Secretele istoriei si adevarul despre Hagi Curda. Crimele si abuzurile comise de sovietici asupra romanilor ortodocsi din Basarabia continuate de ucraineni

de Alexandru Moraru
In luna aprilie 2001 a fost lansata la Chisinau o carte: HAGI CURDA de Tudor Iordachescu. A scrie despre un sat românesc, sau mai multe aflat(e) de o perioadă sub ocupaţia străină este destul de dificil. Soarta românilor din Basarabia in general a fost una tragică, dar şi mai tragică a fost viaţa românilor,care peste noapte s-au trezit cu „altă patrie” – Ucraina…
Daca vom face o comparaţie cu teritoriul României în primele decenii al secolului trecut (suprafaţa, populaţia) cu teritoriul actual vom inţelege că românii au fost furaţi din toate părţile mai ceva ca hoţii la drumul mare. Într-un cuvânt, nu ştiu cu altele dar cu vecinii… i-a mers !
Cea mai hrăpăreaţă şi hapsimă s-a dovedit a fi Uniunea Sovietică, care a continuat politica expansionistă a Imperiului Ţarist. Din urma politicii acesteia a avut la maximum de profitat şi Ucraina. În perioada sovietică au fost scrise o sumedenie de lucrări zise „ştiinţifice” despre prietenia popoarelor “moldo”-rus-ucrainean, punând la bază tot felul de ”interese comune” şi căsătorii mixte pentru întărirea acestei prietenii… care de fapt erau nu altceva decât ameliorarea unei sau altei situaţii de război şi evitarea unor vărsări de sânge.
Şi de fiecare dată în pierderi teritoriale şi umane rămîneau cei cu drepturi istorice milenare. Dreptul strămoşesc era înlocuit cu „dreptul teroarei” şi forţa armelor.
Adevărul însă este altul. Unii istorici consideră că apariţia Ucrainei pe harta Europei a fost o eroare politică, deoarece o bună parte din teritoriile actualei Ucraine au fost si sunt pământuri ruseşti sau furate de ruşi de la alţii. Celelalte teritorii au fost furate de URSS si date Ucrainei.
Sa zicem Crimeea ! Aceasta nici odată n-a fost nici a Rusiei şi nici a Ucrainei… a fost Hanatul Crimeea, teritorii ale tătarilor, din acest motiv este aberant să spunem că Crimeea a fost cândva pământ ucrainean. Şi dacă mai punem in calcul când Ucraina a apărut ca stat, apoi se confirma cele spuse anterior. Acelaşi lucru putem documenta şi cu regiunea Lemberg (Lvov), regiunea Cernăuţi (Cernoviţî), regiunea Cetatea Albă (Belgorod-Dnestrovsc), raionul Hotin, Insula Şerpilor (Zmeinîi ostrov) etc.
Justiţia europeană, anul trecut, a restabilit un adevăr istoric pe jumatate şi o parte din spatiul marin din zona Insulei Şerpilor a fost retrocedat României. Cred că în perspectivă urmează acelaşi lucru să se întâmple şi cu regiunea Cernăuti, Cetatea Albă, Hotin şi altele.
Insa pentru a nu se întâmpla acest lucru, sovieticii, apoi Ucraina, au pornit un proces teribil de deznaţionalizare îndreptat împotriva populaţiei băştinaşe româneşti, chiar începând cu a doua zi după ocupaţia acestora de împeriul ţarist sau sovietic. A fost schimbată împărţirea teritorial-administrativă, au fost schimbate toate denumirile româneşti ale localităţilor rurale şi chiar mult urbane cu denumiri ucrainene sau cel puţin ruseşti. Cei mai buni patrioţi şi gospodari români au fost împuşcaţi, deportaţi sau arestaţi şi aruncaţi în închisori. Funcţionarii români înlocuiţi cu cei ucraineni sau ruşi; din şcoli şi biserici alungată limba română; în biblioteci făcute revizii „până la sânge”, scoase de la evidenţă apoi arse toate cărţile româneşti…
Vecinii sunt vecini şi grija noastră au purtat-o şi o poartă permanent.In articolul „De s-ar ridica Ştefan-Vodă…” publicat în săptămînalul „Glasul Naţiunii” (nr.18 din 8 august 2001, pag. 5 ) scriam la rubrica „Neamul ca o prada” despre faptul că, Ucraina, hapsână de pământuri străine, a profitat întotdeauna pe seama vecinilor. Drept confirmare este publicat copia documentului original, care se păstrează la Arhiva Naţională a RM, (F.2848 , inv. 22, d.73, pag.28). Este vorba despre
Hotărîrea nr.731 din 11 iunie 1949 al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti „Despre restabilirea proprietăţii funciare a satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldoveneşti.”.
În document se menţionează:
„Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti atenţionează că raionul Staro-Kazacie, regiunea Ismail, RSS Ucraineană megieş cu RSS Moldovenească, a incălcat drepturile de proprietate funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti din RSS Moldovenească.
Această încălcare constă în faptul, că Executivul raionului Staro-Kazacie nelegitim a luat o parte din pămînturi de stufării ale „Limanului Nistrean”ce apartin satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească şi le-a transmis ocolului silvic al raionului Ismail RSS Ucraineană.
Consiliul Miniştri al RSS Moldovenească HOTĂRĂŞTE :
De a restabili proprietatea funciară al satului Palanca, raionul Olăneşti, RSS Moldovenească în frontierele potrivit schemei anexate la prezenta hotărîre.

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti G.Rudi
Seful-adjunct al Direcţiei Administrative al Consiliului de Miniştri G.Suhorebrâi”
Acest document este strigător la cer, fiindcă este vorba de anul 1949, când numai cu 6 ani în urmă în 1944 Basarabia fusese din nou ocupată de URSS si tot sudul si nordul Basarabiei au fos t„dăruite” de sovieticii ruşi sovieticilor ucraineni, inclusiv satul Hagi-Curdî (caruia, peste 3 ani, in 1947, noii stăpîni, pentru ai şterge rădăcinile istorice, i-au schimbat denumirea in Kamâşovka), drept consolidare a popoarelor de origine slavă. Deci şi după toate acestea marea foame de pământruri româneşti a Ucrainei nu a fost stăvilită. Cu regret această situaţie mai persistă şi azi… Mai mult decât atat. Conduşi de concepţii imperiale în ultimii ani a început o revizie a istoriei Ucrainei, o rescriere a unei „istorii” aberante şi plină de falsuri şi minciuni.
+ + +
Cunoscutul om de ştiinţă, istoric şi filozof Zamfir Arbore, în lucrarea sa de referinţă „ Dicţionarul geografic al Basarabiei”(1904) la începutul secolului XX despre localitatea Hagi-Curdî scria:
„Hadji-Curdî – denumit de sovietici,din 1947, Kamâşovca (raionul Ismail, regiunea Odesa-nota neobositului istoric şi editor Iurie Colesnic) comună rurală, pe malul vestic al lacului Chitai, la 45 de verste de Ismail, prin nordul lacului Catlabuh.
S-a întemeiat la 1814 de ţărani români, în număr de 54 de familii, care s-au ridicat de pe moşiile boierilor şi s-au aşezat aci, pe locul seliştei tătăreşti cu acelaş nume.Pe la 1822 au venit şi s-au aşezat aci încă 48 de familii de ruteni, robi fugăriţi din Rusia. La 1927, s-a zidit biserica de piatră,cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Astăzi satul are 248 de case şi 16 bordee, cu o populaţie de 1690 suflete, 120 de cai, 600 de vite mari, 1200 de oi ; grădini cu pomi şi vii, plantate pe la 1824 pe locuri sterpe.”[1]
Destul de interesant cu lux de amanunte descrie situaţia din sudul Basarabiei după războiul ruso-turc din 1806-1812 istoricul şi cercetătorul ştiinţific Ion Chirtoagă în articolul sau „Cetatea Smil (Ismail) [2]. Printre altele domnia sa mentionează:
„În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ruşii n-au putut să ocupe Ismailul timp de aproape 3 ani. În toamna lui 1809, turcii cedează fortăreaţa şi se retrag în sudul Dunării.Printre refugiaţi erau 2306 persoane de sex feminin. Prin urmare, pînă la război în oraş puteau locui circa 4600 persoane de origine turcă. În oraş se aflau 190 de familii, inclusiv 162 familii de români. Restul erau ţigani şi armeni.
În timpul dominaţiei ruse dezvoltarea Ismailului a avut un caracter contradictoriu. Numărul populaţiei creştea pe seama celor veniţi din guberniile Rusiei, iar ponderea băştinaşilor scădea vertiginos:de la 85% în 1806 la 6,2% în 1844. Situaţia se schimbă radical în 1856 cînd, conform tratatului de pace de la Paris, oraşul este retrocedat Moldovei, care unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format România. Au fost astfel create condiţii favorabile pentru dezvoltarea populaţiei băştinaşe.În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, ţarismul răpeşte de la aliata sa România, Ismailul şi alte pămînturi din sudul Basarabiei.
Prin hotărîrea din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, organ legitim suprem al Basarabiei, Ismailul împreună cu întreaga Moldovă de est s-a unit cu România.S-a produs astfel reintregarea oraşului în spaţiul românesc.Însă, ca urmare a odiosului pact Ribbentrop-Molotov şi a ultimatumului sovietic din 27 iunie 1940, Ismailul împreuna cu alte pămînturi au fost rupte din nou din trupul ţării şi transmise neligitim Ucrainei.”

