camuflarea cât mai sigură a celor doi miliţieni, Ministerul Agriculturii, la solicitarea celui de Interne, a oferit miliţienilor – căpitanul Matuzenko, şeful secţiei criminalistică, Vadul lui Vodă, şi locotenent-inferior Harjevski, tehnică pentru irigare şi acte de specialişti în domeniul irigaţiei, cu care aceştia urmau să se legitimeze, în caz de nevoie.
Cu toate acestea, operaţiunea de interceptare şi reţinere a lui Ciutac şi Ursu nu a dat rezultate, cel puţin până în ianuarie 1952. Care a fost destinul celor doi participanţi la rezistenţa anticomunistă, rămâne de văzut în urma ulterioarelor investigaţii de arhivă.
Un alt participant activ la rezistenţa anticomunistă a fost H. A. Băluţel, născut în 1916, român de origine, care în perioada administraţiei româneşti a fost angajat în unităţile de jandarmi. Acesta, conform documentelor, «nutrind ură şi duşmănie faţă de puterea sovietică şi având teamă de eventuale persecutări pentru activităţile sale precedente, a părăsit satul şi s-a dedat unor acţiuni criminale». Activând în ilegalitate, Băluţel, fiind susţinut de «elemente culăceşti-naţionaliste», a efectuat multiple acţiuni curajoase. În octombrie 1950, Băluţel a tras patru focuri de armă în geamurile casei în care avea loc şedinţa cârmuirii colhozului din Hârtopul Mic, rl Criuleni. În martie 1951, de două ori a jefuit hambarele colhozului, se pare, a aceleiaşi localităţi. În aprilie 1951, l-a atacat pe miliţianul de sector al Secţiei de Interne Criuleni, în scopul deposedării acestuia de arma din dotare. Acţiunea dânsului eşuase, dar nici miliţianul nu reuşise să-l reţină. În cele din urmă, Băluţel fusese interceptat de grupul operativ. El opusese rezistenţă, având în dotare o armă de foc şi cartuşe, dar în această confruntare a fost ucis.
Munca de investigare în fondurile desecretizate ale arhivelor din R. Moldova va oferi, cu siguranţă, prilejul unor noi dezvăluiri referitoare la acest aspect dramatic din istoria postbelică a Moldovei. Scoaterea din anonimat a luptătorilor contra regimului de ocupaţie şi a rezistenţei anticomuniste constituie o obligaţiune morală pentru cercetătorii preocupaţi de această tematică.
—
Ion VARTA este dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar
Grupul de rezistenţă antisovietică din Orhei – Majadahonda (1940 – 1941)
Despre faptele de vitejie săvârşite de membrii acestei organizaţii vorbesc în cartea „Osândiţi la nemurire” autorii Petru Bunacalea, profesor de limbă, literatură şi istorie română la Liceul Onisifor Ghibu din Orhei, şi Andrei Calcea, ziarist, fost participant la luptele din Transnistria din 1991-1992, decorat cu medalia Meritul Militar.
Povestea acestor eroi a ajuns să fie cunoscută printr-o simplă întâmlare. Iată ce ne povesteşte regretatul Petru Bunacalea: „A fost să fie prin anul 1947. Lucram învăţător la ţară. Venisem la Chişinău după cumpărături. Criza foametei ne chinuia straşnic. Din lipsă de transport, am rămas pe noapte la Gara Visterniceni. Între timp, oferea cu chirie o încăpere peste noapte. Am acceptat. Am mers pe strada Pavlov în deal, spre centrul oraşului. Pretutindeni – ruine şi întuneric. – E aproape, acuşi ajungem, zise femeia. După puţin timp, am ajuns în faţa unei porţi. Am intrat, am urcat nişte scări de lemn ce scârţâiau sub picioare, pomenindu-mă într-o cameră mică. Gazda a aprins o lampă de gaz. – Iată aici trăim, spuse ea. Soţul e paznic de noapte la gară.
Se aşeză pe un scăunel în faţa sobei, aprinse focul, puse să fiarbă un ceai. – Casa noastră a fost distrusă de o bombă în ’44, spuse femeia după un timp. Ne-am aciuat aici. O ducem greu. De aceea şi luăm un om, doi la dormit, măcar pentru pâine. Tăcu. Se lăsă o linişte apăsătoare. – Şi zici că eşti de la Orhei?, întrebă gazda după un timp. – Da, acolo am rude, am copilărit, la Orhei am învăţat, zic eu. – Dar acum?. – Acum lucrez învăţător la o şcoală din părţile Teleneştilor.
A tăcut multă vreme, înteţind, din când în când, focul în sobă. Apoi către mine: – Din Orhei, zici?…, întrebă ea din nou, dusă pe gânduri. S-a apropiat de icoană, şi-a făcut semnul crucii, şoptind cuvintele unei rugăciuni numai de ea ştiute.
– S-a întâmplat aceasta în vara anului 1941, începu femeia să vorbească mai mult în şoaptă, tainic. Venise războiul peste noi…” (1).
Dar totul a început la 28 iunie 1940 când Imperiul Sovietic, respectând tradiţiile de jaf ale Rusiei ţariste, cu consimţământul direct al Imperiului German, a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Cu profundă durere şi indignare, Gala Galaction nota, la 2 iulie 1940, în jurnalul său: „Ce le trebuia acestor monştri – întinşi pe două continente – bietul nostru pietic de pământ? Şi cum poate fi justificat, în logica omenească, faptul odios al acestei tâlhării internaţionale?” (2)
Primarul Vasile Mahu
În acele zile pe primarul de Orhei, Vasile Mahu, veştile de la Nistru îl îngrijorau din ce în ce mai mult. În ultimele luni, bolşevicii îşi înteţiseră acţiunile subversive: în satul Jora au fost împuşcaţi doi grăniceri români, iar la Lopatna s-a încercat lansarea unui grup de paraşutişti. Dispoziţiile grănicerilor erau să nu răspundă la provocări, dar în acelaşi timp, să nu admită pătrunderea inamicului pe teritoriul României. Un ostaş moldovean a trecut înot Nistrul, fugind din armata rusă, avertizând autorităţile române despre concentrarea intensă a forţelor sovietice care se pregătesc să atace România. Vestea adusă de la Chişinău de prefectul judeţului, dl. P. Manolescu: „Basarabia va fi cedată ruşilor…” a fost ca o lovitură pentru primar. Îl preocupa soarta de mai departe a oamenilor şi în special a Liceului de băieţi „Vasile Lupu” unde şi-a petrecut o bună parte a vieţii ca director. Urma să anunţe oficial populaţia despre actul cedării Basarabiei ruşilor. Trebuia să organizeze evacuarea organelor administrative, întâlnirea cu prefectul şi comandanţii unităţilor militare dislocate în ţinut, cu şeful siguranţei şi directorul închisorii. Dar toate acestea ceva mai târziu. Acum paşii îl purtau spre liceu. Fostul coleg şi director al acestei instituţii a fost primit cu căldură. Este ales din 1938 primar al oraşului Orhei. „Fecior de ţăran basarabean din judeţul Soroca, s-a tras la carte ca planta la lumină, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Iuriev şi a fost trimis ca profesor de matematică la Orhei, unde a activat ca profesor din 1909, apoi ca director al Gimnaziului de băieţi reorganizat în Liceul de băieţi „Vasile Lupu”. Avea o deosebită grijă pentru învăţătura copiilor de ţărani, pe care îi selecta personal cu deosebită atenţie la diferite concursuri. [...] Avea un crez al său anume: Viaţa întreagă am acordat atenţie dezvoltării personalităţii elevilor şi cred că n-am greşit. Trebuie să creştem mai întâi de toate oameni şi apoi profesionişti. Din 1918 şi până în 1925 a fost ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, fiindcă se considera ţăran şi scopul îi era să îmbunătăţească viaţa ţăranilor, iar după 1925 îşi închină anii muncii organizatorice de pedagog” (3).
În faţa profesorilor şi liceenilor a rostit cu profundă durere:
„Bunii mei prieteni, profesori, dragi elevi! Ne aflăm în pragul unei vacanţe mari, în pragul susţinerii examenelor…Scumpii mei!…Suntem în pragul ocupaţiei Basarabiei de către sovietici…(…) De aceea un singur lucru v-aş ruga. Orice s-ar întâmpla, oricât timp ar dura ocupaţia, să nu uitaţi că sunteţi sânge din sângele lui Ştefan cel Mare. Suntem de viţă veche românească. Să fiţi demni de faptul că aţi fost pedagogi şi elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei…” (4)
În minte i se cristaliza hotărârea definitivă: „Nu, eu nu voi pleca nicăieri de pe pământul meu! Voi împărţi aceeaşi soartă cu elevii mei…”. Vasile Mahu nu va şti prin ce chinuri vor trece elevii săi patrioţi, căci la numai cinci zile după ocupaţia Basarabiei, i s-a intentat dosarul penal nr. 724, început la 3 iulie şi încheiat la 13 iulie 1940. În 10 zile primarul Vasile Mahu a fost condamnat de C.P.P. ca duşman al poporului, al clasei muncitoare şi al ţărănimii. Judecata a avut loc la 26 noiembrie 1940 cu uşile închise, iar sentinţa a reprezentat de fapt moartea: „Pentru activitatea contrarevoluţionară a-l exila pe Mahu Vasile în ţinutul Krasnoiarsk, pe termen de cinci ani, din ziua de 3 iulie 1940 (data arestătii)” (5). Abia peste cincizeci de ani, cei apropiaţi aveau să afle că a murit în spitalul din Krasnoiarsk, ţinutul Siberiei. (6)
În semn de adâncă recunoştinţă fostului director al Liceului de băieţi „Vasile Lupu” şi Primar de Orhei, Vasile Mahu, locuitorii oraşului îi vor ridica în cimitir o troiţă.