Acelaş autor, Ion Chirtoagă, a publicat un studiu istoric bine documentat, intitulat „ Reni”[3] în care desfăşoară şi mai larg subiectul legat de situaţia din sudul Basarabiei, inclusiv şi în perioada şi după războiul ruso-turc din 1806-1812. Reputatul istoric scrie:
„Potrivit informaţiei Divanului din 1811, la Reni se aflau 223 familii de migranţi transdunareni (844 de oameni), inclusiv 155 familii (560 suflete) de români, adică majoritatea celor veniţi din Balcani erau de origine română. O familie din cei veniţi nu era formată din 5 oameni ca de obicei în acea perioadă,ci cu mult mai puţin: la români- 3,6 suflete, iar a reprezentanţilor celorlante etnii- 4,2. Fiind transferaţi cu forţa de către armata rusă pe timp de toamnă târzie în stânga Dunării,aceşti oameni au suportat seceta din 1810 şi două ierni grele care au făcut ravagii în rândul celor mai slabi (bătrâni, copii).
S-a micşorat şi numărul populaţiei băştinaşe.În 1812, potrivit unei informaţii a Divanului,locuiau în Reni 64 de familii (cu 20 mai puţine decât în 1809), inclusiv 11 familii de negustori şi 4 de preoţi.”
În timpul dominaţiei ruse populaţia românească din oraşului Reni a scăzut considerabil. Unul din motive ar fi politica antinaţională dusă de ruşi în acest spaţiu. Anume între Ismail si Reni în condiţiile arătate mai sus pe la 1814 îşi ea temelia localitatea Hagi-Curda.
În lucrările de referinţă ale istoricilor ruşi Alexandr Zaşciuk „ Materialî dlea geografii i statistiki Rossii (Bessarabscaia oblasti) apărută în 2 volume la Sankt Petersburg în anul 1862 (553+ 260 pag.) şi lucrarea lui P.Cruşevan „Bessarabia” Moscova, 1903 (520 pag) este pus la dispoziţia cititorului un bogat material inedit atat informaţional cât şi social- politic. Situat relativ aproape de Ismail dintr-o parte şi Reni din altă parte micul satul Hagi-Curda a avut şi are multe interferenţe cu acestea. Din acest motiv, nu se poate studia istoria localităţi Hagi Curda, fara a aduce mărturii documentare despre celelalte localităţi şi oraşe din preajma celui nominalizat.Este oportun să citim cele cateva pagini (despre Ismail, Bolgrad, Chilia şi Reni) scanate din amintita deja lucrare a lui P. Cruşevan şi incluse în anexa acestei cărţi, pentru a înţelege atmosfera din această zonă a Basarabiei de Sud în primul deceniu al secolului XIX.
O altă lucrare de referinţă este Monografia Judeţului Ismail, pregătită pentru tipar încă la 1 martie 1943, de grupul de savanţi şi cercetători sub conducerea lui Anton Golopenţia. Cu regret însă această lucrare de excepţie a fost depistată în arhivele statului şi a apărut sub îngrijirea istoricului dr.Cornel Constantinescu la Editura Universităţii din Piteşti tocmai în 2008. Este o importantă lucrare de referinţă pentru toţi care fac cercetări istorice (şi nu numai), deoacece conţine un material inedit cu o mulţime de hărţi, scheme, diagrame etc.
Anume din lucrarea nominalizată aflăm că :
În Hagi Curda lucrează o moară sistematică cu forţa motrică de 16 hp, care are o productivitate de 20.000 kg în 24 de ore.[4]În afară de aceasta în sat mai lucra şi 2 mori de vânt cu o capacitate de 1000 kg în 24 de ore.[5]
Tot în această perioadă în Hagi Curda îşi desfăşura activitatea o societate cooperativă de aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă.[6]
Mulţi ţărani din împrejurimile satului Hagi Curda veneau aici cu căruţele pline cu saci cu grîu sau grăunţe pentru a face făină. Calitatea acesteia era excelentă, în deosebi cea făcută la moara sestematică. Acest lucru îl confirmă documentele de arhivă din această perioadă.
La inceputul războiului II mondial ludeţul Ismail avea o suprafaţă de 3423 km patraţi şi o populaţie de 232.176 de oameni, dintre care 55.631 erau români. Restul: bulgari, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi etc. În trecut, întinderea şi hotarele judeţului n-au fost întotdeauna aceleaşi.
Pe timpul ocupaţiei ţariste judeţul Ismail cuprindea două plase din actualul (1942) judeţ Chilia şi judeţul Cahul.
În perioada stăpînirii româneşti de la 1856 pînă la 1878 judeţul Ismail a fost împărţit în trei judeţe: Ismail, Bolgrad şi Cahul, iar în 1918, după Marea Unire, hotarul judeţului spre nord a fost fixat la Valul lui Traian, la răsărit Marea Neagră şi lacul Sasic, la sud Dunărea şi la Apus Prutul.
După eliberarea Basarabiei de ocupanţii sovietici şi reîntregirea cu Ţara în 1941, prin înfiinţarea judeţului Chilia Nouă, hotarele judeţului Ismail au suferit o modificare.Din punct de vedere administrativ judeţul era împărţit în trei plase: Ismail, Bolgrad şi Reni; cuprindea 56 de comune dintre care 3 urbane şi 54 rurale. Din plasa Ismail făcea parte şi Hagi Curda.
În lucrarea de referinţă descoperită şi îngrijită de Cornel Constantinescu informaţiile despre Hagi Curda diferă de cele prezentate de Zamfir Arbore.Acest lucru este firesc deoarece este vorba de două perioade diferite de timp si de două opţiuni diferite. Dar să urmărim cealalta opinie:
Hagi Curda se află la o depărtare de Ismail la 35 km. A luat fiinţă prin anul 1814. Este întemeiată de către 54 familii de moldoveni veniţi din alte judeţe ale Basarabiei unde lucrau pe la marii proprietari ruşi. Peste 9 ani au mai venit peste aceşti colonişti încă 48 de familii maloruşi, prigoniţi în Rusia pe motive religioase. În anul 1874 s-a ridicat din piatră Biserica în care se face slujbă şi astăzi (1943 – refacuta in 2011 – nota Ziaristi Online). Suprafaţa comunei este de 4.700 ha şi este aşezată pe o regiune de şes. Este aşezată pe şoseaua provincială Câşli, Dunăre-Traianu, Pe malul lacului Chitai. Legătura cu oraşul Ismail se face pe şoseaua alăturată mai sus, care dă în şoseaua naţională Ismail- Chilia sau altă legătură unde are de parcurs o distanţă mai mare, dar mai sigură, este prin Comuna Regele Mihai- Ismail. Are 705 case.[7]
Cu referire la componenţa naţională a comunei Hagi Curga e necesar de menţionat că, în documentele oficiale ale Prefecturii Judeţului Ismail [8] către data de 31 decembrie 1942, erau români – 3.457 ; ruşi – 15 ; bulgari – 22 ; În total – 3.494 de oameni.
Şi dacă e vorba de componenţa naţională, consider oportun pentru comparaţie sa aduc cîteva cifre la dispoziţia stimatului cititor dintr-o culegere de documente inedite (carte care a fost tipărită în 1994 dar imediat a fost dată la topit. A apărut apoi tocmai în anul 2003 la Editura Ţara Noastră din Bucureşti cu un volum de 408 pagini) care a fost intitulată „Situaţia evreilor din România 1939-1941” din tabelul de la pagina 400 despre numărul populaţiei pe naţionalităţi lăsata de autorităţile române în Basarabia la data de 28 iunie 1940 (data evacuărei):
În Judeţul Ismail : români-81.984 ; ruşi- 65.152 ; ucraineni- zero; evrei-6478; bulgari-51.152;
găgăuţi-23.207; germani- 584; lipoveni-23.803; greci-307; alte naţionalităţi-3416.
Cît priveşte datele statistice agricole din respectiva perioadă (suprafaţa exprimată în hectare) comuna Hagi Curda dispunea de : teren arabil- 4.373 ha; păşuni, islazuri şi goluri de munte- 83 ha ; cu vii erau acoperite 73 ha; cu livezi şi poli fructiferi un singur hectar; cu pădure erau acoperite 18 ha; în numărul terenurilor ocupate cu clădiri şi curţi (nelocuite) erau 89 de hectare, iar terenuri neutilizate pentru agricultură alcătuiau 46 de hectare. Adică în total Hagi Curda avea 4.683 hectare.[9]
În sat mai activau: primăria, un post de jandarmi, o bancă populară, o şcoală primara cu o cantină şcolărească, cămin cultural, o grădiniţă pentru copii, un atelier de croitorie şi o biserică.[10]
Toate bucuriile şi tot amarul ţăranii,pescarii şi mrşterii din Hagi Curda le împărţeau cu Biserica.
Anume ea era aceia care avea grijă de curăţenia sufletelor omeneşti. Aici micuţul locuitor nou născut din Hagi Curda era creştinat, aici venea cu părinţii pentru a asculta slujba preotului. Aici, în faţa altarului erau cununaţi tinerii decişi să-şi lege destinele pentru totdeauna.În ultimul drum pămîntesc tot de aici erau duşi regretaţii locuitori ai Hagi Curda. Toate generaţiile care s-au născut şi trăit în respectivul sat au avut drept centru spiritual-biserica. La preot după sfat veneau mamele pentru a afla cum să procedeze mai bine cu copiii lor în diferite situaţii complicate.
În zilele de mari sărbători religioase cum ar fi de exemplu Crăciunul, Boboteaza, Paştele, Inălţarea şi altele, aici, în biserică se adunau de la mic pînă la mare, pentru a se afla cot la cot cu ceilalţi săteni şi a se bucura împreună de acele mari sărbători.
Cu toate acestea cu regret apăreau si tot felul de sectanţi, pentru a submina credinţa strabuna şi de a atrage de partea sa ortodocşi cu o credinţă mai slabă. In documentele Inspectoratului de Politie Ismail, care ţinea la evidenţă şi un control riguros sectele religioase se menţionează, că în judeţul Ismail în momentul întocmirii unei dări de seamă (1943) erau luaţi la evidenţă 109 baptişti[11] din care 7 sectanţi au fost trimişi în judecată[12]. La Reni situaţia era relativ mai bună.
La Comisariatul de Poliţie Reni erau înregistraţi numai 45 de baptişti[13]. Alte secte în această zonă n-au fost depistate.
Un document de arhivă a Poliţiei de reşedinţă Ismail (Bir Siguranţei) ne comunică, că în satul Hagi Curda în această perioadă erau luaţi la evidenţă 36 de baptişti[14]. Dacă facem o comparaţie de exemplu cu numărul baptiştilor din oraşul Reni unde erau luaţi la evidenţă 45 de baptişti[15], apoi înţelegem că Comunitatea religioasă baptistă din Hagi Curda era numeroasă, aproape de jumătate (109) cît avea oraşul Ismail[16]
Deşi războiul era în toi, Mareşalul Ion Antonescu a ţinut în vizorul său şi a luat toate măsurile pentru a stăvili împînzirea cu tot soiul de secte a ţării. Cei care nu respectau Legea erau trimişi în judecată, iar bunurile materiale erau transmise în proprietatea statului.
Un document deosebit de important, care confirmă aceste acţiuni ale Statului Român este un demers [17] al Poliţiei de Siguranţă Naţională Ismail către Inspectoratul Regional de poliţie Chişinău din 22 iunie 1942 :
CONFIDENŢIAL
Nr.13178 s
„Avem onoare a vă înainta alăturat o notă cu privire la sectele religioase, rugându-vă a dispune verificarea celor semnalate şi a ne raporta rezultatul
Notă (copie)
Cu ocazia predării casei de rugăciuni baptiste din comuna Hagicurda-Ismail (conform originalului-Al.M),Căminului Cultural local,în urma trecerii majorităţii aderenţilor la credinţa ortodoxă. S-au găsit mai multe tablouri şi însemnări rămase din timpul regimului comunist, care fac dovadă tendinţelor subversive ale acestei asociaţii religioase.
Astfel, s-a aflat pe un perete un tablou cu dimensiunea 1 m. şi 70 cm. Pictat pe sticlă în culori, reprezentând o scenă biblică şi avînd la extremităţi două stele comuniste, şi inscripţia: „Vechii au trecut, acum totul e nou, Steaua Dimineţii”. De asemenea s-au găsit şi două procese verbale în care făceau menţiunea despre ”Sovietul Bisericii”.
De remarcat că sub regimul comunist biserica ortodoxă din comuna Hagicurda a fost închisă şi preotul deportat, pe când baptiştii au avut toată libertatea de manifestare, reuşind să convertească majoritatea locuitorilor.
Prin aceasta se urmărea desbinarea locuitorilor români şi fărîmiţarea lor în credinţe deosebite.
Predicatorul baptist care a păstrat materialul de mai sus a fost înaintat Curţii Marţiale Chişinău.
„Un Neam trăieşte şi se înalţă prin fapte de credinţă şi de luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui”- spunea Mareşalul Ion Antonescu [18]. Cu regret mulţi bravi fii au adus sacrificii mari Patriei române. Crimele comunismului au făcut mari ravagii pe pămantul românesc. Satul Hagi Curda n-a fost o excepţie. În toate perioadele istorice a fost mai mult sau mai puţin afectat de toate evenimentele ce au avut loc în Ismail, Reni, Bolgrad şi Chilia – oraşe situate chiar în preajmă.
1940 – anul ruşinii naţionale la Ismail
Ultimatumul URSS pentru cedarea Basarabiei în 4 zile a produs o stare de surprindere şi desorientare, atat în conducerea statului, cît şi în popor. Zilele trăite la sfîrşitul lui iunie 1940 au fost cu siguranţă cele mai tragice pe care l-a trăit vreo dată neamul românesc. Trecutul nostru istoric dovedeşte cu prisosinţă că lăcomia şi violenţa au stat la baza actelor colosului moscovit, indiferent că poartă ca emblemă pajura imperială sau secera cu ciocanul. Slăbiciunea şi erorile guvernanţilor au adus ţara la un cataclism. Armata română avea ordine categorice să nu răspundă cu violenţă la actele de provocare şi agresivitate ale trupelor sovietice, pentru a omite dezlănţuirea unui război numai între România şi URSS, război care trebuia evitat cu price preţ. Tragedia evenimentelor trăite la cedarea Basarabiei, atît de armată cît şi de populaţia românească aruncată pe drumul pribegiei, a fost şi mai puternic simţită, datorită atitudinei evreimii basarabene,care şi-a manifestat cu acel prilej pornirile de ură şi de răzbunare, împotriva unui regim sub care propăşise înfloritor şi a cărui singură vină era caracterul naţional-creştin pe care îl afirmase.[19]
Fiecare casă evreiască păstrase ascunse portretele conducătorilor sovietici şi numeroase cocarde şi drapele roşii, pe care le-a arborat pe străzi, imediat ce s-a produs ştirea ultimatumului sovietic. Funcţionarii români, ofiţerii şi soldaţii izolaţi au fost obiectul teroarei, violenţei şi insultelor acestor bande, care au arătat cu acest prilej întreaga ticăloşie a caracterului acestui neam parazitar, distrugător şi absolut inadaptabil altor criterii de viaţă.[20]
În lucrarea sa istorică „Săptămîna Roşie” [21] cunoscutul scriitor şi patriot Paul Goma cu lux de amănunte, într-un volum de aproape 400 de pagine, ne aduce în acele tragice zile. Bandele acestora jefuiau bagajele şi împiedicau pe cei ce încercau să se refugieze, în special pe funcţionari, pe care îi arestau pentru a-i preda sovieticilor. Au confiscat, sub ameninţarea revolverului toate mijloacele de transport: trăsuri, căruţe, maşini etc.
Este de ajuns sa priviţi fotografiile din Ismail (vezi anexa acestui volum) pentru a vedea adevărata faţă sângeroasă a comunismului. La Ismail şi Bălţi execuţiile s-au făcut fără judecată. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor evrei era de ajuns ca oameni nevinovaţi să fie ucişi cu sălbăticie de fiară, pe locul unde socotea călăul: în curtea casei, în beci, în pat sau la munca câmpului.[22]
După ce Armata Română în 1941 a eliberat Basarabia de ocupanţii sovietici, în urma cercetărilor efectuate s-a restabilit întregul tablou al calvarului provocat de comuniştii sovietici în perioada 28 iunie 1040-22 iunie 1941. Întreaga Basarabie a fost transformata într-un cimitir. În biserica din târgul Leova (Cahul), funcţiona un cinematograf, primarul comunii, evreul Bihman, a dat foc icoanelor şi în ziua de 12 iulie a adunat locuitorii la primărie, le-a luat actele româneşti şi le-a ars. Dascălul de la această biserică trăgînd într-o zi clopotele, a fost crunt bătut de soldaţii ruşi, spunîndu-i că vor face din biserică grajd de cai. Şi comuniştii s-au ţinut de cuvânt.
Dintre preoţi batjocoriţi şi schingiuiţi de comunişti, amintim pe preotul Munteanu din Ismail, care a fost ridicat de acasă de evrei, dus la bărbier şi ras, apoi trîntit jos în faţa catedralei şi ucis.[23]
Întregul an de stăpînire sovietic a fost cumplit.Dar şi mai grele au fost zilele de război şi retragere a trupelor bolşevice din Basarabia, răul cel mare venind din partea jidovilor, care la primul semnal al războiului s-au înrolat ca voluntari în armata sovietică şi au format un al doilea front, frontul intern, a cărui misiune era să distrugă totul în urma armatelor roşii, care se retrăgeau. Ei au avut în sarcina lor evacuarea bunurilor alimentare şi a proprietăţilor mobiliare.
Cu mijloace de transport puse la dispoziţie de către sovietici, evreii au evacuat mii de vagoane de ceriale, conserve, legume, fructe şi furaje, toate rechiziţionate sub ameninţatrea revolverului de la ţărani. De asemeni au adunat în cirezi vitele locuitorilor şi le-au mânat peste Nistru. Din rapoartele primite şi din plîngerile locuitorilor se constată, că în medie evreii au transportat din Basarabia câte 60.000 oi, 20.000 cai şi 6.500 bovine din fiecare judeţ. Toate acestea pe de o parte pentru a pune la dispoziţia armatelor sovietice hrana necesară, iar de de altă parte, pentru a dezorganiza economia ţării şi pentru a înflămînzi populaţia.[24]
La tot ce nu se putea încărca şi trimite cu transportul se dădea foc. Nelegiuirea a mers aşa de departe încît, în timpul incendiilor, bandele de evrei înarmate, cutreierau oraşul şi împuşcau pe oricine ar fi încercat să stingă pârjolul.
În judeţul Cahul au fost arse patru mori ţărăneşti, nouă poduri şi un edificiu public. În judeţul Chilia Nouă au fost distruse complect comunele: Tarutino, Arciz, Leipzig, Crasna, Sărata şi Tătărăşti; 24 de întreprinderi industriale, 21 edificii publice şi 10 poduri.
În judeţul Cetatea Albă au fost trecute prin foc şi distruse comunele: Cleaştiţa, Borodino, Hofnungstahl, Tg Şaba, Tg. Volontiri şi o parte din Tg. Bairamcea, 15 intreprinderi industriale, 20 edificii publice şi 1 pod. În judeţul Ismail au fost distruse 7 poduri şi o parte a oraşului Ismail.[25]
Consecinţele războiului le cunoaştem. Toată Basarabia a fost ocupată de URSS iar judeţul Ismail (inclusiv satul Hagi Curda) şi altele transmise de la un ocupant la altul, în cazul dat RSS Ucrainene. Prin multe grozăvii şi experimente sovietice şi ucrainene au trecut oamenii din Hagi Curda.
Aici se înscriu schimbarea denumirii istorice a localităţii Hagi Curga în Kamîşovka (o denumire aberantă, care are menirea să şteargă din memoria sătenilor coloritul naţional românesc al satului); foametea organizată şi deportările în Siberia, avînd ca scop schimbarea raportului numeric naţional de locuitori în favoarea ucrainenilor; colectivizarea forţată; alungarea limbii române di biserică şi şcoală, pentru a înăbuşi complect spiritul românesc etc.
Dar apariţia cărţii acestea, semnate de dl. Tudor Iordăchescu este o dovadă că nici autorităţile sovietice şi nici cele ucrainene n-au isbutit sa distrugă, să facă să dispară din Hagi Curda graiul, obiceiurile naţionale şi folclorul românesc. Bunii români din localitate transmit aceste mărgăritare în cadrul familiei, din tată în fiu, din mamă în fiică şi nici o rusificare sau ucrainizare nu le poate opri.
Probabil că acesta şi este marele secret al Neamului Românesc – de a se regenera, de a renaşte din scrum asemeni pasării Phoenix. Dumnezeu şi adevărul istoric e de partea noastră şi nu pot fi distrusi cu bombe, rachete sau teroare fie ea fizică, morală sau psihologică.
Fără îndoială că lucrarea lui Tudor Iordăchescu, chiar dacă nu pretinde a fi una istorică, este o reuşită si este extrem de necesară nu numai pentru românii din Hagi Curda ci şi pentru noi toţi.
Vreau sa închei cu cuvintele Mareşalului Ion Antonescu: „Durerea trebuie să ne înveţe şi să ne înalţe.Popoarele adevărate îşi torc din nenorociri marile destine”.
Alexandru Moraru, istoric, publicist
sursa: ziaristionline.ro

Manastirea Sfanta Ecaterina * Muntenii valahi ai Sinaiului: Beduinii Gebalieh

Muntenii valahi ai Sinaiului: Beduinii Gebalieh

O citadela ortodoxa pe muntele lui Moise

Urme romanesti in Egipt

Motto: "Pastrarea unei insule crestine intr-o mare islamica se datoreaza sprijinului romanesc"
Academician Virgil Candea



"Dumnezeu a zis: "Nu te apropia de locul acesta; scoate-ti incaltarile din picioare, caci locul pe care calci este un pamant sfant"" (Exodul 3:5)

Odata cu vorbele Domnului avea sa inceapa, cu aproape trei milenii si jumatate in urma, povestea unuia din cele mai faimoase si sacre locuri din lume: Manastirea Sfanta Ecaterina, din sudul Peninsulei Sinai. Multe locuri am colindat in Egipt, pe urmele marilor profeti biblici, dar numai cand am pasit pe varful muntelui lui

Moise, la poalele caruia se afla unul din cele mai mari centre de pelerinaj din lume, sacru atat crestinilor, cat si musulmanilor si evreilor, am putut afirma ca intre cer si pamant, intre intuneric si lumina, calea spre Dumnezeu este un drum initiatic, la capatul caruia, privind in urma, te regasesti singur in fata divinitatii, incarcerat in propriile limite, incercari, neputinte si taceri. Acolo, in Sfanta Ecaterina (zona aflata, din anul 2002, sub protectia UNESCO), in vremea calatoriilor pe care le-am facut, de nenumarate ori, in sudul Peninsulei Sinai, am intalnit o comunitate de obarsie romana, si anume - pe cea a beduinilor Gebalieh (Gebalieh - oamenii muntelui, munteni, dar si paznici sau aparatori, in traducere din limba araba), urmasii direct coboratori din robii valahi, adusi cu cincisprezece secole in urma de imparatul bizantin Iustinian pentru a ridica, sluji si proteja Manastirea Sfanta Ecaterina. Importanta unei cercetari etno-lingvistice, ce poate dezlega enigma originii denumirii acestui trib, este subliniata de George Vaida, in articolul "Relicte de limba daca in Peninsula Sinai", aparuta in revista "Noi, Tracii", nr. 130, din septembrie 1985, care, facand referire la stransa inrudire dintre limba daca si irlandeza veche, precum si la originea carpatica si preceltica a irlandezilor, se opreste la substantivul irlandez "Galbhalai", ce semnifica ocupant, colon, si din care ar fi derivat actuala lor denumire, cu formele mentionate in articolul citat: "Gabalia, Gabhalai".