Îndemnul la luptă
În timpul terorii instalate în Basarabia imediat după venirea sovieticilor, foştii elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” se organizau elaborând planuri de luptă împotriva ocupanţilor. Anatol Gumă a reuşit să facă legătură cu liceeni fideli. Locul de întâlnire a fost stabilit lîngă izvorul de la vila lui Pavel Boguş, la Tabăra. Acolo au fost prezenţi Victor Gumă, Grigore Mihu, Constantin Sîrbu, Onisim Cozma şi alţii. În timpul unei discuţii aprinse despre activitatea antiumană şi antinaţională a autorităţilor sovietice s-a decis să se întreprindă acţiuni de luptă prin crearea unei organizaţii. Tinerii erau convinşi că vor lupta pentru drepate, libertate şi demnitate. Mai mult decât atât, mulţi dintre ei doreau să se răzbune pentru rudele lor care au fost deportate în Siberia. „Trebuie să mă răzbun, spunea Ion Bacalu, nu numai pentru tatăl meu, membru al Parlamentului Românesc, nu numai că că noi, copiii lui şi mama, am fost aruncaţi în stradă” (7). Un alt elev, Vsevolod Ciobanu spunea: „Eu am venit din convingere şi necesitate de a lupta împotriva contropitorilor, la fel să mă răzbun pentru tatăl meu.” (8)
Deoarece înţelegea perfect sentimentele colegilor săi, Anatol Gumă a susţinut propunerea lui Gheorghe Martînov de a declanşa o propagandă antisovietică prin intermediul proclamaţiilor şi ziarelor. S-a propus să se organizeze următoarea şedinţă după 1 septembrie unde va fi stabilită structura organizaţiei, componenţa nominală, denumirea ei şi programul de activitate (9).
Jurământul
De la 1 septembrie 1940, mulţi foşti liceeni deveniseră deja studenţi ai Şcolii Pedagogice din Orhei: Anatol Gumă, Onisim Cozma, fost elev al Seminarului Teologic din Chişinău, Victor Brodeţchi, Dumitru Avramoglo, Victor Gumă, Dumitru Dobîndă, Grigore Mihu, Gherghe Martînov, Anatol Cotun, Ion Bacalu, Pavel Boguş, Oleg Frunză, fost elev la Liceului Militar din Chişinău, şi alţii; o altă parte din liceeni erau elevi ai Şcolii medii nr.2 din oraş.
În prima duminică a lunii octombrie a avut loc următoare întâlnire a grupului în pădurea de la marginea oraşului Orhei. La această adunare care însuma peste treizeci de tineri, foşti liceeni, seminarişti, elevi; au asistat şi un grup de fete, eleve ale Şcolii nr. 2, foste liceene ale Liceului de fete „Maria Doamnă” (10). Acestea erau: Eleonora Vascan, Tamara Jovmir, Maria Vascan, Larisa Martînov şi Rita Stoianov (11). În rândul organizaţiei au mai fost primiţi şi elevii Braşoveanu Eugen şi Cotun Anatol. Trebuie de specificat faptul că la acea dată membrii activi înscrişi în organizaţie erau în număr de 32. La propunerea lui Anatol Cotun (12), organizaţia urma să primească denumirea „Majadahonda”, după un oraş din Spania, unde în 1937 un detaşament de basarabeni a luptat împotriva lui Franco, devenit ulterior un simbol ar rezistenţei (13). Organizaţia trebuia să funcţioneze după următoarea structură adoptată la şedinţă:
S C H E M A
REZERVĂ
Arcadie Ţelea, student, Iaşi
Vladimir Gumă, student, Chişinău
Gheorghe Croitoru, elev, Şcoala Pedagogică
Sergiu Buiuc, elev, Şcoala Pedagogică
PROFESORI
Membri ai organizaţiei ilegale „Majadahonda”
Dumitru Munteanu
Maria Majaru
Primirea în organizaţia „Majadahonda” se făcea prin depunerea jurământului de credinţă Patriei şi poporului. Fiecare membru trebuia să spună jurământul:
“Eu, cetăţean al României, patriot al neamului românesc din provincia Basarabia, în aceste clipe grele pentru ţara noastră jur:Jur să-mi precupeţesc puterile şi viaţa în lupta cu ocupanţii sovietici;
Jur să lupt cu toate mijloacele posibile pentru eliberarea pământului strămoşesc de sub călcâiul bolşevic;
Jur să lupt până la ultima picătură de sânge pentru eliberarea Basarabiei şi unirea cu Patria-Mamă;
Jur, în caz de voi cădea în mâinile călăilor, să nu-mi trădez cauza şi tovarăşii de luptă;
Dacă sub torturi voi divulga secretele organizaţiei sau numele colegilor mei, blestemul şi sângele lor să cadă nu numai asupra mea, ci şi pe tot neamul meu.
Dacă voi încălca acest jurământ, pedeapsa lui Dumnezeu şi a colegilor mei să mă şteargă de pe faţa pământului ca trădător ticălos, iar numele meu să fie batjocorit în veac. Moarte ocupanţilor bolşevici şi trădătorilor de neam!”
De asemenea, tot atunci s-a hotărât editarea unui ziar „Cu fruntea-n sus! ” a cărui redactor a fost numit Gheorge Martînov (14).
La luptă, fraţi români!
În lunile noiembrie şi decembrie din anul 1940, tinerii membri ai organizaţiei din Orhei au întreprins un şir de acţiuni subversive împotriva administraţiei sovietice. Au început să fie distribuite proclamaţii. Din ce în ce mai dese erau înscripţiile pe pereţi: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, „Moarte ocupanţilor stalinişti!”. Trupele NKVD-ului încercau din răsputeri să pună mâna pe „bandiţii” care îndrăznesc să sfideze noua „ordine sovietică” (15).
În decembrie, la una din adunările conspirative de pe strada Dorobanţilor nr. 3, conducătorul organizaţiei Anatol Gumă propune o acţiune importantă, şi anume lipirea prin şcoli a afişelor anticomuniste şi arborarea tricolorului pe cele mai importante instituţii din oraş în ziua de 25 decembrie (Crăciun): pe imobilul care adăpostea sediul NKVD, pe clădirea fostei Prefecturi unde se afla Comitetul de Partid Comunist şi pe fosta clădire a Primăriei. În acest scop au fost create trei grupe de acţiune şi una de rezervă.
Crăciun cu tricolor
Doar într-o singură noapte, tinerii au reuşit să dea jos “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză, unul dintre supravieţuitorii grupului, aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea” (16).
Noi acţiuni
Următoarele acţiuni ale grupului s-au concentrat asupra răspândirii foilor volante cu mesaje anticomuniste: „Jos călăul Stalin!”, „Jos bolşevismul!”, „Căraţi-vă acasă!”, „Jos trădătorii neamului!” etc. La adunarea din 26 ianuarie, care a întrunit de data aceasta un grup mai restrâns de membri pentru a păstra starea de clandestinitate, Dumitru Avramoglo le-a mulţumit prietenilor pentru îndelinirea cu succes a misiunii:
„Am făcut un lucru excepţional. Centrul e satisfăcut de activitatea noastră. Acum cred că toţi îşi dau seama de politica minciunoasă a contropitorilor. Făcând o totalizare a evenimentelor şi represiilor din o jumătate de an, te poţi uşor convinge că ocupanţii au scopul de a ne nimici. Lor nu le trebuim noi, locuitorii acestui meleag, ci pământul nostru, ca să-l populeze cu lepădăturile lor. Arestările în masă, maltratările, împuşcarea fără vină a românilor basarabeni, ducerea zilnică din oraş cu camioanele în direcţii necunoscute a sute şi mii de oameni nevinovaţi ne conving uşor despre scopul ocupanţilor – distrugerea nemului nostru. Unei terori groaznice sunt supuşi intelectualii, preoţimea, cei mai buni gospodari, ţăranii înstăriţi, numiţi „kulaci”. Închisoarea nu-i mai încape pe toţi arestaţii. Au fost luate la evidenţă toate subsolurile şi beciurile instituţiilor din oraş, inclusiv al primăriei, care în prezent sunt arhipline cu arestaţi, pe care-i aduc şi din sate. Nu le mai ajung miliţieni, NKVD-işti, au adus şi unităţi militare.
Noi am făcut primii paşi, dar nu ne putem opri aici, nu ne putem mărgini la cele făcute. Înainte avem o cale grea, o luptă crâncenă, sunt convins că şi în alte locuri oamenii, tineretul, populaţia nu stau cu mâinile în sân. Trebuie să răspundem contropitorilor la fărădelegile lor. Să facem totul ce depinde de noi, să dăm lovituri cât mai simţitoare, ca orăşenii, locuitorii judeţului şi nu numai ei să ştie că există lupta de rezistenţă împotriva bolşevicilor. Cred că şi fraţii noştri se gândesc la noi şi în curând ne vom descătuşa din jugul sovietic. Noi să le ajutăm de aici.
Deci, la luptă, fraţilor!” (17)
Conform relatării unui supravieţuitor din organizaţia „Majadahonda” – Oleg Frunză – care avea atunci doar 17 ani, membrii organizaţiei şi-au servit Ţara fotografiind aeroporul de la Ciocâlteni, jud. Orhei – de unde decolau avionele militare sovietice, trimiţând imaginile Statului Major al Armatei Române (18).
Arestarea
Gheorghe Martînov: „Pe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai noştri mai mari. Peste vreo 2 săptămâni – încă pe câţiva. La alte 10 zile ne-au luat într-o noapte şi ne-au adus la închisoare. Cercetătile se făceau la N.K.V.D., care era în casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Şeful NKVD era un evreu zdravăn, păros la mâini, pe nume Gavril Goldenberg, anchetator-şef – unul Cerepanov, şi simplu anchetator – un sergent Pavel Plotnikov. Cercetările erau duse aceştia doi. Noi vorbeam, ei scriau în chirilică ruseşte. Ştiind cu bună seamă că nu cunoaştem rusa şi nici chirilica. Noi îi spuneam lui Plotnikov că omul nu poate avea două Patrii, la care el ne amininţă mereu cu tocul revolverului, ce stătea în faţa sa pe masă.
A fost arestat şi Oleg Frunză. Îl ştiam din liceu, era cu o clasă mai mare ca mine. La închisoare am stat mai mult timp într-o cameră. Toate camerele erau pline cu băieţii noştri. Mai ţin minte că aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea Gumă şi Grigore Mihu. Apoi am fost arestat şi eu după 11 martie 1941. Când au bătut la uşă, anunţând-o pe mama că , am înţeles că m-au ajuns şi pe mine. Plotnikov, anchetatorul N.K.V.D-ist, mi-a luat totul: fotografii regale, stema statului, un aparat , un şapirograf. La ieşire am îmbrăcat paltonul sur, din postav, prefăcut dintr-un palton al tatei, fular alb de lână împletit de mama, pe picioare aveam jambiere groase de lână sură, bocanci negri, mi-am pus centura mea îndrăgită străjerească şi, le-am spus că putem merge. Liniştit, Plotnikov m-a privit, spunânsu-mi faţă de mama: – De faci un pas în stâmga sau dreapta, te împuşc. Aşa că fii cuminte. Mâinile le ţineam la spate. În noaptea de 11 martie 1941 m-au adus în faţa porţii masive a închisorii din Orhei, care era alături de liceul nostru. Când am trecut pe poartă; mi-am făcut în gând cruce, să n-o simtă vrăjmaşii. Am fost băgat în camera de serviciu a gardianului. Fumau mahorcă. Plotnikov predă nişte foi scrise. Unul m-a percheziţionat, luându-mi şireturile, centura, pieptenele, tocul rezervor, banii. Apoi m-au predat altuia, care m-a dus la uşa de jos ca o poartă, unde duceau nişte scări de lemn în sus, drept în faţa altei scări el cobora la subsol. Gardianul vorbi ceva cu cel de la uşă şi-mi făcu semn să mă duc pe scară în jos. Un coridor umed la dreapta era abia luminat în fund de un bec, prin părţi – uşi zăvorâte. Mă opri în faţa uneia, descuie lacătul, scoase zăvorul, îşi recită sărăcăciosul recital de aflare a mea în celulă, pe care l-a încheiat cu zângănitul puternic al cheilor. O clipă m-am pierdut. Liniştindu-mă, am văzut unde sunt. O cameră de vreo 4 m, de la uşă şi până la peretele exterior cu lăţimea de aproximativ de 1 m. Peretele din stânga era semnat cu inscripţii, zgârieturi româneşti şi ruseşti. Fundul camerei avea un uluc care ducea spre două luminiţe plăpânde. Erau ferestrele zăbrelite ce ieşeau la nivelul pământului din exteriorul închisorii. Podeaua de ciment era mâncată de vreme, lângă uşă – un butoiaş, o cadă mică. Cele două uşi duceau în carcerele unde pedepseau pe cai care se făceau vinovaţi…La cercetări ne duceau special pe lângă curtea liceului nostru şi neapărat în vremea recreaţiei, când toţi elevii (acum şcoala rusă) erau afară. Ne duceau cu mâinile încătuşate la spate, cu un gardian din urmă şi cu un altul din faţă, având mâna pe tocul revolverului. Observam că mulţi dintre elevi ne compătimeau, alţii priveau cu dezgust la cei doi gardieni, întorcându-le spatele. Mă cerceta Pavel Plotnikov de la N.K.V.D. Anchetator superior era unul Cerepanov, un tip tânăr, îndesat. Clădirea N.K.V.D-ului se afla, am mai spus, în casa lui Coteanu – o clădire cu două etaje şi subsol, în faţă – cu coloane. Mai la vale de ea era casa lui Cogan, un avocat…” (19)
Sentinţa
Pe data de 31 mai 1941, şeful secţiei de anchetă a NKVD-ului din R.S.S.Moldoveneşti Terebilo, în urma terminării cercetărilor şi încheierii dosarului, a emis următoarea decizie:
“Luând în consideraţie gravitatea crimei săvârşite de inculpaţi şi în conformitate cu articolul 204 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti, hotărăsc ca dosarul penal nr. 2233 să fie transmis în judecată procurorului militar Odesa.” (20)
Se acţiona foarte operativ. La 3 iunie 1941 dosarul se afla deja pe masa procurorului din oraşul Odesa. Locţiitorul procurorului Districtului militar Odesa Bergman semnează hotărârea de transmitere a dosarului penal nr. 2233 Tribunalului militar. Pe data de 13 iunie, Tribunalul militar din Odesa, sub preşedinţia lui Ustiujaninov, Sokolovski şi Lenkovici, decide să confirme verdictul şi judecarea inculpaţilor elaborat de dosarul penal nr. 2233. Tribunalul cerea ca procesul de judecată să se facă în şedinţă închisă, fără reprezentanţi ai învinuirii şi apărării, fără prezenţa martorilor. Măsurile de reprimare să rămână aceleaşi (condamnaţi la închisoare). (21)
În aceeaşi zi, preşedintele Tribunalului militar din Odesa trimite decizia instanţei şefului secţiei II a NKVD-ului R.S.S.Moldoveneşti, în care constată:
“Toţi inculpaţii să fie transferaţi în penitenciarul din oraşul Chişinău, unde va avea loc judecata.“(22)
“La 14 iunie toţi ilegaliştii au fost adunaţi împreună după o despărţire de cîteva luni pentru a li se aduce la cunoştinţă verdictul. Lucrătorul N.K.V.D.-ului din Chişinău, I.I. Gorban, a tradus sentinţa în limba română.” (23)
„În noaptea de 23 spre 24 iunie, după primele zile de război pentru eliberarea Basarabiei, o escortă puternică de soladaţi şi ofiţeri i-au încărcat pe deţinuţi în camioane închise şi au pornit în viteză pe străzile pustii, încremenite de groază, spre clădirea predestinată şedinţei Tribunalului districtului militar din Odesa, aflat special în deplasare la Chişinău pentru a face judecată ilegaliştilor din Orhei.
Completul de judecată, sub preşedenţia preşedintelui Tribunalului militar Odesa Ustiujaninov şi a membrilor Ignatenko şi Kaptilov, secretar Gogovnik, au început judecata la orele 24 noaptea pe data de 23 iunie şi au terminat-o la ora 7 dimineaţa pe data de 24 iunie, a treia zi de război. La ora 10:20 minute a fost dată citirii sentinţa:
“În baza celor expuse, Tribunalul militar recunoaşte vinovaţi pe inculpaţii Gumă Anatol, Ţelea Arcadie, Eprov Vichentie, Gumă Victor, Mihu Grigore, Sîrbu Constantin, Boguş Pavel, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Martînov Gheorghe, Dobîndă Mihail, Cozma Onisim pentru crimele săvîrşite conform art. 54-4, 54-6c, 54-11 ale Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti şi condamnă pe Gumă Anatol, Eprov Vichentie, Mihu Grigore, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Dobîndă Dumitru, Cozma Onisim şi Grăjdianu Mihail, pentru organizarea şi săvîrşirea crimelor, la pedeapsa capitală prin împuşcare;
Luînd în considerare vîrsta lor minoră, inculpaţii Ţelea Arcadie, Gumă Victor, Sîrbu Constantin, Braşoveanu Eugen, Bacalu Ion, Boguş Pavel, Martînov Gheorghe, Frunză Oleg sunt condamnaţi pentru crime săvîrşite în baza art. 54-4 şi anexei la art. 24 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti la detenţie pe 25 de ani şi lipsă de drepturi politice pe cinci ani.” (24) [...].
“Budeanu Leonid, Bivol Vichentie, Stici Dumitru, Alexeev Vladimir, Avramoglo Dumitru, Bobeică Simion, Ciobanu Vsevolod, Cuculescu Nicolae – 20 de ani, profesoara Majaru Maria – 10 ani, Aşvitz Veaceslav, Croitor Gheorghe, Buiuc Sergiu, Blanaru Iacob, Druguş Mihail, Stici Dumitru, Dodon Vlad, Duca Anatol, Dumitrescu Valeriu, Cudriţchi Petru – 10 ani.” (25)
“Toţi au fost privaţi de drepturi civile.” (26)