Intamplari biblice

Istoria acestui trib de valahi, ce ocupa un loc aparte in peisajul sinait din Egipt, prin descendenta lor diferita si prin faptul ca sunt unul din cele mai vechi triburi din Peninsula Sinai, se impleteste strans cu cea a locului unde au fost adusi, in secolul al VI-lea, de imparatul bizantin Iustinian: Sfanta Ecaterina.

Beduin Gebalieh

�

Voi reda, succint, momente semnificative din istoria acestui loc, pentru a sublinia cat de important a fost rolul beduinilor Gebalieh de-a lungul istoriei, loc ce a fost mentionat din vremuri indepartate, sub numele de Tara Madian. Pustiul Paran, din tinutul Madianului, sau Wadi Feiran al zilelor noastre, este mentionat in Vechiul Testament, ca locul unde avea sa se reintoarca Agar, nevasta egipteanca a Profetului Avraam, impreuna cu fiul ei, Ismail, dupa ce a fost izgonita, din gelozie, de Sara. Astazi, in anticul Refidim, ce poarta numele de Feiran, adesea denumita si Perla Sinaiului, inca se pot vedea ruinele vechiului lacas, ridicat pe locul unde Profetul Moise a stat cu toiagul lui Dumnezeu in mana, invingand poporul lui Amalec, si unde, in prezent, in obstea monahala a Manastirii celor Sapte Surori, se afla si maicute romance.
De la momentul sosirii lui Agar, impreuna cu Ismail, in pustiul Faran, derulez istoria locului pana la un alt moment semnificativ, cand, in urma cu trei milenii si jumatate, in tara Madianului, isi va gasi salvarea Profetul Moise, de mania faraonului biblic. Aici o va intalni Moise pe Sefora, fiica preotului Madianului, Ietro, impreuna cu cele sase surori ale sale, la fantana ce astazi ii poarta numele si care se afla in incinta Manastirii Sfanta Ecaterina. Si tot aici, dupa inca 40 de ani petrecuti in exil, in pustia muntelui Sinai, in para focului unui rug aprins, profetul biblic va primi porunca de la Dumnezeu sa scoata poporul evreu din robia faraonului, pentru ca dupa alti 40 de ani de pribegie in Peninsula Sinai, sa primeasca, in varful Muntelui, cele 10 porunci, pe cele doua table de piatra ale marturiei.

Doua sute de familii de valahi in Sinai

In secolul al IV-lea, imparateasa Elena, aflata la venerabila varsta de aproape 80 de ani, a purces intr-o calatorie la Ierusalim, unde s-a stabilit pentru o perioada de doi ani. Dupa ce a adus la lumina mormantul lui Iisus, ingropat sub templul zeitei Venus, si a gasit cele trei cruci pe dealul Golgotei, imparateasa a hotarat sa-si continue calatoria si a intrat in Peninsula Sinai, pentru a urma drumul facut de Fecioara Maria si Iisus, in vremea refugiului lor in Egipt.

Beduinii Gebalieh Nada si Mohamed Salah, pe varful Muntelui lui Moise

�

Dupa o ruta istovitoare, de aproape 2000 de kilometri, ajunsa in Assiut, cel din urma loc de popas in care Fecioara Maria, pruncul Iisus, batranul Iosif si moasa Salomea au stat vreme de sase luni in Egipt, si unde astazi se ridica Deir Al-Moharraq (Manastirea Arsa - in traducere din limba araba), sau cel de-al doilea Ierusalim, cum mai este denumit lacasul, imparateasa Elena decide sa strabata desertul dintre Nil si Marea Rosie si reintra in Peninsula Sinai, unde gaseste Rugul Aprins al lui Moise, in jurul caruia construieste un zid de caramida pentru protectie, iar langa acesta, porunceste sa se ridice o capela, ce va purta numele Capela Rugului Aprins. Doua secole mai tarziu, intre anii 527 si 565 d.C., imparatul Iustinian avea sa ridice in jurul Tufisului Sfant Manastirea Rugului Aprins, pentru a carei constructie aducea din Tara Romaneasca doua sute de familii de valahi (o dovada a faimei de care se bucura, deja, la vremea aceea, credinta locuitorilor nord-dunareni). Manastirea Rugului Aprins isi va pastra acest nume pana in secolul al IX-lea, cand unui calugar al manastirii, aflate la poalele Muntelui lui Moise, i se va revela, intr-o viziune, ca moastele Sfintei Ecaterina, fecioara de vita nobila martirizata la numai 18 ani prin decapitare, in anul 305, la Alexandria, se afla ingropate pe varful celui mai inalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2642 m). Un secol mai tarziu, calugarii manastirii aveau sa coboare relicvele in Biserica Schimbarea la Fata, unde astazi se pastreaza capul si mana stanga ale sfintei, intr-o racla de argint, depusa in sarcofagul din altarul lacasului. Dupa descoperirea moastelor si aducerea lor in biserica, lacasul care purta numele de Manastirea Rugului Aprins si-a schimbat numele, pastrat pana in zilele noastre, dupa cel al Sfintei Ecaterina.

Domnii romani, paznicii Muntelui lui Moise

De la momentul aducerii lor in Peninsula Sinai de catre imparatul bizantin Iustinian, istoria valahilor, deveniti beduinii Gebalieh, se impleteste strans cu cea a Manastirii Sfanta Ecaterina, lacas ce isi datoreaza existenta ajutorului constant pe care l-a primit, de-a lungul timpului, din partea domnilor romani, pana la secularizarea averilor manastiresti din Principatele Unite, in timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

Clopotnita Manastirii Sfanta Ecaterina

�

De la sfarsitul secolului al XVI-lea, de cand intalnim si primele "inchinari" de manastiri romanesti catre manastirile din Sinai, o parte din veniturile manastirilor romanesti erau trimise spre Manastirea Sfanta Ecaterina, pentru intretinerea acesteia si a celorlalte manastiri sinaite ce apartineau de ea si aflate la mica distanta: Manastirea Sfintii Patruzeci de Mucenici, Manastirea Sfintii Cosma si Damian, Manastirea Panaghia, Manastirea Sfintii Apostoli, Manastirea El Faran sau Manastirea celor Sapte Surori, Manastirea Rait, care in anii '80 avea ca staret pe Ieroschimonahul Iuvenalie "Strainul", nascut langa Moinesti, in judetul Bacau, sau manastirile din Ramhan si Hodra, care astazi sunt ruinate. Sub domnia lui Petru Rares, dupa anul 1530, Ioachim Vlahul staretise in Sinai, iar Petru Schiopul chiar depusese o suma de bani in Sinai, unde planuia sa se retraga in vreme de restriste. Timp de aproximativ trei veacuri, au fost inchinate Sinaiului zeci de manastiri romanesti, din veniturile carora au putut sa se intretina toate aceste lacasuri, cazute sub dominatia otomana. Pe langa ajutorul format din veniturile metocurilor si manastirilor romanesti, din care se intretinea Manastirea Sfanta Ecaterina, se adauga si contributiile banesti si materiale ce se colectau din Tarile Romane, de catre delegati ai Patriarhiei de Ierusalim, de care a apartinut de-a lungul istoriei manastirea, si care erau transportate pe Dunare sau pe Marea Neagra, cu corabiile. Erau donatii de obiecte pretioase de cult, care astazi se afla in tezaurul manastirii, documente de danie si inzestrare si hrisoave prin care se inchinau metocuri, se acordau ajutoare banesti si materiale de intretinerea lacasului, danii si ajutoare diverse si importante pentru nenumaratii pelerini romani ajunsi aici.

Gebalieh - vlahi islamizati

�

Multi pelerini romani la Sfintele Locuri se indreptau spre Palestina, venind dinspre Egipt, in care intrau prin Alexandria, iar de la Ierusalim isi continuau pelerinajul spre Sinai. Pelerinii valahi sunt mentionati in anul 1884, de catre calatorul englez Alexander William Kinglake, care ii intalneste intr-un han din Gaza: "Pe cand sedeam la intrarea chiliei mele, uitandu-ma jos, in curte, sosise din desert o caravana. Era compusa mai ales din pelerini moldoveni, care, spre a-si savarsi deplin misiunea, incepusera prin a vizita racla Fecioarei in Egipt, si acum se duceau la Ierusalim. (...) Acolo era pelerinul moldovan, in haina-i de samur si caciula de blana si gramada parului stufos...".
Din nefericire, tezaurul si biblioteca Manastirii Sfanta Ecaterina, unde se afla documente importante referitoare la obarsia si istoria beduinilor Gebelieh, nu sunt deschise vizitatorilor, pentru ca monahii cu greu vor ierta si uita pierderea, in anul 1865, a celui mai valoros manuscris pe care l-au avut: Codicele Sinaitic, ce data din secolul al IV-lea, ce a fost dus de catre Tischendorff la muzeul din Petrograd, si vandut apoi la "British Museum" din Londra. Fara doar si poate ca un proiect serios dedicat originii valahe a beduinilor Gebalieh implica cercetarea documentelor nestudiate inca, referitoare la originile si istoria valahilor sinaiti, aflate in biblioteca Manastirii Sfanta Ecaterina (a doua mare biblioteca din lume, dupa cea a Vaticanului), unde se afla manuscrise si carti de cult romanesti, acte de arhiva si condici, hrisoave de danie romanesti, daruite lacasului de catre Grigore Ghica, Nicolae Mavrocordat, Petru Rares, Petru Schiopul, Vasile Lupu, Alexandru Ipsilanti, Alexandru al II-lea Mircea, Mihail Racovita, Ieremia Movila, Radu Paisie, Petru cel Tanar, Matei Basarab, ce au sustinut, impreuna cu multi altii, de-a lungul timpului, existenta acestui lacas, alaturi de familii boieresti, precum Balacenii sau familia Spatarului Mihail Cantacuzino, care intre anii 1668-1703, pe timpul egumeniei lui Ioachim Peloponesiacul, a intreprins un pelerinaj in Sinai, impreuna cu Doamna Elena, sotia lui Constantin Cantacuzino postelnicul (mama domnitorului Serban) si sora sa, Stanca, pelerinaj in amintirea caruia a durat in 1695 schitul monahal din Romania, de la Sinaia; sau fostul mitropolit Varlaam al Ungrovlahiei, care intreprinde un pelerinaj in Sinai, tot in aceasta perioada, sau domnitorul Constantin Brancoveanu, al carui tablou in marime naturala, donat manastirii de marele martir roman in anul 1696 si descoperit in anul 1935, de Marcu Beza, am avut ocazia fericita sa-l vad in biblioteca, inchisa astazi, din pacate, vizitatorilor, sau carturari romani, pelerini in Sinai, precum Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), care a tiparit cartea "Calatorii in Palestina si Egipt" (Iasi, anul 1856) sau cunoscutul etnograf, folclorist si muzicolog iesean, Teodor Burada (1839-1923), ce si-a publicat notele scrise in calatoria facuta in Sinai in ziarul "Evenimentul" din Iasi. Este interesant de mentionat si episodul condamnarii la exil, pe viata, in Manastirea Sfanta Ecaterina, la dorinta domnului fanariot Nicolae Mavrocordat, in anul 1716, a lui Antim Ivireanul, dupa inlaturarea sa de la putere. Mitropolitul, mare tipograf si gravor in acelasi timp, personalitate culturala remarcabila ce a intocmit la Snagov si a daruit Manastirii Sfanta Ecaterina un ghid al Muntelui Sinai, in 1710, nu a apucat sa-si ispaseasca pedeapsa, fiind asasinat, pe drumul spre Sinai, de catre soldatii turci.