1. Gumă Anatol Ştefan, a.n. 1921, s. Brânzeni, elev, a. II, Şc. Ped.
2. Eprov Vichentie Profir, a.n. 1920, s. Verejeni, elev, a. II, Şc. Ped.
3. Mihu Grigore Ion, a.n. 1921, s. Ghiduleni, elev, a. II, Şc. Ped.
4. Brodeţchi Victor Vasile, a.n. 1922, s. Puţuntei, elev, a. II, Şc. Ped.
5. Cotun Anatol Tudor, a. n. 1922, s. Sămăşcani, elev, a. I, Şc. Ped.
6. Dobîndă Dumitru Mihai, a.n. 1921, s. Ghtlova, elev, a.II, Şc. Ped.
7. Cizma Onisim Ştefan, a.n. 1922, s. Văscăuţi, elev, a.II, Şc. Ped.
8. Grăjdian Mihai Halambie, a.n. 1922, elev, a. II. Şc. Ped.
A FOST EXECUTATĂ la 27 IUNIE 1941
Secretarul judecăţii Tr. Militar al D.M.O. (Akselrod)
13 iulie 1941 (27)
Şi morţii vorbesc
„Stăpâna casei, ne povesteşte autorul Petru Bunacalea, porni să-mi destăinuie tragedia unei întâmplări care se petrecuse în curtea unei clădiri din apropiere, sub un gard de scânduri, ai cărei martori, fără voie, au fost ea şi soţul. Despre un mormânt proaspăt descoperit de câinele lor îmi povesti, oftând mereu cu ochii înlăcrimaţi. Despre un tânăr însângerat, îngropat de viu, îmi vorbi, care reuşi să scoată capul în afara gropii şi să articuleze câteva cuvinte răzleţe, despre nişte crime odioase făptuite de către ocupanţii ruşi… – Tare mă întristez când mă gândesc că n-am putut să-l salvăm atunci, încheie femeia istorisirea tainică, pe care o purta ca pe un talisman la piept. Ar fi destăinuit băiatul tot…tot…Erau nouă…opt morţi în groapa ceea de sub gard…Lumea trebuie să ştie ce crime au săvârşit antihriştii…Numele lor nu trebuie uitat…
I-am jurat atunci bunei românce că voi păstra totul în taină. În 1950 am făcut iar un drum la Chişinău cu gândul să mă întâlnesc cu familia ce mi-a povestit această istorie tragică. Dar n-am mai găsit-o. Vecinii mi-au spus că în 1949 au fost deportaţi şi că mai bine ar fi să nu mă arăt pe acolo. Despre soarta acestor oameni n-am mai aflat nimic…” (28)
Fii ai României reîntregite, care nu au reuşit să fie salvaţi de glorioasa Armată Română, crescuţi şi educaţi în spiritul tradiţiilor neamului românesc, aceşti tineri români nu au putut şi nu au dorit să accepte un alt mod de viaţă, un alt regim social, deportările în masă, represiunile… Pentru ei era o mare nenorocire să admită „ca pământul nostru, apărat de strămoşi cu preţul vieţii, să fie pângărit de bolşevici”. (29) Le-a fost hărăzit să cunoască încă din tinereţe gustul amar al înfrângerii, dar şi al speranţei. Flacăra ce le-a încălzit sufletele, i-a ajutat să reziste şi să-şi menţină verticalitatea într-o lume a terorii şi a minciunii, a fost setea de Libertate, dragostea de Neam şi Ţară.
sursa: ziaristionline
Dupa un an de la anexarea vremelnica a Basarabiei, vine ordinul maresalului Ion Antonescu. Rafuiala dintre armatele romane si cele sovietice se incheie cu alungarea ultimelor ramasite a trupelor bolsevice dincolo de Nistru si reintregirea granitei estice a Romaniei. Euforia eliberarii este umbrita din ce in ce mai mult de vestile venite de pe front.
Dupa aproape un an de succese militare impotriva Uniunii Sovietice, armata romana este sfaramata la Stalingrad, din acel moment fiind impinsa tot mai mult catre propriile teritorii.
Pe masura ce trupele sovietice se apropiau, un numar mare de basarabeni incep sa-si paraseasca bastina pentru a nu intra inca o data sub obladuirea comunista. Dupa unele estimari cateva sute de mii de oameni s-au refugiat dincolo de Prut.
Inlantuirea unui popor
Insa, nu le-a ajutat la nimic. Intoarcerea armelor din 23 august 1944 marcheaza inceputul ocupatiei sovietice si in restul Romaniei, iar guvernul comunist al lui Petru Groza recunoaste trei ani mai tarziu frontiera stabilita prin ultimatumul din iunie 1940. Astfel, Basarabia, un teritoriu eminamente romanesc, intra oficial in componenta Uniunii Sovietice.
In anii care urmeaza se cladeste temelia comunizarii jumatatii estice a Moldovei anexate de sovietici si se incearca extirparea oricaror urme ale constiintei nationale romanesti, printr-o incizie bine pregatita asupra limbii, a credintei si a culturii. Intr-o incercare de a inabusi orice opozitie, violentele impotriva populatiei sunt escaladate.
In acest climat ostil sentimentele antisovietice abunda si nu dureaza mult pana cand se consimte crearea unor miscari de rezistenta.
Romanii de peste Prut se rascoala
Una dintre cele mai cunoscute este Armata Neagra, creata in judetul Balti, in jurul raioanelor Cornesti, Chiscareni si Bravicea. Majoritatea celor care au aderat se trageau din satele Napadeni, Flamanzeni, Condratesti si Sinesti.
Taranii, care indurasera Marea Foamete din anii 1946-1947, se vad nevoiti acum sa renunte la avutul lor de o viata si sa intre in cooperativele agricole ale statului sovietic.
Pe langa acest fapt, pentru a facilita instalararea oranduirii comuniste in Basarabia si pentru a se descotorosi de elementele care ar fi pus probleme sau care ar fi incetinit procesul, se planuise ca intre 5 si 6 iulie 1949 peste 40.000 de persoane sa fie deportate, insemnand undeva la 11.000 de familii, dintre care 7000 erau familii de tarani.
Din raioanele Chiscareni, Bravicea si Cornesti trebuiau ridicate undeva la aproape sase sute de familii. In vara lui 1949 au loc o serie de intalniri intre Ion Bors, Vladimir Cazacu, Gavril Andranovici si Vladimir Teodorovici, ingrijorati de vestea ca sovieticii au intocmit liste cu taranii ce trebuiau deportati din satele lor.
Cele mai mari motive de neliniste le avea Gavril Andranovici, care aflase de curand ca trebuia sa fie si el ridicat, dar nici ceilalti nu erau lipsiti de framantari. Stiau prea bine ca puteau sa ii impartaseasca soarta, sau daca nu ei, atunci rude, prieteni sau cunoscuti. Nu era scapare si ceva trebuia facut.
Dupa discutii aprinse, propunerea lui Vladimir Cazacu de a infiinta o miscare de lupta anticomunista are castig de cauza si in acest fel ia nastere Armata Neagra.
Sunt insuflati cu speranta ca statele occidentale nu vor lasa de izbeliste popoarele din spatele Cortinei de Fier si de zvonurile ca vor lupta pentru eliberarea acestora.
Simteau, mai presus ca orice, ca era timpul ca si ei sa se ridice cu armele impotriva sovieticilor, desi cunosteau foarte bine ca plateau cu viata pentru aceasta razvratire. Datorita acestui spirit de sacrificiu incep sa fie cunoscuti drept haiduci ai mortii.
Armata Neagra este ingenuncheata
Nu a durat mult pana cand informatiile legate de actiunile partizanilor au ajuns pe masa NKVD-ului, insa, in urma unei operatiuni in luna august, dintre toti membrii gruparii, singurul care a putut fi prins a fost Ion Bors.
Sub fagaduiala ca ii va ajuta sa puna mana pe ceilalti este lasat liber, doar ca el nu va respecta aceasta intelegere si se va alatura urmaritilor. Politia secreta le pierde urma, chiar daca va fi pentru scurt timp.
Intre timp, numarul partizanilor Armatei Negre era in crestere. Printre acestia isi gaseste refugiul si Gavril Bodiu, care in urma unei altercatii, ucisese un colector de taxe sovietic. El este cel care va ajunge la comanda gruparii in primele luni de la infiintare.
Alti membrii notabili care li se alatura in aceasta perioada sunt Gheorghe Bogatu si Vasile Padure, ultimul evadand spectaculos din detentia militiei.
Agentii NKVD reusesc intre timp sa ia din nou urma partizanilor, numai ca de aceasta data nu se pripesc. Abia in octombrie 1949 are loc o actiune de anvergura, in urma careia conducatorul miscarii, Gavril Bodiu, este ucis.
In capcanele intinse la aceasta data de politia secreta cad aproape toti partizanii. Unii sunt ucisi, preferand sa lupte pana la ultima suflare, dar majoritatea sunt luati in viata si intra pe mainile justitiei sovietice.
Miscarea de rezistenta se ridica din propria-i cenusa
Trec cateva luni pana cand Ion Ganea si Ion Bors, care au scapat ca printr-o minune de arestari, reusesc sa adune laolalta franturile miscarii de rezistenta.
Oameni din zeci de sate ingroasa randurile gruparii sau sprijina efortul partizanilor ramasi, ascunzandu-i la nevoie sau oferindu-le provizii. Armata Neagra inca mai avea un cuvant de spus.
Deportarile incuviintate de Uniunea Sovietica, impozitele agricole impovaratoare, obligativitatea intrarii in colhozuri, dar si incercarile de stergere a identitatii romanilor de dincolo de Prut au dat nastere unui spirit disident care s-a raspandit ca focul salbatic.
Din aceasta cauza nu numai ca Armata Neagra a putut sa se refaca ca urmare a arestarilor masive din august 1949, dar a reusit sa tot creasca, chiar mai mult ca in anul precedent.
Partizanii ii incurajau pe oamenii de rand sa se opuna in mod deschis si sa nu respecte autoritatea sau legea sovietica, ocrotindu-i de abuzurile militienilor, de functionarii de partid sau activistii care incercau sa duca la bun sfarsit masurile statului sovietic.
Actiunile armate ale luptatorilor anticomunisti
In cartea “Rezistenta antisovietica in Basarabia” a doamnei Elena Postica sunt relatate o serie de astfel de intamplari. Chiar in timpul celebrarilor inchinate Zilei Internationale a Muncii din satul Curtoaia in 1950, partizanii isi fac aparitia cerand socoteala directorului scolii locale pentru decizia sa de a interzice insemnele ortodoxe in salile de clasa, dar si pentru ajutorul acordat sefului organizatiei de tineret a partidului comunist intru sovietizarea tinerilor.
Apoi, pe 19 mai, Teodor Coscodan, Gheorghe Buruiana, Ion Ganea si Sergiu Antoci intra in satul Volcinet si agreseaza doi functionari de partid. Dupa doua zile, militienii din satul Cornova sunt prinsi, iar armele lor luate de partizani.
La aproape o saptamana distanta, in frunte cu Teodor Coscodan si Ion Ganea, partizanii intra in satul Dereneu unde il iau la bani marunti pe directorul scolii, insa nici presedintele colhozului local nu scapa usor. Ei mai devasteaza magazinul cooperatiei si isi atribuie o parte a marfurilor.
De altfel, in decursul a catorva luni mai au loc cateva zeci de jafuri din institutiile sovietice, punand pe jar organele de ordine comuniste. Paguba facuta de Armata Neagra s-ar ridica astazi la aproape un miliard de lei vechi.