Detaliu dintr-un brau. S-a pastrat semnul crucii

�

Tot in biblioteca manastirii se afla si documentul cunoscut sub numele Achtiname, imprimat cu palma Profetului Mohamed, o copie a scrisorii de protectie ce dateaza din anul 623, ce a fost luata de catre sultanul turc Selim I si dusa in palatul sau din Constantinopol, si care astazi se afla in Muzeul Topkapi din Istanbul, prin care musulmanilor li se porunceste sa protejeze manastirea si sa aiba relatii de buna cooperare si pace cu crestinii. De altfel, ca o dovada a mentinerii unei relatii stranse cu musulmanii, in vremea Califatului Fatimid, intre anii 1101-1106, comunitatea monahala a permis ca o capela din interiorul Manastirii Sfanta Ecaterina sa fie transformata in moschee.
Pentru a sublinia importanta studierii documentelor referitoare la Gebalieh, aflate in biblioteca Manastirii Sfanta Ecaterina, mentionez si descoperirea uluitoare, din anul 1978, a 4 tone de manuscrise vechi, in 25 de lazi, ce au fost ascunse intr-o tainita a zidurilor vechi ale manastirii, scrise in limbile greaca, latina, siriana, araba, armeana si besa, care este limba veche traca, si una din cele patru limbi paleocrestine in care se faceau slujbele bisericesti in manastirile din Sinai, fapt confirmat si de relatarea pelerinului italian Antoninus Placentinus, care a vizitat manastirea in anul 570. De altfel, astazi exista tribul beduinilor numiti Bezy (Beziya) din Tor, iar in secolul al XVI-lea, calatorul de origine ceha Christophe Harant mentiona ca beduinii din zona Manastirii Sfanta Ecaterina isi numeau capeteniile "capi", iar calatorul german Samuel Kiechel, in acelasi secol, relata ca acesti beduini spuneau paduchilor "pedoci". Bessi (bessoi) era denumirea crestinilor de la Marea Neagra, descendenti ai geto-dacilor, pe care arabii, cunoscandu-le originea, i-au denumit "llah", o derivatie a cuvantului vlah. De altfel, exista un manuscris in biblioteca manastirii, care este o copie dupa un document din secolul al VI-lea, in care este mentionata aducerea beduinilor Gebalieh de la Marea Neagra, din tara valahilor (bilad al-Aflah).

Valahii din Peninsula Sinai - Fiii crestinilor

Multe din informatiile referitoare la beduinii Gebalieh, pe care le avem de-a lungul istoriei, provin din insemnarile calatorilor veniti in pelerinaj la Muntele Sinai si la manastirea aflata la poalele lui. Calatorul si exploratorul elvetian John Lewis Burckhardt scria in cartea sa "Calatorii in Nubia", publicata la Londra, in anul 1822: "Cand Iustinian a cladit manastirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe tarmurile Marii Negre... Ei marturisesc in chip unanim pogorarea lor din robii crestini, de unde ii si numesc ceilalti beduini "Fiii crestinilor". Se casatoresc numai intre dansii, alcatuind o comunitate aparte, din vreo suta si douazeci de oameni inarmati. Sunt o rasa muncitoare si robusta, iar fetele lor au faima de superioara frumusete asupra tuturor beduinilor, ceea ce da nastere la nefericite legaturi si iubiri romantice, cand indragostitii se intampla a tine de alte triburi".

Maicute romance la Manastirea celor Sapte Surori

�

Astfel de mentionari au favorizat de-a lungul timpului ipoteza ca imparatul Iustinian a trimis spre paza manastirii si securizarea drumului ce duce de la Golful Aqaba la Suez un contingent militar de elita, aflat sub stindardele imperiale ale Bizantului, caci se stie ca cei mai curajosi soldati ai primilor imparati bizantini erau de origine daco-valaha, iar nu un grup de robi, caci ar fi fost putin posibil ca un grup de robi sa fie lasat inarmat ca sa pazeasca o manastire. Insusi Procopius precizeaza ca Iustinian a ridicat o fortareata militara, spre a nu fi atacata Palestina de sarazini. Asa cum mentioneaza Eutichius, patriarhul Alexandriei intre anii 933-940, cunoscut arabilor sub numele de Said Ibn-Batric, initial, imparatul Iustinian a dorit sa cladeasca Manastirea Sfanta Ecaterina pe Muntele Sinai, insa lipsa apei l-a determinat pe trimisul sau, Doulas, s-o construiasca la poalele masivului, fapt ce a starnit mania imparatului si l-a costat viata. Potrivit lui Eutichius, imparatul trimise apoi "un alt legat, si el cu o suta de sclavi ai Romei (in textul arab: abid el rum), cu sotiile si copiii lor... si le zidi case in afara manastirii, unde sa poata locui si strajui manastirea si calugarii".
In anul 1841, profesorul american Edward Robinson, supranumit si "Parintele geografiei biblice", il cita pe egumenul Manastirii Sfanta Ecaterina in cartea sa, "Cercetari biblice in Palestina si tarile adiacente", ce avea sa-i aduca Medalia de Aur a Royal Geographical Society in anul 1842: "Iustinian, zidind manastirea, trimisese o suta de prizonieri valahi. In cursul vremii, cum navalisera arabii si rapisera manastirii multe din posesii, urmasii acestor valahi au devenit musulmani si au adoptat obiceiurile arabe". Un alt cercetator orientalist, profesorul Edward Henry Palmer, pe care beduinii il numeau "Abdallah Effendi", mentiona, in anul 1872, in cartea "Desertul Exodului", existenta valahilor Gebalieh: "Acest trib se zice a fi de obarsie europeana, tragandu-se dintr-o colonie de robi valahi, asezati de Iustinian sa pazeasca manastirea. Ei insisi cred sa fi venit dintr-o tara numita "Llah" (Valahia n.n.) si trasaturile lor deosebite de ale obisnuitului tip de beduini par a favoriza presupunerea".

Vreme de secole, Manastirea Sf. Ecaterina a fost sustinuta de domnitori romani

�

Lina Eckenstein, care a fost asistenta arheologului britanic Flinders Petrie, la sapaturile arheologice din Serabit el-Khadim, afirma, in lucrarea sa "Istoria Sinaiului", aparuta in anul 1921, la Londra, in capitolul al XII-lea ("Construirea manastirii") ca: "Pentru a securiza constructia, robi romani au fost adusi de la Marea Neagra (traditional din Valahia), o suta ca numar, si transferati in Sinai, impreuna cu sotiile si copiii lor, impreuna cu o suta de barbati, cu sotiile si copiii lor, din Egipt. Locuinte au fost ridicate pentru ei in Muntele Sinai, pentru ca ei sa poata pazi manastirea si pe calugari. (...) Asezamantul lor era cunoscut sub numele "Deir Abid" (Manastirea sclavilor) si descendentii lor au continuat sa traiasca acolo, pana la raspandirea credintei musulmane". In capitolul al XVII-lea ("Sinai in secolul nouasprezece") autoarea afirma: "Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, asa-numitii robi ai manastirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi si egipteni pe care imparatul i-a mutat in peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh si imediata vecinatate a manastirii. Sefii lor seici, in 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad si Suleiman Ibn Ghanaim". In acelasi capitol, Lina Eckenstein estima numarul "Gebeliyeh", la inceputul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.
*
Iata ce scria in 1931 C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, in cartea sa "Ieri si azi in Sinai": "Printre cei ce ajuta pe calugari in treburile manastirii, se afla o ciudata rasa de oameni, zisi Gebali. Nu fac parte din stocul arabesc, ci sunt urmasii robilor valahi, trimisi de Iustinian in veacul al saselea, pentru a servi manastirilor... Mai exista aproximativ 400; ei traiesc in afara zidurilor manastirii. Au fost obligati sa treaca la religia mahomedana, putin timp dupa Hegira (622)".

Camile pe post de taxi

�

Scriitorul, criticul literar, istoricul si diplomatul Marcu Beza, care intre anii 1931-1939 a fost Consul General al Romaniei la Ierusalim, perioada in care calatoreste in Peninsula Sinai si face sustinute cercetari privind relatiile Tarilor Romane cu tarile din Orientul Apropiat, avea sa povesteasca, in articolul "Urme romanesti la Ierusalim, Muntele Sinai si Manastirea Sfantul Sava", publicat in anul 1932 in revista "Boabe de Grau", ca atunci cand a ajuns la Manastirea Sfanta Ecaterina avea sa afle, in gradina manastirii, locul unde fusese ingropata, in 1750, cea din urma femeie crestina a tribului Gebalieh. Cu ocazia vizitei sale la Manastirea Sfanta Ecaterina, Marcu Beza avea sa primeasca din partea arhiepiscopului Porfirios cartea greceasca: "Sfanta Manastire Sinai", a lui Pericle Grigoriade, tiparita la Ierusalim, in 1875, ce cuprindea informatii despre colonistii Gebalieh.

Urmasii de azi ai valahilor

Astazi, valahii sinaiti cunosc legenda originii lor, care a devenit o traditie orala, si isi duc traiul in Sfanta Ecaterina, dupa legea lor nescrisa, fiind foarte atasati de pamantul lor. Un recensamant efectuat in anul 1968 estima numarul Gebelieh la 1100 de suflete. Astazi, ei sunt divizati in patru clanuri: Awlad Jindi, cu patru subgrupuri: Abu Kristian, Abu Jaes, Abu Masaud si El Diquni, clanul Awlad Saleem, cu ramurile Abu el Heim, Abu Mugannam, Al Agra si Abu Meqbil, clanul Hamayda, cu diviziunile Abu Hajazi, Abu Musaad, El Sana si El Hashash, si clanul Wahabet, cu ramurile Abu Heb, Abu Karsh, Abu Ghnimen, El Whebi, El Heneni, Abu Saeid. In timpul verii, ei isi duc traiul in micile oaze de verdeata aflate la altitudine, iar pe masura ce vremea se raceste, intre lunile noiembrie si martie, revin in vaile de la poalele muntilor, unde temperatura este mai ridicata, ocupandu-se de gradinarit si cresterea animalelor.