In acelasi timp, agresiunile fata de oamenii sovieticilor continua. Pe 6 iunie masina care apartinea de comitetul raional de partid Cornesti este ciuruita de gloantele trase de Ion Bors, Vasile Plesca, Ion Coscodan si de Hariton Celpan, iar in aceeasi zi pradeaza colhozul din Harcesti si bat presedintele acestuia.
Pe 18 iunie, Teodor Coscodan sparge intrunirea activistilor de partid din Leordoaia care faceau ultimele pregatiri inaintea infiintarii colhozului in acel sat si ii ameninta ca ii va omori daca vor continua.
Nu erau vorbe aruncate in vant. Pe 6 iulie este ucis presedintele sovietului din Flamanzeni in urma unei actiuni a lui Ion Bors, Teodor Coscodan, Vasile Plesca, Hariton Celpan si Vladimir Teodorovici.
Arestari in masa si desfiintarea Armatei Negre
Vigilenta politiei secrete nu a putut fi inselata pentru mult timp, partizanii gruparii devenind o problema serioasa, impiedicand in nenumarate randuri eforturile de comunizare in raioanele de bastina.
Se pune la cale o actiune de anvergura de-a lungul lunilor iunie, iulie si august care viza neutralizarea gruparii si capturarea membrilor sai.
Este de consemnat faptul ca si acum oamenii se alaturau Armatei Negre, numarul luptatorilor trecand de cincizeci tocmai cand operatiunile NKVD erau in plina desfasurare. Sute de sateni au fost si ei trasi la raspundere pentru ajutorul pe care l-au dat.
Luptele au faramitat Armata Neagra, numerosi partizani fiind ucisi in timpul schimburilor de focuri. O mare parte ajung in tribunalele sovietice, ca pana in august toti conducatorii miscarii sa fie deja prinsi si judecati. Teodor Coscodan, Ion Bors, alaturi de Ion Coscodan sunt condamnati la moarte si executati.
Alte figuri marcante, cum ar fi Vasile Ganea, Mihai Jardan, Simion Alexa, Gheorghe Buruiana si Grigore Iovu stau fiecare in temnitele sovietice cate un sfert de secol.
In luna ianuarie a anului 1951 au loc alte condamnari, dar de data aceasta ale familiilor conducatorilor Armatei Negre. Primesc pedepse la fel de grele, fiind inchise in lagarele de munca nevestele, parintii si fratii lor.
In februarie 1951 are loc un ultim proces, aproape doua duzini de simpatizanti fiind si ei judecati si inchisi, astfel incheindu-se inca un episod din istoria miscarilor de rezistenta romanesti.
Sursa: Ziare.com I si II
Foto sus: Arhiva – Un grup al rezistentei anticomuniste
Documente şocante din Basarabiade Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) [1] şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente [2]. Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum.
Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ’40 -’50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.
Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor[3], a destinelor frânate ale românilor dintre Prut şi Nistru.
Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:
a. Prizonieri de război în URSS 180 000
b. Ucişi în lagăre şi închisori 500 000
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1 400
e. Mişcarea de partizani 10 000
f. Perioada ceauşistă 60 000
g. Basarabia şi Bucovina, ca teritorii înstrăinate 1 500 000
—————————————————————————————————
Total 2 451 400 [4]
Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii. Nu voi încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău[5]. În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.
Note
[[1]] Apud Stela Cheptea, coordonator, Paradigmele istoriei, II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 104-109.
[[2]] Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2008, 350 p. + ilustraţii.
[[3]] Cf. Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale Parlamentului României, Iaşi, Tipo Moldova, 2006; Dominuţ Pădurean, Insula Şerpilor, Constanţa, Editura Muntenia, 2004.
[[4]] Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, III, ediţia a III-a, Addenda, Bucureşti, Editura Irecson, 2008, p. 27.
[[5]] Vezi, în acest sens, Valeriu Pasat, Calvarul (Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, 1940-1950), ed. citată; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică (Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice, 1944-1953), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000; Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1997; Muzeul Naţional de Istorie al Moldovei, Cartea Memoriei, vols. 1-4, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1999-2007.
Rezistenta antisovietică şi anticomunistă în Basarabia postbelică
de Prof Univ Dr Ion Varta
Rezistenta antisovietică şi anticomunistă din perioada anilor ’40 – începutul anilor ’50 ai sec. XX în RSSM a constituit un subiect important de investigare pentru cercetătorii din R. Moldova. Istoricii Elena Postică, Ion Ţurcanu, în baza unor documente inedite din arhivele fostului KGB, au realizat studii valoroase care ridică vălul de pe acest subiect, elucidat insuficient.
Din păcate, mulţi participanţi la mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă continuă să rămână în anonimat. Membrii Comisiei prezidenţiale pentru cercetarea şi aprecierea regimului totalitar comunist, datorită accesului la fondurile de arhivă secretizate, au posibilitatea să completeze multiplele breşe care persistă în investigarea acestei tematici.
În Arhiva MAI am depistat documente inedite care se referă la grupul de rezistenţă al lui Ciutac, care „teroriza activiştii sovietici şi de partid”. Grupul armat al lui Ciutac era format din mai multe persoane înarmate. Aşa cum menţionează şi documentele de arhivă, acest grup de rezistenţă a avut numeroase ciocniri armate cu trupele de ordine. În ciocnirea din 23 decembrie 1951, unul dintre cei mai activi membri al acestuia, Guzun Andronic, a fost omorât. Alţi doi fuseseră reţinuţi. În urma mai multor ciocniri armate, cinci membri ai grupului au fost ucişi sau arestaţi. Mai rămâneau în libertate liderul grupului, Ciutac şi colegul său, Ursu, care intrase în adâncă ilegalitate şi erau imposibil de reţinut.
Aşa cum relatează şi documentele de arhivă, întrucât toate măsurile întreprinse de efectivele de miliţie de la Vadul lui Vodă – acţiunile operative active, cum ar fi ambuscada, învăluirea, ciocnirea armată, au eşuat, fiind substituite cu activitatea camuflată de agentură în zona posibilelor acţiuni ale acestui grup. În satele Micăuţi şi Drăsliceni, r. Vadul lui Vodă, unde se presupunea că ar fi putut să apară ultimii doi membri ai acestui grup de rezistenţă – Ciutac şi Ursu, au fost trimişi doi ofiţeri de miliţie, deghizaţi în specialişti în irigaţie. Pentru reuşita acestei operaţiuni şi pentru camuflarea cât mai sigură a celor doi miliţieni, Ministerul Agriculturii, la solicitarea celui de Interne, a oferit miliţienilor – căpitanul Matuzenko, şeful secţiei criminalistică, Vadul lui Vodă, şi locotenent-inferior Harjevski, tehnică pentru irigare şi acte de specialişti în domeniul irigaţiei, cu care aceştia urmau să se legitimeze, în caz de nevoie.
Cu toate acestea, operaţiunea de interceptare şi reţinere a lui Ciutac şi Ursu nu a dat rezultate, cel puţin până în ianuarie 1952. Care a fost destinul celor doi participanţi la rezistenţa anticomunistă, rămâne de văzut în urma ulterioarelor investigaţii de arhivă.
Un alt participant activ la rezistenţa anticomunistă a fost H. A. Băluţel, născut în 1916, român de origine, care în perioada administraţiei româneşti a fost angajat în unităţile de jandarmi. Acesta, conform documentelor, «nutrind ură şi duşmănie faţă de puterea sovietică şi având teamă de eventuale persecutări pentru activităţile sale precedente, a părăsit satul şi s-a dedat unor acţiuni criminale». Activând în ilegalitate, Băluţel, fiind susţinut de «elemente culăceşti-naţionaliste», a efectuat multiple acţiuni curajoase. În octombrie 1950, Băluţel a tras patru focuri de armă în geamurile casei în care avea loc şedinţa cârmuirii colhozului din Hârtopul Mic, rl Criuleni. În martie 1951, de două ori a jefuit hambarele colhozului, se pare, a aceleiaşi localităţi. În aprilie 1951, l-a atacat pe miliţianul de sector al Secţiei de Interne Criuleni, în scopul deposedării acestuia de arma din dotare. Acţiunea dânsului eşuase, dar nici miliţianul nu reuşise să-l reţină. În cele din urmă, Băluţel fusese interceptat de grupul operativ. El opusese rezistenţă, având în dotare o armă de foc şi cartuşe, dar în această confruntare a fost ucis.
Munca de investigare în fondurile desecretizate ale arhivelor din R. Moldova va oferi, cu siguranţă, prilejul unor noi dezvăluiri referitoare la acest aspect dramatic din istoria postbelică a Moldovei. Scoaterea din anonimat a luptătorilor contra regimului de ocupaţie şi a rezistenţei anticomuniste constituie o obligaţiune morală pentru cercetătorii preocupaţi de această tematică.
—
Ion VARTA este dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar
Grupul de rezistenţă antisovietică din Orhei – Majadahonda (1940 – 1941)
de Nicolae Ţîbrigan
| Motto: „Aceleaşi mâini care ne-au pus odată cătuşele erau acum întinse în semn de împăcare.<<Nu! Nu dezgropaţi trecutul! De-o faci, îţi vei pierde un ochi>>. Dar proverbul ne spune: Dacă uiţi trecutul, îţi pierzi ambii ochi”. (Alexandr Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag”) |
Povestea acestor eroi a ajuns să fie cunoscută printr-o simplă întâmlare. Iată ce ne povesteşte regretatul Petru Bunacalea: „A fost să fie prin anul 1947. Lucram învăţător la ţară. Venisem la Chişinău după cumpărături. Criza foametei ne chinuia straşnic. Din lipsă de transport, am rămas pe noapte la Gara Visterniceni. Între timp, oferea cu chirie o încăpere peste noapte. Am acceptat. Am mers pe strada Pavlov în deal, spre centrul oraşului. Pretutindeni – ruine şi întuneric. – E aproape, acuşi ajungem, zise femeia. După puţin timp, am ajuns în faţa unei porţi. Am intrat, am urcat nişte scări de lemn ce scârţâiau sub picioare, pomenindu-mă într-o cameră mică. Gazda a aprins o lampă de gaz. – Iată aici trăim, spuse ea. Soţul e paznic de noapte la gară.
Se aşeză pe un scăunel în faţa sobei, aprinse focul, puse să fiarbă un ceai. – Casa noastră a fost distrusă de o bombă în ’44, spuse femeia după un timp. Ne-am aciuat aici. O ducem greu. De aceea şi luăm un om, doi la dormit, măcar pentru pâine. Tăcu. Se lăsă o linişte apăsătoare. – Şi zici că eşti de la Orhei?, întrebă gazda după un timp. – Da, acolo am rude, am copilărit, la Orhei am învăţat, zic eu. – Dar acum?. – Acum lucrez învăţător la o şcoală din părţile Teleneştilor.
A tăcut multă vreme, înteţind, din când în când, focul în sobă. Apoi către mine: – Din Orhei, zici?…, întrebă ea din nou, dusă pe gânduri. S-a apropiat de icoană, şi-a făcut semnul crucii, şoptind cuvintele unei rugăciuni numai de ea ştiute.
– S-a întâmplat aceasta în vara anului 1941, începu femeia să vorbească mai mult în şoaptă, tainic. Venise războiul peste noi…” (1).
Dar totul a început la 28 iunie 1940 când Imperiul Sovietic, respectând tradiţiile de jaf ale Rusiei ţariste, cu consimţământul direct al Imperiului German, a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Cu profundă durere şi indignare, Gala Galaction nota, la 2 iulie 1940, în jurnalul său: „Ce le trebuia acestor monştri – întinşi pe două continente – bietul nostru pietic de pământ? Şi cum poate fi justificat, în logica omenească, faptul odios al acestei tâlhării internaţionale?” (2)
Primarul Vasile Mahu
În acele zile pe primarul de Orhei, Vasile Mahu, veştile de la Nistru îl îngrijorau din ce în ce mai mult. În ultimele luni, bolşevicii îşi înteţiseră acţiunile subversive: în satul Jora au fost împuşcaţi doi grăniceri români, iar la Lopatna s-a încercat lansarea unui grup de paraşutişti. Dispoziţiile grănicerilor erau să nu răspundă la provocări, dar în acelaşi timp, să nu admită pătrunderea inamicului pe teritoriul României. Un ostaş moldovean a trecut înot Nistrul, fugind din armata rusă, avertizând autorităţile române despre concentrarea intensă a forţelor sovietice care se pregătesc să atace România. Vestea adusă de la Chişinău de prefectul judeţului, dl. P. Manolescu: „Basarabia va fi cedată ruşilor…” a fost ca o lovitură pentru primar. Îl preocupa soarta de mai departe a oamenilor şi în special a Liceului de băieţi „Vasile Lupu” unde şi-a petrecut o bună parte a vieţii ca director. Urma să anunţe oficial populaţia despre actul cedării Basarabiei ruşilor. Trebuia să organizeze evacuarea organelor administrative, întâlnirea cu prefectul şi comandanţii unităţilor militare dislocate în ţinut, cu şeful siguranţei şi directorul închisorii. Dar toate acestea ceva mai târziu. Acum paşii îl purtau spre liceu. Fostul coleg şi director al acestei instituţii a fost primit cu căldură. Este ales din 1938 primar al oraşului Orhei. „Fecior de ţăran basarabean din judeţul Soroca, s-a tras la carte ca planta la lumină, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Iuriev şi a fost trimis ca profesor de matematică la Orhei, unde a activat ca profesor din 1909, apoi ca director al Gimnaziului de băieţi reorganizat în Liceul de băieţi „Vasile Lupu”. Avea o deosebită grijă pentru învăţătura copiilor de ţărani, pe care îi selecta personal cu deosebită atenţie la diferite concursuri. [...] Avea un crez al său anume: Viaţa întreagă am acordat atenţie dezvoltării personalităţii elevilor şi cred că n-am greşit. Trebuie să creştem mai întâi de toate oameni şi apoi profesionişti. Din 1918 şi până în 1925 a fost ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, fiindcă se considera ţăran şi scopul îi era să îmbunătăţească viaţa ţăranilor, iar după 1925 îşi închină anii muncii organizatorice de pedagog” (3).
În faţa profesorilor şi liceenilor a rostit cu profundă durere:
„Bunii mei prieteni, profesori, dragi elevi! Ne aflăm în pragul unei vacanţe mari, în pragul susţinerii examenelor…Scumpii mei!…Suntem în pragul ocupaţiei Basarabiei de către sovietici…(…) De aceea un singur lucru v-aş ruga. Orice s-ar întâmpla, oricât timp ar dura ocupaţia, să nu uitaţi că sunteţi sânge din sângele lui Ştefan cel Mare. Suntem de viţă veche românească. Să fiţi demni de faptul că aţi fost pedagogi şi elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei…” (4)
În minte i se cristaliza hotărârea definitivă: „Nu, eu nu voi pleca nicăieri de pe pământul meu! Voi împărţi aceeaşi soartă cu elevii mei…”. Vasile Mahu nu va şti prin ce chinuri vor trece elevii săi patrioţi, căci la numai cinci zile după ocupaţia Basarabiei, i s-a intentat dosarul penal nr. 724, început la 3 iulie şi încheiat la 13 iulie 1940. În 10 zile primarul Vasile Mahu a fost condamnat de C.P.P. ca duşman al poporului, al clasei muncitoare şi al ţărănimii. Judecata a avut loc la 26 noiembrie 1940 cu uşile închise, iar sentinţa a reprezentat de fapt moartea: „Pentru activitatea contrarevoluţionară a-l exila pe Mahu Vasile în ţinutul Krasnoiarsk, pe termen de cinci ani, din ziua de 3 iulie 1940 (data arestătii)” (5). Abia peste cincizeci de ani, cei apropiaţi aveau să afle că a murit în spitalul din Krasnoiarsk, ţinutul Siberiei. (6)
În semn de adâncă recunoştinţă fostului director al Liceului de băieţi „Vasile Lupu” şi Primar de Orhei, Vasile Mahu, locuitorii oraşului îi vor ridica în cimitir o troiţă.
Îndemnul la luptă
În timpul terorii instalate în Basarabia imediat după venirea sovieticilor, foştii elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” se organizau elaborând planuri de luptă împotriva ocupanţilor. Anatol Gumă a reuşit să facă legătură cu liceeni fideli. Locul de întâlnire a fost stabilit lîngă izvorul de la vila lui Pavel Boguş, la Tabăra. Acolo au fost prezenţi Victor Gumă, Grigore Mihu, Constantin Sîrbu, Onisim Cozma şi alţii. În timpul unei discuţii aprinse despre activitatea antiumană şi antinaţională a autorităţilor sovietice s-a decis să se întreprindă acţiuni de luptă prin crearea unei organizaţii. Tinerii erau convinşi că vor lupta pentru drepate, libertate şi demnitate. Mai mult decât atât, mulţi dintre ei doreau să se răzbune pentru rudele lor care au fost deportate în Siberia. „Trebuie să mă răzbun, spunea Ion Bacalu, nu numai pentru tatăl meu, membru al Parlamentului Românesc, nu numai că că noi, copiii lui şi mama, am fost aruncaţi în stradă” (7). Un alt elev, Vsevolod Ciobanu spunea: „Eu am venit din convingere şi necesitate de a lupta împotriva contropitorilor, la fel să mă răzbun pentru tatăl meu.” (8)
Deoarece înţelegea perfect sentimentele colegilor săi, Anatol Gumă a susţinut propunerea lui Gheorghe Martînov de a declanşa o propagandă antisovietică prin intermediul proclamaţiilor şi ziarelor. S-a propus să se organizeze următoarea şedinţă după 1 septembrie unde va fi stabilită structura organizaţiei, componenţa nominală, denumirea ei şi programul de activitate (9).
De la 1 septembrie 1940, mulţi foşti liceeni deveniseră deja studenţi ai Şcolii Pedagogice din Orhei: Anatol Gumă, Onisim Cozma, fost elev al Seminarului Teologic din Chişinău, Victor Brodeţchi, Dumitru Avramoglo, Victor Gumă, Dumitru Dobîndă, Grigore Mihu, Gherghe Martînov, Anatol Cotun, Ion Bacalu, Pavel Boguş, Oleg Frunză, fost elev la Liceului Militar din Chişinău, şi alţii; o altă parte din liceeni erau elevi ai Şcolii medii nr.2 din oraş.