Maicuta Pelaghia

�

In gradinile, numite karm sau bustan, ce sunt imprejmuite cu ziduri masive de piatra, pentru protectie impotriva animalelor sau inundatiilor, ei cultiva legume si pomi fructiferi, precum meri, migdali, maslini, mandarini, smochini, curmali, piersici, caisi. Micile livezi ce se gasesc adesea la altitudine sunt irigate si ingrijite chiar si cand proprietarii locuiesc in alta parte, iar in trecut, venitul mic adus de fructele vandute in El-Tur era folosit pentru a cumpara cereale. Spre deosebire de gradinile pe care le amenajeaza la nivelul solului, beduinii valahi isi construiesc locuintele la nivel mai ridicat de cel al vaii, pentru a le proteja de apa ploilor neregulate, ce provoaca inundatii. Construirea caselor este permisa pe teritoriul tribal numai membrilor tribului, si se face numai de catre acestia, teritoriul avand o importanta majora, fiind locul unde ei isi pot sapa puturile, planta livezile sau ridica locuintele si unde se afla resursele din care ei pot trai. Locuintele sunt impartite intr-o zona destinata oaspetilor, majlis, si una privata, destinata exclusiv membrilor familiei, numita mahram, cu intrari separate. Apa este adusa cu camioane speciale, dar este scoasa si din puturile adanci, sapate de beduini, si la care toti membrii tribului au acces in mod egal. Cresterea animalelor, precum camilele, oile, caprele, este o alta ocupatie importanta, cei ce locuiesc in imprejurimile orasului Sfanta Ecaterina detinand in jur de 5-10 animale de familie, iar cei ce au locuintele in zonele muntoase, in jur de 15-20 animale de familie. Anual, are loc in Wadi el Sheikh o cursa de camile.
In ciclul anual migrator, un prilej de intalnire a membrilor Gebalieh, raspanditi pe intregul teritoriul tribal, il reprezinta pelerinajul la mormintele seicilor, considerati patroni spirituali ai comunitatii, numiti ziyara sau zwwara, prilej cu care ei se roaga pentru sanatate, fertilitatea femeilor, protectia animalelor sau recolta bogata si intaresc legaturile intre ei. Cei mai respectati membri ai comunitatii organizeaza pelerinajul, prilej cu care se strang contributiile pentru sacrificiul tribal al animalelor. La mormant, participantii se aduna, inconjurand locul sfant, fiecare familie stand in cercuri mici.

In zidurile manastirii se afla documente unice despre vlahii islamizati. Autoritatile romanesti n-au solicitat niciodata acees la ele

�

Dupa-amiaza, fiecare barbat, urmat de membrii familiei sale, inconjoara mormantul, impreuna cu animalul ce urmeaza sa fie sacrificat, arzand tamaie si rostind "Surat Al-Fatiha". Dupa sacrificarea animalului, urmeaza masa festiva, si toti pelerinii mananca impreuna, intr-o atmosfera familiala. Pana la razboiul din Sinai, din 1956, Gebalieh celebrau zwwara la mormantul lui Nebi Saleh, dupa unii, un profet arab pre-islamic, dupa altii, un strabun al tribului Sawalha, aflat intre Wadi Mur si Wadi el-Sheikh. In prezent, Gebalieh merg in pelerinaj, in luna august, la mormantul Seicului Harun, iar o parte a tribului, la mormantul unui stramos al beduinilor valahi, Seicul Awad, in a doua zi a Sarbatorii Sacrificiului, Eid el Adha. Unii beduini practica individual zwwara, saptamanal, si unii membri inca merg la mormantul Seicului Neni Saleh sau la cel al Seicului Habus, unde femeile beduine lasa diferite obiecte de imbracaminte pentru binecuvantare. Desi in unele dintre aceste locuri n-a fost inmormantat nici un sfant, ca in cazul Seicului Nebi Saleh, ingropat in Ramla, in Israel, aceste morminte au rolul de loc de adunare tribala (maq-ad) cum este si in cazul Seicului Habus, ce are doua morminte, intr-unul fiind inmormantat sfantul, iar celalalt fiind doar un loc de adunare.
Gebalieh ce traiesc in apropierea manastirii ajuta la treburile administrative ale lacasului, un numar mic dintre ei fiind angajati permanenti ca bucatari, lucratori, trapezari, gradinari, in timp ce altii lucreaza temporar, iar alaturi de calugari participa la sarbatorile Profetilor Moise si Aaron, ale Fecioarei Maria, Sfantului Gheorghe si Sfintei Ecaterina.

�

Tot ei se ocupa de ghidarea pelerinilor pe muntele lui Moise, de comertul turistic local si de transportul si excursiile tip safari din zona. De-a lungul timpului, o serie de proiecte dedicate imbunatatirii vietii beduinilor Gebalieh au luat nastere, precum Sheikh Sina Bedouin Treks, un proiect UE destinat sustinerii turismului in zona, Community and Environmental Services Center in Saint Katherine, El Helwa Herbal Garden a dr. Hakim Ahmed Mansour, destinata studiului plantelor locale medicinale, Fansina Bedouin Handicrafts, proiect UE, unde femeile beduine confectioneaza podoabe, obiecte de imbracaminte, traiste, brauri impodobite cu motive autentice inspirate din cultura locala tribala, South Sinai Regional Development Programme (SSRDP), un proiect finantat de UE cu 64 milioane de euro, The Medicinal Plants Conservation Project destinat protejarii celor 481 de plante medicinale ce cresc in sudul Sinaiului, Saint Katherine Foundation aflata sub patronajul Printului Charles de Wales, Asociatia Muntele lui Moise, destinata ajutorarii familiilor nevoiase etc. Din pacate, nu exista in prezent nici un proiect care sa incerce sa intinda o punte de legatura intre beduinii Gebalieh si Romania, desi prezenta lor in istoria manastirii este fundamentala, descoperind, totodata, urme necunoscute ale trecutului romanesc. Poate infratirea si incheierea in viitor a unui Protocol de colaborare intre orasele Sinaia si Sfanta Ecaterina va incuraja facilitatea contactelor, parteneriatelor si a proiectelor dedicate comunitatii de obarsie romana Gebalieh, exilata de soarta in locul unde s-a scris una din cele mai importante file din istoria umanitatii.

MADALINA BANICA - Cairo, Egipt
sursa: formula As

CETATEA HOTINULUI

 

- Ctitorita de daci, refacuta de Dragos, Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, azi sufera de uitare, pe pamant strain -

Razboiul istoriilor scrise

In nuvela "Alexandru Lapusneanul", Costache Negruzzi descrie cetatea Hotinului ca fiind "muta si pustie ca un mormant de uries. Nu se auzea decat murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stancoasele ei coaste, sure si goale, si strigatul monoton a ostasilor, pe lungile lor lance". Aici se retragea sangerosul domnitor pentru a-i urmari pe cei doi boieri ce scapasera de razbunarea sa - Spancioc si Stroici, ascunsi la Camenita. Otravit de doamna Ruxanda, la sfatul celor 2 boieri, "nenorocitul domn se zvarcolea in spasmele agoniei; spume facea la gura; dintii ii scrasneau si ochii sai sangerati

se holbasera; o sudoare inghetata, trista, a mortii prevestitoare, iesea ca niste nasturi pe obrazul lui. Dupa un chin de jumatate ceas, in sfarsit, isi dete duhul in mainile calailor sai. Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sange in istoria Moldaviei".
Desi nu cunoastem in ce masura nuvela romantica a lui Negruzzi corespunde adevarului istoric, cu certitudine ca astfel de drame au fost multe intre peretii vestitei fortarete, probabil cea mai frumoasa dintre toate cetatile romane. Aflata la o rascruce de imperii si de importante drumuri comerciale, Hotinul a trebuit sa faca fata nu doar luptelor cu sabii si tunuri, trecand de la un imperiu la altul, ci a fost si in centrul bataliilor dintre istoriile scrise. Originile orasului Hotin si ale cetatii mai sunt invaluite in mister. Miron Costin, in "Cronica Polona", sugereaza ca cetatea ar fi fost construita de daci, lucru verosimil, daca avem in vedere ca dacii au locuit in Podolia si au avut acolo fortificatii, intre care - Petridava (Kamenet-Podoliskul de astazi), e la doar 17 km de Hotin, si a fost "sora de peste Nistru", timp de secole.

Doua mii de ani de istorie

�

O completare a legendei sustine ca localitatea a fost infiintata de Cotiso, un rege dac din secolul III, care a ales locul, a dat numele asezarii si a construit prima cetate. Ucrainenii si rusii sustin o origine slava a denumirii si a cetatii - fie de la "hotiti" - "a pescui", in ucraineana, fie de la prenumele slav Hoten.
Localitatea Hotin este pentru prima data atestata la 22 septembrie 1002. Aici era construita una dintre fortificatiile de lemn ale cneazului Vladimir I, menite sa protejeze frontierele Rusiei Kievene de invaziile mongole. Sapaturile arheologice efectuate in zona au dezvaluit, in apropiere, si zidurile a doua alte cetati mai vechi - una datand din secolele IX-X si alta - din secolele VII-VIII (dupa unele surse chiar secolul V). Aceste descoperiri par sa fie un argument in plus pentru originea dacica a fortificatiei.



De la Iorga citire

Istoria ulterioara devine mult mai confuza. Sursele ucrainene sustin ca intemeietorul Hotinului ar fi cneazul Danilo de Halici, care a construit intre 1250 si 1264 prima cetate de piatra, cu zidurile groase de jumatate de metru, si a sapat un sant adanc de 6 metri in jurul lor. Ulterior, intr-a doua jumatate a secolului XIII, cetatea ar fi fost reconstruita de un voievod moldovean din Onut (langa Cernauti).