În prima duminică a lunii octombrie a avut loc următoare întâlnire a grupului în pădurea de la marginea oraşului Orhei. La această adunare care însuma peste treizeci de tineri, foşti liceeni, seminarişti, elevi; au asistat şi un grup de fete, eleve ale Şcolii nr. 2, foste liceene ale Liceului de fete „Maria Doamnă” (10). Acestea erau: Eleonora Vascan, Tamara Jovmir, Maria Vascan, Larisa Martînov şi Rita Stoianov (11). În rândul organizaţiei au mai fost primiţi şi elevii Braşoveanu Eugen şi Cotun Anatol. Trebuie de specificat faptul că la acea dată membrii activi înscrişi în organizaţie erau în număr de 32. La propunerea lui Anatol Cotun (12), organizaţia urma să primească denumirea „Majadahonda”, după un oraş din Spania, unde în 1937 un detaşament de basarabeni a luptat împotriva lui Franco, devenit ulterior un simbol ar rezistenţei (13). Organizaţia trebuia să funcţioneze după următoarea structură adoptată la şedinţă:
DOSARUL PENAL nr. 2233 STRICT SECRET
Vol.V, p. 1444
S C H E M A
de activitate a Organizaţiei ilegale „MAJADAHONDA” a tineretului studios din oraşul Orhei (1940-1941) (perioada de iniţiere a organizaţiei)
CONDUCEREA
| Anatol Gumă, | Victor Gumă, | ||
| conducător | locţiitor | ||
| GRUPUL NR.I | GRUPUL NR.II | GRUPUL NR.III | GRUPUL DE FETE |
| Anatol Gumă | Vichentie Eprov | Dumitru Avramoglo | Eleonora Vascan |
| Victor Brodeţchi | Constantin Sîrbu | Dumitru Dobîndă | Maria Vîscan |
| Ion Bacalu | Eugen Braşoveanu | Onisim Cozma | Tamara Jovmir |
| Pavel Boguş | Victor Gumă | Anatol Cotun | Larisa(Lora) Martînov |
| Grigore Mihu | Leonid Budeanu | Vlad Alexeev | Rita Stoianov |
| Oleg Frunză | Veaceslav Aşvitz | Vsevolod Ciobanu | Dusea Creciun |
| Iacob Blănaru | Vlad Dodon | Dumitru Stici | |
| Anatol Duca | Valerian Dumitrescu | Mihail Druguş |
Arcadie Ţelea, student, Iaşi
Vladimir Gumă, student, Chişinău
Gheorghe Croitoru, elev, Şcoala Pedagogică
Sergiu Buiuc, elev, Şcoala Pedagogică
PROFESORI
Membri ai organizaţiei ilegale „Majadahonda”
Dumitru Munteanu
Maria Majaru
Primirea în organizaţia „Majadahonda” se făcea prin depunerea jurământului de credinţă Patriei şi poporului. Fiecare membru trebuia să spună jurământul:
“Eu, cetăţean al României, patriot al neamului românesc din provincia Basarabia, în aceste clipe grele pentru ţara noastră jur:Jur să-mi precupeţesc puterile şi viaţa în lupta cu ocupanţii sovietici;
Jur să lupt cu toate mijloacele posibile pentru eliberarea pământului strămoşesc de sub călcâiul bolşevic;
Jur să lupt până la ultima picătură de sânge pentru eliberarea Basarabiei şi unirea cu Patria-Mamă;
Jur, în caz de voi cădea în mâinile călăilor, să nu-mi trădez cauza şi tovarăşii de luptă;
Dacă sub torturi voi divulga secretele organizaţiei sau numele colegilor mei, blestemul şi sângele lor să cadă nu numai asupra mea, ci şi pe tot neamul meu.
Dacă voi încălca acest jurământ, pedeapsa lui Dumnezeu şi a colegilor mei să mă şteargă de pe faţa pământului ca trădător ticălos, iar numele meu să fie batjocorit în veac. Moarte ocupanţilor bolşevici şi trădătorilor de neam!”
De asemenea, tot atunci s-a hotărât editarea unui ziar „Cu fruntea-n sus! ” a cărui redactor a fost numit Gheorge Martînov (14).
La luptă, fraţi români!
În lunile noiembrie şi decembrie din anul 1940, tinerii membri ai organizaţiei din Orhei au întreprins un şir de acţiuni subversive împotriva administraţiei sovietice. Au început să fie distribuite proclamaţii. Din ce în ce mai dese erau înscripţiile pe pereţi: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, „Moarte ocupanţilor stalinişti!”. Trupele NKVD-ului încercau din răsputeri să pună mâna pe „bandiţii” care îndrăznesc să sfideze noua „ordine sovietică” (15).
În decembrie, la una din adunările conspirative de pe strada Dorobanţilor nr. 3, conducătorul organizaţiei Anatol Gumă propune o acţiune importantă, şi anume lipirea prin şcoli a afişelor anticomuniste şi arborarea tricolorului pe cele mai importante instituţii din oraş în ziua de 25 decembrie (Crăciun): pe imobilul care adăpostea sediul NKVD, pe clădirea fostei Prefecturi unde se afla Comitetul de Partid Comunist şi pe fosta clădire a Primăriei. În acest scop au fost create trei grupe de acţiune şi una de rezervă.
 |
| Fostul sediul al NKVD-ului din Orhei, R.S.S.Moldovenească, preluat de pe stelapopa.unimedia.md |
Doar într-o singură noapte, tinerii au reuşit să dea jos “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză, unul dintre supravieţuitorii grupului, aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea” (16).
Noi acţiuni
Următoarele acţiuni ale grupului s-au concentrat asupra răspândirii foilor volante cu mesaje anticomuniste: „Jos călăul Stalin!”, „Jos bolşevismul!”, „Căraţi-vă acasă!”, „Jos trădătorii neamului!” etc. La adunarea din 26 ianuarie, care a întrunit de data aceasta un grup mai restrâns de membri pentru a păstra starea de clandestinitate, Dumitru Avramoglo le-a mulţumit prietenilor pentru îndelinirea cu succes a misiunii:
„Am făcut un lucru excepţional. Centrul e satisfăcut de activitatea noastră. Acum cred că toţi îşi dau seama de politica minciunoasă a contropitorilor. Făcând o totalizare a evenimentelor şi represiilor din o jumătate de an, te poţi uşor convinge că ocupanţii au scopul de a ne nimici. Lor nu le trebuim noi, locuitorii acestui meleag, ci pământul nostru, ca să-l populeze cu lepădăturile lor. Arestările în masă, maltratările, împuşcarea fără vină a românilor basarabeni, ducerea zilnică din oraş cu camioanele în direcţii necunoscute a sute şi mii de oameni nevinovaţi ne conving uşor despre scopul ocupanţilor – distrugerea nemului nostru. Unei terori groaznice sunt supuşi intelectualii, preoţimea, cei mai buni gospodari, ţăranii înstăriţi, numiţi „kulaci”. Închisoarea nu-i mai încape pe toţi arestaţii. Au fost luate la evidenţă toate subsolurile şi beciurile instituţiilor din oraş, inclusiv al primăriei, care în prezent sunt arhipline cu arestaţi, pe care-i aduc şi din sate. Nu le mai ajung miliţieni, NKVD-işti, au adus şi unităţi militare.
Noi am făcut primii paşi, dar nu ne putem opri aici, nu ne putem mărgini la cele făcute. Înainte avem o cale grea, o luptă crâncenă, sunt convins că şi în alte locuri oamenii, tineretul, populaţia nu stau cu mâinile în sân. Trebuie să răspundem contropitorilor la fărădelegile lor. Să facem totul ce depinde de noi, să dăm lovituri cât mai simţitoare, ca orăşenii, locuitorii judeţului şi nu numai ei să ştie că există lupta de rezistenţă împotriva bolşevicilor. Cred că şi fraţii noştri se gândesc la noi şi în curând ne vom descătuşa din jugul sovietic. Noi să le ajutăm de aici.
Deci, la luptă, fraţilor!” (17)
Conform relatării unui supravieţuitor din organizaţia „Majadahonda” – Oleg Frunză – care avea atunci doar 17 ani, membrii organizaţiei şi-au servit Ţara fotografiind aeroporul de la Ciocâlteni, jud. Orhei – de unde decolau avionele militare sovietice, trimiţând imaginile Statului Major al Armatei Române (18).
Arestarea
Gheorghe Martînov: „Pe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai noştri mai mari. Peste vreo 2 săptămâni – încă pe câţiva. La alte 10 zile ne-au luat într-o noapte şi ne-au adus la închisoare. Cercetătile se făceau la N.K.V.D., care era în casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Şeful NKVD era un evreu zdravăn, păros la mâini, pe nume Gavril Goldenberg, anchetator-şef – unul Cerepanov, şi simplu anchetator – un sergent Pavel Plotnikov. Cercetările erau duse aceştia doi. Noi vorbeam, ei scriau în chirilică ruseşte. Ştiind cu bună seamă că nu cunoaştem rusa şi nici chirilica. Noi îi spuneam lui Plotnikov că omul nu poate avea două Patrii, la care el ne amininţă mereu cu tocul revolverului, ce stătea în faţa sa pe masă.
A fost arestat şi Oleg Frunză. Îl ştiam din liceu, era cu o clasă mai mare ca mine. La închisoare am stat mai mult timp într-o cameră. Toate camerele erau pline cu băieţii noştri. Mai ţin minte că aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea Gumă şi Grigore Mihu. Apoi am fost arestat şi eu după 11 martie 1941. Când au bătut la uşă, anunţând-o pe mama că , am înţeles că m-au ajuns şi pe mine. Plotnikov, anchetatorul N.K.V.D-ist, mi-a luat totul: fotografii regale, stema statului, un aparat , un şapirograf. La ieşire am îmbrăcat paltonul sur, din postav, prefăcut dintr-un palton al tatei, fular alb de lână împletit de mama, pe picioare aveam jambiere groase de lână sură, bocanci negri, mi-am pus centura mea îndrăgită străjerească şi, le-am spus că putem merge. Liniştit, Plotnikov m-a privit, spunânsu-mi faţă de mama: – De faci un pas în stâmga sau dreapta, te împuşc. Aşa că fii cuminte. Mâinile le ţineam la spate. În noaptea de 11 martie 1941 m-au adus în faţa porţii masive a închisorii din Orhei, care era alături de liceul nostru. Când am trecut pe poartă; mi-am făcut în gând cruce, să n-o simtă vrăjmaşii. Am fost băgat în camera de serviciu a gardianului. Fumau mahorcă. Plotnikov predă nişte foi scrise. Unul m-a percheziţionat, luându-mi şireturile, centura, pieptenele, tocul rezervor, banii. Apoi m-au predat altuia, care m-a dus la uşa de jos ca o poartă, unde duceau nişte scări de lemn în sus, drept în faţa altei scări el cobora la subsol. Gardianul vorbi ceva cu cel de la uşă şi-mi făcu semn să mă duc pe scară în jos. Un coridor umed la dreapta era abia luminat în fund de un bec, prin părţi – uşi zăvorâte. Mă opri în faţa uneia, descuie lacătul, scoase zăvorul, îşi recită sărăcăciosul recital de aflare a mea în celulă, pe care l-a încheiat cu zângănitul puternic al cheilor. O clipă m-am pierdut. Liniştindu-mă, am văzut unde sunt. O cameră de vreo 4 m, de la uşă şi până la peretele exterior cu lăţimea de aproximativ de 1 m. Peretele din stânga era semnat cu inscripţii, zgârieturi româneşti şi ruseşti. Fundul camerei avea un uluc care ducea spre două luminiţe plăpânde. Erau ferestrele zăbrelite ce ieşeau la nivelul pământului din exteriorul închisorii. Podeaua de ciment era mâncată de vreme, lângă uşă – un butoiaş, o cadă mică. Cele două uşi duceau în carcerele unde pedepseau pe cai care se făceau vinovaţi…La cercetări ne duceau special pe lângă curtea liceului nostru şi neapărat în vremea recreaţiei, când toţi elevii (acum şcoala rusă) erau afară. Ne duceau cu mâinile încătuşate la spate, cu un gardian din urmă şi cu un altul din faţă, având mâna pe tocul revolverului. Observam că mulţi dintre elevi ne compătimeau, alţii priveau cu dezgust la cei doi gardieni, întorcându-le spatele. Mă cerceta Pavel Plotnikov de la N.K.V.D. Anchetator superior era unul Cerepanov, un tip tânăr, îndesat. Clădirea N.K.V.D-ului se afla, am mai spus, în casa lui Coteanu – o clădire cu două etaje şi subsol, în faţă – cu coloane. Mai la vale de ea era casa lui Cogan, un avocat…” (19)
Sentinţa
Pe data de 31 mai 1941, şeful secţiei de anchetă a NKVD-ului din R.S.S.Moldoveneşti Terebilo, în urma terminării cercetărilor şi încheierii dosarului, a emis următoarea decizie:
“Luând în consideraţie gravitatea crimei săvârşite de inculpaţi şi în conformitate cu articolul 204 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti, hotărăsc ca dosarul penal nr. 2233 să fie transmis în judecată procurorului militar Odesa.” (20)
Se acţiona foarte operativ. La 3 iunie 1941 dosarul se afla deja pe masa procurorului din oraşul Odesa. Locţiitorul procurorului Districtului militar Odesa Bergman semnează hotărârea de transmitere a dosarului penal nr. 2233 Tribunalului militar. Pe data de 13 iunie, Tribunalul militar din Odesa, sub preşedinţia lui Ustiujaninov, Sokolovski şi Lenkovici, decide să confirme verdictul şi judecarea inculpaţilor elaborat de dosarul penal nr. 2233. Tribunalul cerea ca procesul de judecată să se facă în şedinţă închisă, fără reprezentanţi ai învinuirii şi apărării, fără prezenţa martorilor. Măsurile de reprimare să rămână aceleaşi (condamnaţi la închisoare). (21)
În aceeaşi zi, preşedintele Tribunalului militar din Odesa trimite decizia instanţei şefului secţiei II a NKVD-ului R.S.S.Moldoveneşti, în care constată:
“Toţi inculpaţii să fie transferaţi în penitenciarul din oraşul Chişinău, unde va avea loc judecata.“(22)
“La 14 iunie toţi ilegaliştii au fost adunaţi împreună după o despărţire de cîteva luni pentru a li se aduce la cunoştinţă verdictul. Lucrătorul N.K.V.D.-ului din Chişinău, I.I. Gorban, a tradus sentinţa în limba română.” (23)
„În noaptea de 23 spre 24 iunie, după primele zile de război pentru eliberarea Basarabiei, o escortă puternică de soladaţi şi ofiţeri i-au încărcat pe deţinuţi în camioane închise şi au pornit în viteză pe străzile pustii, încremenite de groază, spre clădirea predestinată şedinţei Tribunalului districtului militar din Odesa, aflat special în deplasare la Chişinău pentru a face judecată ilegaliştilor din Orhei.
Completul de judecată, sub preşedenţia preşedintelui Tribunalului militar Odesa Ustiujaninov şi a membrilor Ignatenko şi Kaptilov, secretar Gogovnik, au început judecata la orele 24 noaptea pe data de 23 iunie şi au terminat-o la ora 7 dimineaţa pe data de 24 iunie, a treia zi de război. La ora 10:20 minute a fost dată citirii sentinţa:
“În baza celor expuse, Tribunalul militar recunoaşte vinovaţi pe inculpaţii Gumă Anatol, Ţelea Arcadie, Eprov Vichentie, Gumă Victor, Mihu Grigore, Sîrbu Constantin, Boguş Pavel, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Martînov Gheorghe, Dobîndă Mihail, Cozma Onisim pentru crimele săvîrşite conform art. 54-4, 54-6c, 54-11 ale Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti şi condamnă pe Gumă Anatol, Eprov Vichentie, Mihu Grigore, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Dobîndă Dumitru, Cozma Onisim şi Grăjdianu Mihail, pentru organizarea şi săvîrşirea crimelor, la pedeapsa capitală prin împuşcare;
Luînd în considerare vîrsta lor minoră, inculpaţii Ţelea Arcadie, Gumă Victor, Sîrbu Constantin, Braşoveanu Eugen, Bacalu Ion, Boguş Pavel, Martînov Gheorghe, Frunză Oleg sunt condamnaţi pentru crime săvîrşite în baza art. 54-4 şi anexei la art. 24 al Codului Penal al R.S.S.Ucraineşti la detenţie pe 25 de ani şi lipsă de drepturi politice pe cinci ani.” (24) [...].
“Budeanu Leonid, Bivol Vichentie, Stici Dumitru, Alexeev Vladimir, Avramoglo Dumitru, Bobeică Simion, Ciobanu Vsevolod, Cuculescu Nicolae – 20 de ani, profesoara Majaru Maria – 10 ani, Aşvitz Veaceslav, Croitor Gheorghe, Buiuc Sergiu, Blanaru Iacob, Druguş Mihail, Stici Dumitru, Dodon Vlad, Duca Anatol, Dumitrescu Valeriu, Cudriţchi Petru – 10 ani.” (25)
“Toţi au fost privaţi de drepturi civile.” (26)
CERTIFICAT
(dosar penal nr. 2233 K.K.SS, vol. V, pag. 1459)
SENTINŢA Tribunalul Militar al Districtului Militar Odesa din 24 iunie 1941 cu privire la condamnarea inculpaţilor la pedeapsa capitală – MOARTE prin ÎMPUŞCARE:1. Gumă Anatol Ştefan, a.n. 1921, s. Brânzeni, elev, a. II, Şc. Ped.
2. Eprov Vichentie Profir, a.n. 1920, s. Verejeni, elev, a. II, Şc. Ped.
3. Mihu Grigore Ion, a.n. 1921, s. Ghiduleni, elev, a. II, Şc. Ped.
4. Brodeţchi Victor Vasile, a.n. 1922, s. Puţuntei, elev, a. II, Şc. Ped.
5. Cotun Anatol Tudor, a. n. 1922, s. Sămăşcani, elev, a. I, Şc. Ped.
6. Dobîndă Dumitru Mihai, a.n. 1921, s. Ghtlova, elev, a.II, Şc. Ped.
7. Cizma Onisim Ştefan, a.n. 1922, s. Văscăuţi, elev, a.II, Şc. Ped.
8. Grăjdian Mihai Halambie, a.n. 1922, elev, a. II. Şc. Ped.
A FOST EXECUTATĂ la 27 IUNIE 1941
Secretarul judecăţii Tr. Militar al D.M.O. (Akselrod)
13 iulie 1941 (27)
Şi morţii vorbesc
„Stăpâna casei, ne povesteşte autorul Petru Bunacalea, porni să-mi destăinuie tragedia unei întâmplări care se petrecuse în curtea unei clădiri din apropiere, sub un gard de scânduri, ai cărei martori, fără voie, au fost ea şi soţul. Despre un mormânt proaspăt descoperit de câinele lor îmi povesti, oftând mereu cu ochii înlăcrimaţi. Despre un tânăr însângerat, îngropat de viu, îmi vorbi, care reuşi să scoată capul în afara gropii şi să articuleze câteva cuvinte răzleţe, despre nişte crime odioase făptuite de către ocupanţii ruşi… – Tare mă întristez când mă gândesc că n-am putut să-l salvăm atunci, încheie femeia istorisirea tainică, pe care o purta ca pe un talisman la piept. Ar fi destăinuit băiatul tot…tot…Erau nouă…opt morţi în groapa ceea de sub gard…Lumea trebuie să ştie ce crime au săvârşit antihriştii…Numele lor nu trebuie uitat…
I-am jurat atunci bunei românce că voi păstra totul în taină. În 1950 am făcut iar un drum la Chişinău cu gândul să mă întâlnesc cu familia ce mi-a povestit această istorie tragică. Dar n-am mai găsit-o. Vecinii mi-au spus că în 1949 au fost deportaţi şi că mai bine ar fi să nu mă arăt pe acolo. Despre soarta acestor oameni n-am mai aflat nimic…” (28)
Fii ai României reîntregite, care nu au reuşit să fie salvaţi de glorioasa Armată Română, crescuţi şi educaţi în spiritul tradiţiilor neamului românesc, aceşti tineri români nu au putut şi nu au dorit să accepte un alt mod de viaţă, un alt regim social, deportările în masă, represiunile… Pentru ei era o mare nenorocire să admită „ca pământul nostru, apărat de strămoşi cu preţul vieţii, să fie pângărit de bolşevici”. (29) Le-a fost hărăzit să cunoască încă din tinereţe gustul amar al înfrângerii, dar şi al speranţei. Flacăra ce le-a încălzit sufletele, i-a ajutat să reziste şi să-şi menţină verticalitatea într-o lume a terorii şi a minciunii, a fost setea de Libertate, dragostea de Neam şi Ţară.
sursa: ziaristionline