�

Polonezii sustin ca viteazul cneaz Cazimir cel Mare (1333-1370) ar fi facut castelul de piatra, la inceputul domniei sale. Totusi, cetatea marelui Cazimir a fost ocupata, incepand cu 1340, de voievodul moldovean Dragos, care a vazut-o si ca piatra de hotar pentru Moldova. In ce-i priveste pe romani, ei au doua variante istorice. Prima spune ca cetatea ar fi fost construita de voievodul moldovean din Onut, in 1325. Cea de-a doua este varianta lui N. Iorga, care sustine ca cetatea cea noua ar fi fost facuta de Alexandru cel Bun ajutat de mesteri trimisi de principele lituanian Vitold. In "Neamul romanesc in Basarabia", Iorga scrie: "Mesteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au facut din piatra bine potrivita si amestecata cu linii de caramida, pentru podoaba, un masiv rotund de zidarie strasnica, ce se ridica drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umfla pe la colturi, tot asa de urias planuite si aduse la indeplinire. In centru se facura incaperi de rugaciune si locuinta, si printre naruiturile de acum, printre multele schimbari care au pierdut astazi mai orice infatisare, ramai uimit cand vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Colo sus, pe zidul acela maret, feresti mai mici au ciubuce de piatra sapata, care se taie in unghiuri drepte, si se vede chiar prin sparturi o poarta de sapte - opt arce, in cadrele ei indraznete, care e, desigur, cea mai frumoasa din toate vechile cladiri romanesti. Ea e sfaramata in parte, drumul la dansa s-a rupt, si ar trebui sa te cateri prin bolovanii risipiti, ca s-o vezi mai bine".

Spada lui Stefan pe Nistru

Cert este ca Hotinul a apartinut lui Alexandru cel Bun, care a facut aici constructii importante, dar cetatea a fost pierduta imediat dupa moartea domnitorului, fiind cedata polonezilor. In acea epoca, Hotinul ajunsese un punct strategic de o mare importanta regionala si, din acest motiv, domnitorii moldoveni au incercat in repetate randuri sa-l recucereasca, Petru Aron chiar reusind sa captureze fortareata, dar numai pentru cateva luni. Hotinul a fost si prima tinta a lui Stefan cel Mare, imediat ce a venit la domnie.

Picturile din paraclis sunt de pe timpul lui Petru Rares

�

Fiind foarte bun strateg politic, dar si ganditor pragmatic, Stefan nu putea sa nu vada importanta strategica si economica a unei cetati precum Hotinul. In 1459, dupa un asediu ce a durat doi ani, cetatea a fost recucerita, iar parcalabii voievodului Stefan au infipt spada pe Nistru si au spus raspicat cine sunt stapanii adevarati si naturali ai Hotinului. Orasul a devenit un targ important pentru Moldova, contribuind anual cu 10000 de monede de aur la vistieria tarii. Aici avea loc un mare iarmaroc, la care veneau negustori de pe intreg continentul european. De asemenea, datorita pozitiei favorabile, aici se retrageau adesea boierii rasculati care puteau, in caz de necesitate, sa fuga la vecinii polonezi sau slavi. Dar destinul Hotinului e departe de a se fi implinit. In 1538, Hotinul este cucerit de polonezi, care, de aceasta data, arunca in aer o parte din zid si trei dintre turnuri. Doar trei ani mai tarziu, Petru Rares recucereste cetatea si-i reface zidurile si turnurile, insa peripetiile fortaretei erau abia la inceput. In curand, cetatea este preluata de turci. Otomanii o extind, dar nu pot s-o pastreze nici ei prea mult, iar istoria continua timp de cateva secole, intr-un ping-pong polono-moldo-turco-rus, cetatea fiind partial distrusa si reconstruita in cateva randuri.

Cetatea care plange

E greu de imaginat un alt loc de pe teritoriul Romaniei Mari care sa fi vazut mai multa nedreptate si mai mult sange decat aceasta fortareata de la hotarul nordic, cea mai frumoasa dintre toate. Pricina aceasta, ca la o margine de tara instrainata s-au concentrat atata istorie si legenda, ma face ca ori de cate ori ating pamantul Hotinului, sa pierd legatura cu timpul concret si sa vad alte timpuri imaginare, care nu au incaput nici in hrisoave, nici in letopisetele cronicarilor, nici in amintirile localnicilor. E o traire launtrica, pe care nu o ai in nici o alta parte a imparatiei lui Decebal.

Superbul stil al arhitecturii moldovenesti

�

Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleseste. Eleganta exterioara si eclectismul istoric se regasesc si in interior, unde se amesteca straturi arhitectonice din diverse epoci si culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, putine constructii ar putea fi mai graitoare si pline de simboluri precum aceasta - de la ornamentele zidurilor si meterezelor, pictura din paraclis datand din vremea lui Petru Rares, si pana la detaliile portilor, usilor, ferestrelor, formelor in lemn, fiecare pastrand cate ceva de la temporarul carmuitor. Insa cel mai mare mister al fortaretei este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar parea sa sugereze ca cetatea instrainata plange. O legenda spune ca aceasta provine din lacrimile ostasilor moldoveni ce au luptat impotriva otomanilor si care au fost macelariti in interiorul fortaretei. O alta, asemanatoare cu legenda Mesterului Manole, vorbeste despre plansul unei moldovence zidite de vie, de turci, in peretele cetatii. Hotinul este o fila de aur smulsa dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care strainii incearca sa puna un sigiliu fals. Chiar daca vorba romaneasca a devenit o raritate, intr-un oras care si-a pierdut buletinul de identitate, e destul sa urci pe crenelurile cetatii, sa vezi Nistrul maret, sa privesti la pietrele care mai pastreaza sangele si vointa de libertate a parcalabilor moldoveni, pentru ca sa simti ca, oricat ar fi oamenii sub "vremi", vine o zi care aduce lumina, adevar si dreptate, acolo unde a disparut si ultima speranta. Altfel, de ce, de fiecare data cand vad cetatea, cu al sau zid arcuit si ornamente din caramida rosie, ma incearca un sentiment de intimitate, de acasa? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaste. Este al nostru pe veci.

 

Autor : Lucian Renita
Fotografiile autorului

Sursa: Formula As

Istroromanii din Croatia asteapta sprijin de la statul roman

O serie de evenimente remarcabile au avut loc în ultimul timp pentru mica comunitate istroromână din Croaţia. Într-un precedent comunicat, am salutat deja menţionarea pentru prima oară a acestei comunităţi, în „Declaraţia comună" a guvernelor croat şi român - o adevărată premieră în istoria raporturilor dintre cele două ţări -, cu ocazia vizitei în România a premierului croat, Dna. Jadranka Kosor, subliniind şi declaraţia extrem de importantă a premierului Emil Boc, inserată în „Declaraţia comună" din 28 ianuarie 2011, asupra „importanţei istroromânilor pentru limba şi naţiunea română".

Aceasta reprezintă o conştientizare extrem de importantă, pentru guvernul şi factorii noştri de răspundere, căci abandonarea gravă şi vinovată a comunităţii istroromâne de către toate guvernele româneşti precedente, până la Dl. Emil Boc, a dus şi la menţinerea în post la ambasada de la Zagreb a unor precedenţi ambasadori incapabili, fără niciun interes şi nicio sensibilitate faţă de conaţionalii noştri din Istria, implicit penru limba şi istoria noastră.

Apreciem de aceea, aşa cum a declarat premierul Emil Boc, că „sprijinul din partea autorităţilor croate pentru conservarea acestui bun cultural comun – graiul istroromân -, va fi extrem de apreciat de România", dar subliniem că acest sprijin, pentru a fi real, nu se poate face decât prin aplicarea standardelor europene pentru limbile regionale sau minoritare, iar el nu poate fi aplicat printr-un proiect de scindare între poporul român şi aşa zişi „Vlasi" sau „Jeianţi", aşa cum încearcă unii rău intenţionaţi s-o facă.

Deşi mai sunt încă multe de făcut, semne de schimbare în mai bine, vin deja din Croaţia, statul vecin şi prieten.

Astfel, la şcoala din Suşnieviţa, începând cu acest an, s-au desfăşurat în fiecare miercuri, după încheierea orelor de şcoală, între orele 16 şi 18, cursuri de dialect istroromân, ţinute de o tânără istroromâncă, licenţiată la Universitatea din Rijeka –Fiume-, Viviana Berkarich. La 24 octombrie 2010, elevii acestei şcoli au fost primiţi la Zagreb de către noul Preşedinte al Republicii Croaţia, Ivo Josipovic, şi au partecipat la un concurs al radiodifuziunii croate din Sibenik pentru minorităţile naţionale şi acelea lingvistice, întitulat „Bogăţia limbii" – Bogastvo Jezika -, situându-se printre cele mai bune opt echipe şcolare din Republica Croaţia.

Aceasta, în ciuda faptului că şcoala medie „Ivan Goran Kovacic" din Cepici, de care aparţine şi şcoala elementară din Suşnieviţa, a fost în pericol să fie desfiinţată din cauza numărului redus de elevi. Acest pericol a fost temporar înlăturat în martie 2010, graţie protestelor locale şi protestului „Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina" către autorităţile regionale ale Istriei, un protest vibrant şi energic, citit şi într-o adunare generală a profesorilor şi elevilor de la această şcoală, subliniindu-se din partea conducerii şcolii că în acea Şcoală „sunt mereu prezente proiecte care privesc cultura şi limba istroromânilor, ca patrimoniu non-material cultural şi ca bogăţie a Croaţiei, încă insuficient valorizat şi în pericol de dispariţie accelerată prin închiderea şcolii". Din cauza protestelor, care riscau să ajungă până la Consiliul Europei, s-a revenit asupra deciziei de închidere a şcolii.

Ca un semn al activităţii sale şi ca un semn al promovării graiului şi comunităţii istroromâne, la sfârşitul acestui an şcolar, la 30 iunie 2011, elevii şcolii au prezentat un spectacol la care a fost invitat şi a fost prezent şi noul ambasador român în Croaţia, Dl. Cosmin George Dinescu, care are ca obiectiv declarat „reluarea punţilor dintre statul român şi comunitatea istoromână", pentru care îi urăm noului domn ambasador deplin succes.

Acest spectacol a avut loc în comuna Krşan, de care aparţine satul Suşnieviţa, la „Stare Staje", şi a constat în executarea de către elevi a unor scenete inspirate din romanul „Micul Prinţ" al lui Antoine de Saint-Exupery, reprezentate –fapt nou şi foarte meritoriu- în grai istroromân. A mai fost prezentat proiectul de recuperare a graiului vechi din Suşnieviţa, prin transmiterea lui de la bătrâni la cei tineri, precum şi un proiect de dezvoltare turistică a zonei inspirat de acelaşi spirit de păstrare a vechiului grai, întitulat „Moştenirea nematerială a satului meu natal" (Nematerijalana Baştina Mog Zavicaja).

Spectacolul a fost prezentat de către tinerii din grupa tireri istroromâni, Elena Faiman, Mateo Jurman, Linda Toncetich, Andy Taletovich, grupă alcătuită în anul 2008 de către Profesoara Romina Licul, cu participarea activă a Dnei. Directoare a Şcolii „Ivan Goran Kovacic", Mirela Vidak şi a Dnei. Învăţătoare Dianora Radola. El s-a bucurat de un frumos succes.

Rămâne ca guvernul român, prin Ministerul de Externe şi Ambasada de la Zagreb, să sprijine material şi moral aceste persoane şi aceşti tineri valoroşi, printr-un program strategic, de lung parcurs, adică constant în timp, şi nu prin improvizaţii de o clipă, cum din păcate se întâmplă la noi în politica faţă de comunităţile istorice româneşti de peste hotare.

O corespondenta de la dr. Emil Petru Raţiu, Preşedinte al Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina"

sursa:Romanian Global News

Atacul abject al Rusiei la adresa Romaniei declanseaza isteria agentilor de influenta ai Moscovei de la Bucuresti

Ca o completare sau o continuare a articolului precedent am gasit si acest articol:

Ultimul atac suburban si mincinos al Moscovei si al agenturii acesteia din Romania nu a fost la adresa Presedintelui Romaniei ci la adresa Romaniei si a Istoriei romanilor.Uitand ca tocmai s-au implinit 72 de ani de cand pe 26 iunie 1940, România a fost nevoita sa cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa în urma unui ultimatum al Uniunii Sovietice si ca o consecinţă directă a Pactului Ribbentrop-Molotov prin care URSS şi Germania nazistă şi-au împărţit Polonia iar armata comunista a invadat ţările baltice, serviciul de dezinformare al SVR-ului rusesc, asa cum numesc numerosi analisti americani Ministerul de Externe rus, isi permite sa afirme cu obraznicie ca declaratiile facute de seful statului roman cum ca ar fi dat acelasi ordin de trecere a Prutului ca si Maresalul Antonescu, pentru eliberarea teritoriilor romanesti ocupate, ar fi “o sfidare obraznica”.

O “sfidare obraznica” fata de sutele de mii de romani basaraben, bucovineni si herteni ucisi sau deportati de trupele comuniste ale lui Stalin, o “sfidare obraznica” fata de cea mai criminala organizatie statala existenta vreodata – URSS- care conform ultimelor statistici a ucis peste 50 de milioane de oameni? Adica mai mult decat celalalt stat criminal, Germania Nazista. Daca actuala Rusie isi asuma aceste crime nu are decat, dar sa-si asume atunci si consecintele care decurg acestei asumari.

Ce este insa interesant, nu este reactia Rusiei care astfel isi asuma tot trecutul criminal al fostei URSS ci faptul ca odata cu semnalul dat de la Moscova, toate “cutiile de rezonanta” ale intereselor rusesti la Bucuresti s-au activat invadand ecranele televiziunilor si injurand pozitia Romaniei si mangaind pe crestet genocidul antiromanesc al Moscovei in teritoriile romanesti ocupate de trupele comuniste.

In spatele vai, ale asa ziselor avantaje economice ale unei eventuale relatii bune cu Rusia, pana si vechii activisti al “Pravdei” de Bucuresti, recunoscuti pentru trompetismul pro-moscovit inca din anii 90, s-au intrecut in a se face remarcati in condamnarea „bravadei neruşinate'' lansate de la Bucuresti…Este inca o dovada ca agentii Moscovei nu ies la pensie niciodata…

Si ar mai fi ceva. Cu cât Rusia si slugile ei din Romania raspund mai agresiv în politica externă, cu atât acesta este un semn mai clar de slăbiciune.

Preşedintele României a raspuns joi 30 iunie ca Parlamentul României a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, că Uniunea Sovietica nu mai există şi că România are în prezent relaţii cu Federaţia Rusă.

"Se pare că unii devin sensibili dacă discuţi despre istorie. Eu nu sunt istoric, dar cred că răspunsul meu a fost în deplin acord cu poziţia României, care, prin Parlamentul României, a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov. Mai mult decât atât, Duma de stat a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, deci nu văd unde este supărarea, iar Uniunea Sovietică nu există, nu mai există. Noi avem o relaţie acum cu Federaţia Rusă, iar când discutăm despre Uniunea Sovietică, discutăm despre ceva ce a fost, iar despre istoria noastră nu avem cum să nu discutăm.

Şeful statului roman a precizat că declaraţia sa făcea referire la "o realitate" din istoria ţării noastre şi a relaţiei cu Uniunea Sovietică, menţionând că nu este "nimic nou sub soare", mai ales că ţara noastră a fost pe deplin de acord cu condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova şi-a exprimat indignarea faţă de afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu, potrivit cărora el ar fi putut în 1941 să trimită soldaţi pentru a participa la atacul împotriva Uniunii Sovietice.

"Cuvintele lui Băsescu - despre faptul că, 'în locul mareşalului Antonescu, în 1941, şi el i-ar fi îndreptat pe ostaşii români peste Prut' pentru a lua parte la agresiunea Germaniei hitleriste împotriva URSS - sunt revoltătoare", consideră Ministerul rus al Afacerilor Externe.

Instituţia diplomaţiei ruse a menţionat că o asemenea declaraţie, făcută chiar în ziua comemorării a 70 de ani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în care poporul rus "a pierdut 27 de milioane de vieţi", nu poate fi explicată "nici prin actualele circumstanţe din politica internă (a României - n.r.), nici făcând trimitere la întrebările provocatoare ale jurnaliştilor".

"Este absolut evident că o asemenea sfidare obraznică, ce îndreptăţeşte agresiunea fascistă şi profanează memoria a milioane de victime ale fascismului, este inadmisibilă", concluzionează MAE rus.

Sursa : Romanian Global News

Nerusinata sfidare!

Maria Petrascu: Nerusinatii nepedepsiti pentru Holocaustul Rosu

Nerusinata sfidare!
Ei au voie sa aiba o zi de “doliu profund” pentru “pierderile suferite cu 70 de ani in urma”, “la inceputul Marelui Razboi pentru Apararea Patriei”.
Noi nu avem voie sa facem vorbire despre Maresalul care le-a spus ostenilor sai, tot cu 70 de ani in urma: “OSTASI, Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre“.
Si, ostasii romani au inceput Razboiul Romaniei pentru Reintregirea Nationala, au trecut Prutul si au inceput marea batalie de eliberare a pamantului romanesc, luat, miselesete, cu raptul, de ei. Dupa 33 zile de razboi, intreaga Basarabie si Bucovina de nord erau eliberate. Comunicatul nr. 6 din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului romano-german avea urmatorul continut: „Lupta pentru dezrobirea brazdei romanesti de la Rasarit s-a terminat. Din Carpati si pana la mare suntem din nou stapani peste hotarele strabune”.Pretul eliberarii a fost platit de armata romana cu 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti, ceea ce reprezinta aproximativ 60% din efectivele angajate in operatiile din iulie 1941. Acest lucru dovedeste ca eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord „nu s-a facut prin plimbari demonstrative de osti in tinuta de razboi ci prin inclestari pe viata si pe moarte”, ca „au fost duse lupte darze pentru cucerirea fiecarei pozitii, fiecarei linii de rezistenta”, ca a curs „mult sange si multe vieti au fost aduse ca pret statuarii vesnice a dreptului romanesc pe aceste tinuturi”, consemneaza reputati istorici romani.
Dar noi nu avem voie sa vorbim cu respect despre Maresal, care a trecut Prutul cu ostenii lui, ca sa readuca acasa ce ne-au furat ei, la intelegere cu alti misei, pentru ca, a vorbi despre asa ceva este, spun tot ei, ” o sfidare nerusinata!”
Intre aceasta “ sfidarea nerusinata” a lui Basescu, care a vorbit despre Maresal ca despre un erou, caci a fost, si ca despre un criminal, cand a fost criminal, desi nu s-a tras definitiv linie pe acest subiect, si nerusinata sfidare a celor care sunt responsabili, nepedepsti nici in ziua de azi pentru Holocaustul Rosu care a fost cel putin egal cu Holocasutul Evreiesc al lui Hitler, pe care ati alege-o?
Maria Petrascu / Ziare.ro
sursa: ziaristionline.ro
sursa: ziaristionline.

Boicot Petrom/OMV

Asociaţia România - Dacia Casa Noastră anunţă declanşarea de astăzi, 20.06.2011, a unui boicot oficial împotriva companiei OMV Petrom (SNP). Considerăm că un astfel de demers este necesar pentru că timpul campaniilor făcute doar pe net, care se sting repede a trecut, cum a fost chiar cea îndreptată împotriva Petrom/OMV în primăvara acestui an. Este momentul să avem parte de un demers organizat, de durată, care să arate că societatea civilă din România există, că clientul contează, că preţurile nu pot fi umflate oricât doar de dragul unui profit mare. Ţinta noastră este Petrom/OMV din aceleaşi raţiuni pentru care a fost şi ţinta mişcărilor neoficiale de pe net. Compania integrată de ţiţei şi gaze Petrom/OMV, singurul producator local de petrol si gaze, controlat de grupul petrolier austriac OMV, este un lider de piaţă care prosperă în timp ce populaţia României este din ce în ce mai săracă. Dacă în 2010 profitul companiei a înregistrat o creştere de 163%, iar anul acesta Petrom/OMV vrea să ajungă la un profit de 2,3 miliarde de lei (circa 551 milioane de euro), cu aproape 6% mai mare faţă de rezultatul de 2,19 miliarde de lei (521 miliarde de euro) înregistrat în 2010, anul trecut în ţara noastră populaţiei nu i-a mers prea bine. Datele Eurostat arătau că, în septembrie 2010, 23% din populaţia ţării era sub limita sărăciei. De asemenea, Petrom/OMV, pentru a îşi creşte profitul, pune presiune pe statul roman să scumpească gazele, o variantă agreată de companie fiind şi exportul gazelor mai ieftine ale ţării pentru realizarea pe această cale a unui profit mai mare, în ambele cazuri urmând noi valuri de scumpiri. Cum benzinarii nu pot fi determinaţi toţi să scadă preţurile, pentru a ajunge la un nivel decent, cum ar fi cel de 4 lei per litru, rămâne să punem  presiune pe unul singur, pentru a îi determina să ia în considerare şi consumatorii. Dacă preţurile nu vor scădea, noi vom avea, oricum, satisfacţia faptului că le creăm o pagubă lunară celor de la Petrom/OMV. Dacă reprezentanţii statului român, stat la care se duce cea mai mare parte din preţul unui litru de carburant, sunt sancţionaţi la alegeri, este momentul ca şi benzinarii să fie sancţionaţi. Suma care se duce la concurenţa companiei Petrom/OMV va fi aproximată de noi pe baza unei numărători a ip-urilor celor care se alătură campaniei pe site-ul nostru - rdcn.eu, completată de sondaje de opinie periodice. În plus, dimensiunile campaniei se vor vedea şi din numărul celor care participă la concursul celor mai reuşite poze cu mesaje de boicot la adresa companiei OMV Petrom, o primă acţiune a noastră de sprijin a campaniei. Detalii despre acest concurs se găsesc tot pe site-ul nostru - rdcn.eu. Precizăm că datele de mai sus vor fi făcute publice periodic.

Asociaţia România - Dacia Casa Noastră, înfiinţată la Constanţa, în luna mai a acestui an, cu membri în mai multe oraşe din ţară, cum ar fi Bucureşti, Craiova, Galaţi, Sibiu sau Timişoara, militează pentru redescoperirea şi protejarea valorilor autentice româneşti, pentru informarea corectă a membrilor societăţii şi pentru stimularea unei reacţii civice adecvate mediului social actual.    

rdcn.eu